Alexandru Surdu: Mărturii istorice despre vechimea traco-geţilor
Herodot confirmă şi constatările arheologice ale faptului că „neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor”, că au numeroase cetăţi şi numeroase nume după regiunile în care trăiesc, dar au obiceiuri asemănătoare
Geograful Strabon, referindu-se la o relatare a lui Homer despre misi (moesi) care trăiesc „şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului” (Dunărea), face precizarea că aceştia, identificaţi cu geţii, sunt diferiţi de misii 
care au migrat în Anatolia, ca şi frigienii şi multe alte populaţii de aceeaşi origine. Ceea ce confirmă descoperirile arheologice.
Important este însă faptul că relatările despre populaţiile traco-gete, rămase în ţinuturile lor Nordice (hiperboreale), căci cele din Pelopones, de exemplu, menţinute până în vremea lui Platon, ar fi putut fi influenţate de către greci, sunt, începând cu cele ale lui Herodot, uneori, extrem de elogioase, adică sunt compatibile cu nivelul lor elevat de civilizaţie atestată arheologic.
Caracterizarea, făcută de Homer, de data aceasta misilor anatolieni, care făceau parte dintre apărătorii cetăţii Troia, ca „tari de virtute” şi „buni războinici”, se potriveşte cu cea referitoare la geţi, pe care îi numeşte „cei mai viteji şi cei mai drepţi (andreiotatoi kai dikaiotatoi) dintre traci”. Vitejia lor se datora faptului că se credeau nemuritori.
Herodot confirmă şi constatările arheologice ale faptului că „neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după acel al inzilor”, că au numeroase cetăţi şi numeroase nume după regiunile în care trăiesc, dar au obiceiuri asemănătoare. Geţii, care îşi spun nemuritori, îi jelesc pe noii născuţi pentru suferinţele pe care le vor îndura, dar se bucură când moare cineva, căci scapă astfel de toate suferinţele. Dacă se adaugă şi petrecerile care se făceau cu ocazia înmormântării luptătorilor, care se „duceau” în „casa bărbaţilor” (andreion), unde se îndeletniceau în continuare cu exerciţii militare, avem o justificare a „vitejiei” acestor populaţii traco-gete.
Fără a fi uniţi, ceea ce i-ar fi făcut invincibili, pe teritoriile traco-geţilor au existat numeroase regate puternice cu regi vestiţi, ca Sitalces al odrizilor, care a fost şi aliat al Atenei, sau Seuthes. Ceea ce înseamnă că traco-geţii erau organizaţi în societăţi capabile de a fi conduse, cu structuri sociale complexe: militari, meşteşugari (armurieri), agricultori, crescători de animale etc. Altfel nu se poate explica întreţinerea unei armate apreciată la 150.000 de ostaşi.
Traco-geţii aveau şi culte elevate, multe din cele greceşti fiind de origine Nordbalcanică. Zeităţi cum ar fi: Gea (Gaia), Cronos, Apollon, Artemis (Bendis), Marte, Dionisos sunt considerate de origine traco-getă, chiar de către greci.
A existat şi o castă a preoţilor care erau asceţi, nu consumau carne şi erau celibatari. Un fel de călugări, numiţi „întemeietori”, „adoratori ai zeilor” şi „umblători prin fum”, denumiri care sugerează îndeletnicile acestora: „întemeietori” ai nenumeroaselor locuri de cult şi de cetăţi care le înconjurau, atestate arheologic pe majoritatea înălţimilor semnificative; „adoratori ai zeilor” în spaţii amenajate, prin reprezentări statuare (de mici şi mari dimensiuni) şi picturale (pictografice, hieroglifice) pe vase de cult şi „umblători prin fum”, prin fumul jertfelor aduse zeităţilor şi fumul (haoma) diferitelor substanţe cu efecte psihedelice.
Este interesant faptul că scriitorul evreu Flavius Josephus, referindu-se la eseni (un fel de călugări ai evreilor) consideră că aceştia duceau un trai asemănător cu al dacilor asceţi (pleistoi), dar şi faptul că primul teoretician al vieţii monahale creştine (Sf. Cassian) era daco-roman de origine din zona Daciei Pontice.
Având în vedere existenţa unor sanctuare imense care presupuneau multe clădiri cu construcţii interpretabile ca instrumente calendaristice şi astronomice se poate presupune că aici ar fi existat adevărate centre cultice cu atribuţii instructiv-educative, ceea ce susţine şi Iordanes că făceau conducătorii daco-geţilor care-i învăţau „să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi sub numele de belagines”… „demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice…”. Zecile de sanctuare geto-dace, cu clădiri spaţioase patrulatere şi circulare, cu spaţii extinse între acestea, sugerează ritualuri la care să participe sute de persoane, mai ales că sanctuarele sunt adesea în vecinătatea cetăţilor, ceea ce presupune şi întreţinerea lor şi mai ales existenţa unor slujitori specializaţi cu o anumită instrucţiune.
În zonele mineraliere existau instalaţii speciale ignotehnice, necesare pentru obţinerea temperaturilor de topire a minereurilor şi de turnare a metalelor, ca şi ateliere de fabricare a armelor. Tehnicile erau secrete şi existau, de bună seamă, tineri iniţiaţi, de genul cabirilor, cu o instrucţiune specială, cu ritualuri de iniţiere şi probe de trecere, dirijate de faurii antici de tipul vracilor, al slujitorilor unei zeităţi a focului, care la traco-geţi era Hestia.
Mai trebuie adăugat la diversitatea populaţiilor traco-gete şi înrudirile cu alte populaţii vecine cu care au fost identificate adesea şi altele pe care le-au şi asimilat în decursul timpului, cum ar fi illirii şi pannonienii în Vest sau sciţii şi sarmaţii în Est. Denumirile unora dintre aceştia au mai mult o semnificaţie geografică decât etnică, semnificaţie care s-a menţinut până în epoca romană pentru anumite provincii, de exemplu: Pannonia, Scythia, Sarmatia şi Marmatia, cu localizări aproximative şi chiar cu dublete, ca Scythia Minor şi Dacia Pontica. Este cunoscută, de altfel, lipsa de interes a scriitorilor greci şi latini pentru limbile vorbite de celelalte populaţii, după care ar fi putut să le deosebească, motiv pentru care am rămas şi noi cu denumiri de populaţii lipsite de acoperire etnică. Populaţiile Nord Balcanice în genere erau identificate adesea, în manieră mitologică, cu boreenii şi hyperboreenii, după denumirea „Hyperboreea” care însemna „Nordul îndepărtat”.
Cei mai apropiaţi de greci, care au început să scrie istoria, în partea de Nord, au fost boreenii numiţi tracii, după denumirea teritoriului (Thrakia) până la Munţii Balcani (Hemus). Cei dintre Munţii Balcani şi Dunăre au fost numiţi misi (moesi) sau geţi după denumirile Moesia sau Getia. Cei din Nordul Dunării, hyperboreenii, au fost numiţi daci, după Dacia. Toţi erau însă de aceeaşi origine, motiv pentru care unii istorici îi numesc, pornind din Sud către Nord, „traco-geto-daci” sau invers „daco-geto-traci”. Noi am folosit denumirea de „traco-geţi”, prin care înţelegem însă şi populaţiile pannoniene, scitice şi marmaţiene, afară de sarmaţii de diferite neamuri, nelocalizaţi geografic prin denumiri de teritorii, ca roxalanii şi alazonii.
