Oare să fie Tibetul preponderent gri? Pe măsură ce urcam, munţii creşteau în înălţime, pe platourile formate ici şi colo apăreau din când în când parcele de porumb, apoi câmpuri întinse de rapiţă, al căror galben ducea cu gândul la peisajele târzii ale prietenului lui Paul Gauguin, Van Gogh. Apoi, a urmat surpriza de proporţii…
Cum arată o dimineaţă desăvârşită? Răspunsul venit în minte surprinzător de repede este atât de simplu, încât are puterea de a mă pune pe gânduri şi în timp ce scriu aceste rânduri. Este o dimineaţă obişnuită. O dimineaţă, în care mă trezesc neaşteptat de devreme; neaşteptat pentru membrii familiei mele vreau să spun. E puţin trecut de ora şase. La sfâşitul lunii august, când se face ora şase, în ţara mea, România, ziua se îngână cu noaptea. Nu mai e noapte, dar nici ziuă nu s-a făcut deocamdată; bezna e lăptoasă, difuză şi era să zic niţel diluată; deci, se anunţă zorii de zi, prevestiţi de zeiţa cea cu mâini albe – cum o 
descrie neîntrecutul Homer – Aurora. Îmi fac cafeaua şi nelipsitul ceai chinezesc; e un ceai negru, tare, în a cărui esenţă arunc câţiva globi de jasmin Dragon Phoenix, aşa încât parfumul să nu fie prea puternic. Mă uit pe geam, ca să urmăresc spectacolul reîntoarcerii treptate a lumii – un pic lenevoase şi parcă nesigure – la lumină. Luându-mi cafeluţa şi nelipsitele ţigări şi încercând să-l potolesc pe pisoiul meu, Bagheera, care arde de nerăbdarea – exprimată relativ zgomotos, deci, convingător – de a o zbughi afară, după ce îi scot mâncarea de la frigider, ca să se încălzească până la temperatura camerei, îl urmez spre terasă, de unde Baghi ţâşneşte în semiobscuritatea de-afară de cum am deschis uşa masivă, atentă să nu fac vreun zgomot. E o linişte de ţi se aude respiraţia. Încep să cânte piţigoii şi vrăbiile; zboară de pe gardul înalt, de doi metri, şi se opresc pe ramurile salciei creţoase coţofenele guralive şi iuţi. În tentativa de a mă trezi, trag aer în piept, făcând exerciţii de respiraţie şi reducându-mă la privire. De circa un an, de când mi s-a făcut implantul de cristalin la ambii ochi, nu mă mai satur să admir bogăţia culorilor şi a formelor din jur. Trebuie să-mi las ochii, zi de zi, să se reobişnuiască cu lumina atât de puternică, încât câteodată se întâmplă să o simt ca pe o secure înfiptă în creier. E o linişte care parcă rarefiază bătăile inimii. Bagheera caută nelipsitele şopârliţe, pândindu-le şi făcând-o pe vânătorul isteţ şi rapid. Împărţindu-mi atenţia între Baghi, care nu trebuie lăsat fără supraveghere, şi trandafirii spectaculoşi, din timp în timp, urmăresc avioanele care spintecă, la mare înălţime, cerul, apoi, cu respiraţia tăiată – dimineaţă de dimineaţă aproape – după ce îl salut şi pe Conte – rottweilerul crescut de mine, care îmi răspunde prompt, dacă nu a avut o noapte de nesomn – aştept răsăritul. Oricât de senin ar fi cerul în ajun, se stârneşte un pui de vânt ce pare a-ţi sculpta liniile feţei, mâinile şi, mai ales, aşteptările. Apoi, încet-treptat, cerul se colorează într-un roşu dens între ramurile salciei vecinilor, crescută spectaculos de repede, ca şi când o divinitate incertă i-ar turna zi de zi viaţă la rădăcini.
Am văzut nenumărate spectacole ale răsăritului: la Bucureşti, Paris, Ierusalim, Moscova, Fundata sau în alte părţi ale lumii. De fiecare dată însă, aşteptând clipa în care astrul luminos urmează să apară în toată splendoarea-i monumentală, emoţia e aproape la fel de puternică. M-am gândit nu o dată la acest ritual matinal şi la nevoia de el, de aerul curat şi tare, mirosind fie a iarbă proaspăt tunsă, fie a pădure, a flori de tei sau a frunze arse toamna târziu, când totul în jur pare căutat şi răscolit – ca să nu zic răsfoit; căci şi ea este o carte – de nostalgia morţii, a stingerii şi a pregătirii pentru vântoaicele şi gerurile iernii. Dacă până acum treisprezece-paisprezece ani aveam nevoie de întuneric, pentru a mă apropia de mine, adică pentru a scrie, de o vreme – mai exact, de câţiva ani – ceasul meu interior, straniu, s-a schimbat, deşi mă cred în continuare un om al nopţii, date fiind metaforele din poezia mea, metafore, simboluri ce îşi trag rădăcinile – îmi scapă din ce motive – din mama noapte. Am nevoie de aceste dimineţi încete şi nesigure parcă. Am nevoie de lumina lor ce apare ezitant, oprindu-se la jumătatea drumului parcă, pentru a aduna putere de pretutindeni. Culegând putere din capriciile florilor de piatră, care la primele ore sunt închise – ca fluturii în crisalida lor savant pictată – pentru a se deschide pe măsură ce soarele urcă sus, printre ramurile fragile şi melodioase ale sălciilor, culegând putere sau, probabil, răbdare, mai exact, ceea ce numim câteodată stângaci, poticnit, iubire, din roze şi fluturi, din păsări, scoici sau melci şi somnoase albine, nebănuit de încet, şovăitor parcă, mă ridic sus, la mansardă, pentru a asculta muzică de cameră, fie Beethoven, fie Schubert sau Brahms, apoi pentru a citi mereu câteva cărţi odată, ca şi când inclusiv atunci când te afunzi în nesfârşite ore de lectură ai avea nevoie să schimbi registrul, să nu întârzii prea mult într-o lume sau într-un segment de timp, pentru a te arunca peste o vreme, iarăşi, în apele ei nevăzute, la fel de însetat şi dornic de cunoaştere. Nu de orice tip de cunoaştere, ar fi spus Socrate, care – aidoma învăţăcelului său fidel, Platon – dezamăgit de felul în care se mişcau lucrurile în cetate şi retras din iureşul treburilor urbei în lumea sa, punea un semn de egalitate între noţiunile de cunoaştere şi cunoaştere de sine.
Aceste dimineţi, a căror constanţă e rareori trasă pe sfoară de călătorii sau obligaţii, respectate mai mult în joacă, pentru a nu afecta echilibrul interior, sunt aerul fără care nu-mi imaginez ceea ce numesc eu – poate niţel pretenţios – coborârea în subteranele fiinţei. Câteodată – excedată ori doar obosită – mă întreb pentru ce toate aceste pregătiri, la ce bun aceste complicate ritualuri, repetate cu asiduitatea cu care se înălţau pe vremuri temple şi ziduri sau catedrale? Pentru ce alergarea între tine şi lume? O alergare încăpăţânată şi dureros de înceată, repetată zi de zi aproape, cu pauze trăite cu o intensitate ce-ţi aduce în actualitatea sufletească, invariabil, dorul de tine însuţi. Pentru a te întoarce acasă, la tine, în ţara fiinţei tale? Pentru a fi tu însuţi şi pentru a crea condiţii acelei instanţe necunoscute şi aşteptate, care se exprimă, folosindu-te ca vehicol sau, pur şi simplu, ca instrument. Şi probabil pentru alte câteva motive, asupra cărora eziţi să întârzii, fiindcă, oricum, ştii că, exprimându-le fără echivoc, într-un limbaj cât mai simplu, de fiecare dată îţi va scăpa ceva; o substanţă de neprins în formule va rămâne neînchisă în ţarcul obsesiei de a defini tot ce mişcă şi tot ce respiră în preajma ta ori în cercurile de nestrunit ale imaginaţiei visătoare şi reci, care – încetinindu-şi ritmurile, rarefiindu-ţi respiraţia – te va mâna în faţa laptopului, pentru a-ţi scrie porţia de fiecare zi: obligatoriile două pagini, care încununează o dimineaţă perfectă; fără îndoială, paginile abia scrise, citite a doua zi dis-de-dimineaţă, îţi vor apărea departe de imaginea fără reproş a unei flori de piatră ori a salciei de la marginea cişmelei sau a rozelor de un roşu muşcător ori de un galben putred, vangoghinian.
Aş putea descrie şi alte dimineţi, înrudite – printr-o venatură complicată şi, în ultimă instanţă, de neprins în formule – cu dimineaţa abia descrisă şi, teamă mi-e, că orice peisaj ori vis aş aşeza în dreptunghiul paginii, el va ajunge la vârful intuit: pagina scrisă, pagina visată, dorită, în urma travaliului scrisului ieşind – iniţiaţii ştiu – mai de fiecare dată altceva decât ţi-ai propus. Decorul, firesc, s-ar schimba, variind între zilele întunecate, cu o monedă cenuşie atârnată, în locul soarelui, în pomul cerului, ori cu dimineţi geroase, cu cerul de un cenuşiu invariabil, în care eziţi să ieşi de sub plapuma groasă şi, pe jumătate adormit încă, deschizi şovăielnic – spre bucuria euforică a lui Conte – ochii, căutând cu privirile spre şemineu, avid să te bucuri la vederea resturilor rămase din jarul format în ajun, cu nici câteva ore în urmă…
Din şirul posibilelor versiuni ale dimineţilor desăvârşite, a căror matriţă am descris-o adineaori, de câteva zile se desprinde cu insistenţă una, în care freamătul aşteptării concurează liniştea, vecinătatea surprizei împunge cu botul său de abur nerăbdarea, ce lunecă într-o pace rotundă, eliberată silenţios în sentimentul de împlinire. Din frumosul şi liniştitul oraş din sud-vestul Beijingului, Xining, provincia Quinghai, începusem să urcăm în direcţia platoului tibetan. Prin ferestrele mari ale autobuzului, urmăream fragmentele de munţi, uimită de griul acestora, care – prin comparaţie cu portocaliul predominant la Delphi – îmi crea un sentiment de fascinaţie în aşteptare. Oare să fie Tibetul preponderent gri? Pe măsură ce urcam, munţii creşteau în înălţime, pe platourile formate ici şi colo apăreau din când în când parcele de porumb, apoi câmpuri întinse de rapiţă, al căror galben ducea cu gândul la peisajele târzii ale prietenului lui Paul Gauguin, Van Gogh. Apoi, a urmat surpriza de proporţii: masive muntoase întinse, de un portocaliu incredibil, după care îşi dezveleau farmecul uriaşi gri, pentru ca de îndată între aceştia să vezi stânci ameţitor de mari, de un verde intens, săgetat de dungi mari, cenuşii. Pe un asemenea platou, fotografiat în goana autobuzului, în tăcerea vie a celorlalţi poeţi invitaţi la festivalul de poezie, organizat de autorităţile chineze, pe o fâşie de un gri supărat, de o densitate impresionantă, în goana cu care se schimbau imaginile, am zărit o floarea-soarelui cocoţată pe un vârf de stâncă, unde, după aparenţe, nu avea cum să crească ceva anume. Acea floare a soarelui – sugera peisajul auster, departe de a fi prietenos – nu avea ce căuta acolo, pe platoul pietros, unde nu se zărea nici un arbore, nici un arbust, nimic, cu excepţia ei, a acestei prinţese îngândurate şi vesele. Şi, totuşi, ea întâzia taman acolo – în acel fragment de peisaj auster – ca o sfidare a ostilităţii din jur, ca o întruchipare a victoriei de a fi avut forţa şi superbia de a pulveriza tiparele şi predicţiile cele mai întunecate.
Foarte curând, peisajele montane deveniseră mai austere parcă. Peste vreun sfert de oră după ce văzusem un cerb fantastic, autobuzul oprise, în sfârşit, în miezul unui platou întins, acoperit cu o iarbă aspră şi deasă, înţesată cu floricele de munte. Coboram pe rând, cuprinşi de îngândurare, contemplând corturile frumoase, amenajate în aşteptarea noastră. Urma să vorbim despre lume şi despre poezie. Despre locul poeziei în lumea de azi, încolţită de heriniile decadenţei. Urma să punem în discuţie vocea poetului şi rolul lui pe pământ. Până atunci însă, abia coborâţi din autobuzul masiv, cuprinşi de frigul aşteptării întâmplărilor ce urmau să ne ia sub aripa lor generoasă, însoţiţi de nişte zâne frumoase şi tăcute, amfitrionii noştri, poeţii chinezi, ne atârnau la gât – nu înainte de a-şi pleca fruntea în faţa fiecăruia dintre oaspeţi – câte o eşarfă de mătase de un alb imaculat; în nici o jumătate de oră platoul tibetan se regăsi locuit de un soi de mesageri însemnaţi cu un alb neverosimil, încântaţi de norocul de a putea împărtăşi onoarea mărturisită de amfitrioni în clipele în care ne atârnau la gât eşarfele. Mă cuprinsese o emoţie puternică. Cedând din cenuşiul neprietenos, cerul se deschisese parcă. Sentimentul de împlinire ce-mi dădea ghes mă pironise locului. Abia atunci trăisem pe viu convingerea nestrămutată a unei părţi a budiştilor, conform căreia oamenii de pretutindeni sunt uniţi de o singură forţă, aceea de a zbura şi, prin urmare, de a prinde rădăcini inclusiv în soluri neprielnice. Imaginea florii-soarelui crescute pe muchia cenuşie a unei stânci tibetane îmi întârzie şi acum, inexplicabil, în memorie, ca, de altfel, şi replica unuia dintre poeţi – Ataol Behramoğlu, venit din Turcia şi numit, spre râsul în cascade al celorlalţi prieteni, „Ottoman oppressiv” – „cred că, încetul cu încetul, încep să pricep din ce motive suport acest frig”.
Soarele, într-adevăr, se ascunsese după nori şi pala de frig abătută subit ne adunase ciucure în corturi, unde se convocase un senat internaţional al poeţilor în ale căror mâini, indiscutabil, se afla dezlegarea problemelor ultimative, de care, fără îndoială, atârnă soarta lumii. În umbra unei misii atât de importante, frigul nu era decât solul unei alte lumi sau ironia vreunei zeităţi răutăcioase, care ne punea la încercare răbdarea, dar, mai ales – şi asta în primul rând – rezistenţa.
