II. În lumea marilor spirite ale elitei româneşti Inima Reginei Maria
Casa lui Nicolae Iorga
Georgeta Filitti: Ministrul Culturii era Răzvan Theodorescu. Stăteam toţi grămadă acolo, în lojă, şi trebuie să vă spun, amintirile mele personale legate de Ion Iliescu sunt absolut pozitive. Şi când spun lucrul acesta, povestea se întâmplă înainte de Revoluţie. Eu am lucrat toată viaţa, am fost cercetător la Institutul Iorga al Academiei. Din facultate, am mers la institut.
Ionuţ Vulpescu: Acolo, în fosta casă a lui Nicolae Iorga.
Casa lui Nicolae Iorga. În această situaţie, când venea un oaspete străin, îl însoţeam, pentru că oaspetele pe care l‑am condus atunci s‑a plâns. Întâi fusese repartizat un coleg al meu care nu vorbea decât româneşte. Şi atunci era foarte greu, un ghid care îi prezenta ţara printr‑o gestualitate, nu ştiu cum să spun. Aşa am ajuns să îl însoţesc pe acest profesor la Sorbona; am fost în mai multe judeţe. Am ajuns în judeţul unde era prim secretar Ion Iliescu. Trebuie să vă spun că s‑a purtat ca un domn, în vreme ce ceilalţi aveau un vag dispreţ pentru mine, care nu puteam să fiu decât o femeiuşcă, pusă la dispoziţie de autorităţi străinului. Vă scutesc de urmările prezumate pe care le intuia oricine. Or, Ion Iliescu s‑a purtat absolut ca un domn. Discuţia a fost în trei, foarte elevată, foarte frumoasă, şi lucrul acesta mie mi‑a atras atenţia. La cutremurul din ’77, iar am fost într‑o situaţie mai specială, se împlineau nişte ani rotunzi de la Răscoalele din 1907. Ne dusesem în judeţul Botoşani ca să‑i lămurim pe ţărani, ce fusese cu 70 de ani în urmă. Era o dispoziţie. Eram un grup compact de cercetători de la Bucureşti. Am ajuns acolo, a căzut toată povestea, şi am fost găzduiţi de tovarăşul Duminică. Era prim secretar acolo. El mi‑a spus un lucru, care azi e o banalitate: ne permite să fim la o teleconferinţă. Da? Să nu suflăm, să nu facem scandal, să nu ştiu ce. Am stat ca nişte icoane. Era foarte interesant lucrul acesta. Conducătorul statului îl întreba pe fiecare: în judeţul tău ce s‑a întâmplat? Dar în judeţul tău? Erau răspunsuri foarte slugarnice. „Să trăiţi, tovarăşul secretar! Permiteţi să raportez!” În vreme ce Ion Iliescu, foarte calm, foarte politicos: „Bună ziua, tovarăşe secretar general! În judeţul Iaşi s‑a întâmplat asta şi asta…” Şi a raportat câte coşuri de casă se dărâmaseră şi mai ştiu eu ce. Îţi atrăgea atenţia lucrul acesta, şi atunci, trebuie să spun, şi în momentul când s‑a văzut cu Neagu, Ion Iliescu îşi făcuse lecţia. S‑a dus cu mâna întinsă la el şi a început să discute despre cărţile lui, ceea ce e spre cinstea lui. Totuşi, e un intelectual. Nu are rost să discutăm orientarea politică, pentru că nu o să terminăm niciodată.
Nu, nu despre asta e vorba… Mai ales că îmi amintesc că eram cu Victor Opaschi şi cu Răzvan Theodorescu, şi am văzut în sala de Teatru a Palatului Cotroceni acel film documentar dedicat Marthei Bibescu.
Exact, exact!
Pentru că vorbim de Martha Bibescu şi suntem în luna martie, aş vrea să vă întreb care sunt cele mai importante femei din istoria naţională. Un top al doamnei profesoare Georgeta Filitti.
Acum câţiva ani, cu un istoric foarte local, am făcut o emisiune la radio, unde redactorii voiau să ne prezinte puţin, să se refere la fiecare ce hram poartă. Redactorul a spus că e specialist în istoria feminismului. Eu nu ştiam că există o astfel de specializare. Am trecut peste… Cred că sunt una din puţinele femei în spaţiul public românesc care nu mă vait. „Vai de mine, am fost marginalizată că eram femeie…” Sigur că nu mi‑a venit bine când am avut fantezia să mă mut la Cluj; se crease un post de conferenţiar, îndeplineam toate condiţiile, mă duc la rector, cu care îmi susţinusem doctoratul, şi îl informez: „Ştiţi, voi candida şi eu!” „Doamnă, ştiţi cât vă respect, aţi fost grozavă, dar eu voi vota împotrivă”. Preşedintele Comisiei, Rectorul, să voteze împotrivă? Nu are rost să te mai prezinţi la examen. Când am întrebat de ce, a spus: „Pentru că sunteţi femeie”. Cred că femeile importante din istoria României trebuie judecate şi în funcţie de epocă. Până către secolul al XIX‑lea, totuşi femeile duc o viaţă destul de izolată, destul de monotonă, ţinând gospodăria; mă refer la femeile din clasa boierească, pentru că celelalte sunt absolut anonime. Or, e vorba de domniţe, de soţiile domnitorilor. O femeie foarte interesantă este Marica Brâncoveanu – o foarte bună gospodină, îşi rostuieşte căsătoriile fetelor, face o sumedenie de lucruri, poartă corespondenţă cu nevestele notabilităţilor magistratului Braşovului, face schimb de seminţe de flori, de reţete de bucătărie, de mai ştiu eu ce.
Abia la 1848 se poate vorbi de câteva femei proeminente. Eu cred că acestea sunt realităţi, domnule Vulpescu, nu trebuie să le machiem. Poate e şi puţină ciudăţenie, e şi ceva fermecător. De pildă, sunt două femei în istoria noastră, foarte bune românce, dar amândouă sunt englezoaice: una este soţia lui Rosetti, Mary Grant, care de dragul lui, de dragul ţării, ţara unde fusese chemată ca guvernantă, la familia Odobescu. Nu ştiu să vă spun ce s‑a întâmplat în sufletul ei, dincolo de faptul că este nemurită, precum se ştie, cu steagul, cu tricolorul în mână, este România revoluţionară, Maria Rosetti, Maria Grant. Fratele ei, Effingham, se căsătoreşte cu o Racoviţă şi, la fel, e foarte bun român. Face o fabrică de unelte agricole. Şi cum să vă spun, nu că sunt români, dar sunt români militanţi. Pleacă pe urmă în Europa şi fac cunoscută Europa în felul acesta. Regina Maria vine la Bucureşti…, era o fetişcană de 17 ani, care are deja educaţia britanică. Să ştii să intri într‑o societate, să încerci să o cunoşti, să înduri nişte lucruri, să nu te laşi. Şi ea nu s‑a lăsat. Rezultatul a fost absolut spectacular. Îi citesc jurnalul. Vă spuneam înainte de a începe emisiunea că am bucuria de a fi scos 1929, 1930, şi acum lucrez la 1931. Îmi face o imensă plăcere să văd că ori de câte ori are ocazia, la noi, la români, costumul popular, ori de câte ori mi‑a fost dat să văd, tot timpul Regina Maria se referă la România – ţara ei. În 1931, este Revoluţia din Spania, în urma căreia Alfons al XIII‑lea trebuie să abdice, fuge din Spania, şi sora ei, care era măritată cu un Grande de Spania, acolo, e într‑o situaţie disperată, şi zice: „Dumnezeule, şi eu ştiu cât iubeşte sora mea” – care nici aia nu era spaniolă – „cât iubeşte ţara asta, aşa cum iubesc eu România”. Încât, la întrebarea dvs. aş spune că aceste femei au avut o celebritate pozitivă. Poate că aş mai pune, chiar dacă în plan doi, femeile care fac un lucru. Vedeţi, domnule Vulpescu, sunt anumite îndeletniciri. Să nu spun meserii. Sunt anumite lucruri pe care oamenii le fac în funcţie de epocă. E vorba de operele de binefacere. De organizaţiile de binefacere. Că e Crucea Roşie, că e o organizaţie pentru salvarea orfanilor, cum era condusă la un moment dat de Olga Sturdza, bunica lui Mihai Sturza, istoricul care a murit acum doi ani şi care a gestionat, într‑un mod fabulos, soarta a 270 000 de oameni, de tineri! Tineri rămaşi de la o zi la alta fără acte, fără mamă, fără tată, fără nimic! Nu puteai să spui că îi vei planifica pentru cincinalul viitor, să le dai nu ştiu ce. Trebuia să le dai în câteva ore de mâncat, de însănătoşit, de spălat etc. Olga Sturdza a reuşit să facă lucrul acesta, evident, şi cu ajutorul statului, şi cu ajutorul a numeroase persoane.
Erau peste 40 de societăţi de filantropie, de caritate, ale Reginei Maria.
Iată!
Sentimentul caritabil
De ce astăzi nu mai avem aşa ceva? S‑a pierdut sentimentul caritabil?
Cred că s‑a pierdut şi daţi‑mi voie să evoc în faţa dvs. un fapt, care mie mi‑a lăsat un gust amar. În Sala Radio, pe scenă, un pian Bechstein, care fusese dăruit radioului de un om de afaceri. Cineva din Radio a simţit nevoia, după ce s‑a terminat concertul, să spună că această piesă absolut necesară Radiodifuziunii Române e un dar făcut de cutare, care era într‑o lojă. Ştiţi ce a făcut publicul? Sigur că omul acesta îşi făcuse poate averea nu în linii foarte ortodoxe, nu asta contează, făcuse gestul acesta, de a oferi un pian de foarte bună calitate. Toată sala sau majoritatea a scos un huo!, care l‑a descumpănit pe donator, l‑a pus în dificultate pe cel care prezenta concertul, iar noi, câţiva, care, melomani fiind, preţuiam gestul donatorului şi atât, ne‑a făcut să ne simţim foarte, foarte prost. Vă spun cu toată onestitatea, nu ştiu ce ar trebui făcut ca lumea să redevină generoasă. O să‑mi spuneţi că sunt foarte multe ONG‑uri. Să nu le ignorăm contribuţia, sunt cei care îi ajută pe copiii cu sindrom Down, pe cei neajutoraţi, care sunt foarte mulţi, că sunt bolnavi, că sunt săraci, că sunt neputincioşi, neajutoraţi, dar cred că se poate face mai mult. Nu mi se pare concludent să înjurăm statul. Bun, statul nu face, dar eu, ca particular, ar trebui să fac mai mult. Nu ştiu să vă spun de ce, această modă a binefacerii, care exista şi în timpul Reginei Elisabeta, şi în timpul Reginei Maria, s‑a cam pierdut…
Îngrijiţi acest jurnal, o operă editorială formidabilă: Jurnalul Reginei Maria. Care sunt trăsăturile, care e profilul Reginei Maria, aşa cum reiese din jurnal, mai cu seamă că recent am văzut un material, s‑au descoperit pagini noi din jurnalul Reginei Maria, un jurnal intim!
Da, aş zice că acesta e ceva care iese din jurnal. Jurnalul Reginei Maria este o expresie concludentă a educaţiei britanice, şi anume disciplina. A ţine un jurnal e un gest de disciplină. Pentru că ziua parcă nu ţi‑e împlinită dacă nu te aşezi jumătate de oră sau o oră să scrii ceva: contează şi ce scrii, scrii cu foarte mare atenţie. Ţine de educaţie. Aceste trei volume le ştiu la literă, pentru că am stat să le traduc, să le adnotez, mai ştiu eu ce… Citindu‑le şi pe celelalte, constat că Regina e foarte reţinută. Cred că în sutele de pagini de până în 1931, o singură dată în istoria noastră e un personaj pe care îl face „porc”, dar dacă citeşti şi ce a scris acest ziarist despre Regina Maria, Doamne, îi dai dreptate…
Cine era ziaristul?
Grigore Filipescu, care conducea ziarul Epoca. La fel, trebuie să vă spun, Iorga, care întotdeauna a fost pătimaş în politică (nu ştiu care i‑a fost motivaţia), în timpul Războiului, a avut o relaţie plină de respect cu Regina Maria. Să amintim că atunci s‑au întâmplat lucruri mai puţin obişnuite, şi anume, conducerea statului şi instituţiile principale, multe personalităţi au părăsit Bucureştiul, preocupat fiind de puterile centrale, şi s‑au refugiat la Iaşi. Sigur, acolo, Regina a fost foarte activă, a organizat spitale, a obţinut ajutoare de la Crucea Roşie rusească, de la Crucea Roşie Britanică, 200 de maşini, maşinile Maria, prin Chrissoveloni, obţinute din America, ajutoare masive, care au reprezentat extraordinar de mult. Printre refugiaţi a fost şi Iorga. Populaţia Iaşiului se înzecise, iar sursele de aprovizionare nu puteau să meargă în acelaşi ritm, încât lumea era foarte strâmtorată, inclusiv familia regală. Cum reiese nu numai din mărturiile Reginei, dar şi din cele ale celor din jur. Ei bine, Iorga, conştient de valoarea lui, trufaş, peste măsură, îi scrie Reginei: „Dar eu nu am dreptul să mănânc pâine albă? Eu sunt marele istoric al neamului!” Atunci, Regina scrie pe această scrisoare: „Eu credeam că sunt suverana lui Iorga, nu brutarul domnului Iorga!”. Sigur că asta a creat o răcire a relaţiilor în asemenea măsură, încât când fiul Reginei, viitorul Rege Carol al II‑lea, deci Principele Carol, s‑a căsătorit cu Principesa Elena de Grecia. Într‑un fel ei erau viitorul conducerii ţării. Iorga, cu felul acesta propriu Gemenilor de a se arunca într‑o poveste, a început să o sprijine pe Regina Elena în asemenea măsură, încât s‑a şi justificat. „Regina Maria a fost extraordinară în timpul Războiului, să se retragă acum!” Eh, asta a creat o breşă, iar Iorga nu şi‑a cruţat cuvintele, dar să nu vă miraţi, când moare Regina Maria, în iulie, 1938, în fruntea convoiului mortuar e Nicolae Iorga.
În iulie 2023 se vor împlini 85 de ani de la moartea Reginei Maria, şi e un moment în care ar trebui să evoc un episod din 2015, când eram ministrul Culturii. E momentul în care inima Reginei Maria – se poate scrie o carte despre odiseea inimii Reginei Maria – a ajuns, în sfârşit, la Peleş, după nişte episoade foarte urâte, la un moment dat.
Inima Reginei Maria
Declanşate în 1967.
Ce s‑a întâmplat?
Atunci a fost un exces al directorului Muzeului Bran, Titus Haşdeu. Toţi ascultătorii şi urmăritorii noştri vreau să cred că au fost la Bran. Peste drum de castel, peste drum de Apa Turcului, exista, în stânga, un mic monument, unde se păstra inima Reginei Maria. Prin testament, suverana a lăsat ca inima să‑i fie scoasă din trup – a fost un obicei al suveranilor ca părţi din trupul lor să se afle în diverse locuri sfinte; asta se întâmpla în Occident – şi să fie pusă la biserica Stella Maris de la Balcic. Cum noi, după război, am pierdut Cadrilaterul, se cuvenea ca şi inima depusă acolo să revină pe pământ românesc. Şi aşa se face că, în 1941, Principesa Ileana s‑a dus cu un vas de război, însoţită de George Fotino, care la vremea aceea era şi vicepreşedintele Senatului, şi primar al Balcicului, şi a adus această inimă, şi… unde să o pună? A pus‑o la Bran, pentru că Branul era altă reşedinţă de vis, cum o numea Regina Maria, care îi revenise prin testament Principesei Ileana. Toată lumea ştia că acolo este inima Reginei, aşezată într‑o cutie de argint, pusă pe urmă într‑o cutie mai mare care‑i fusese oferită de Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române, cu stemele celor 19 judeţe, şi pe urmă pusă într‑un sicriu mai mare de marmură albă. Acest monument, în 1967, a fost desfăcut şi s‑a decis ca acele cutii să reintre în patrimoniul poporului; nu ştiu să vă spun cum puteau să intre, că nimeni nu le făcea nimic, dacă rămâneau la un loc, acolo, dar încet, încet, să reiasă un loc de pelerinaj, pentru o persoană care nu era nici secretarul Partidului Comunist, nici tătucul Stalin, nici… Şi atunci trebuia distrusă povestea. Sigur, pe urmă a urmat ceva ce nu aş spune că a fost un lucru deliberat. A fost neglijenţa şi tembelismul nostru. De la Bran inima a plecat la Muzeul de Istorie al Ţării şi a stat până în 2015, când dvs. aţi ajuns în fruntea Ministerului Culturii. Trebuie să vă spun că s‑au făcut repetate intervenţii ca această inimă să beneficieze totuşi de un statut nu pentru că era inima unei Regine, ci pentru că era o inimă de creştin. Şi pentru că totuşi, după obiceiurile noastre corecte, o parte a trupului unui creştin trebuie îngropată. Dvs. evocaţi inima. Să ştiţi că s‑au găsit doi brăneni care au scris o carte despre inima Reginei Maria. E vorba de Nicolae Pepene, actualul director al Muzeului de Istorie din Braşov, şi Emil Stoian din Bran. Cartea, dacă vreţi, a fost foarte interesantă. Am lansat‑o cu Regele Mihai şi cu Regina Ana. S‑a oprit circulaţia, a fost…, aşa, o poveste… Cei care asigurau securitatea foştilor suverani au venit foarte categoric: „Să ştiţi că va dura numai un sfert de oră!” A durat două ore şi jumătate. Lumea era foarte curioasă. Era un eveniment ieşit din comun lansarea acestei cărţi.
Familia Filitti, aşa s‑au rostuit lucrurile, provine din Epir, au venit aici în vremea fanarioţilor. Dositei Filitti era un teolog ştiutor, învăţat, care a ajuns Directorul Bibliotecii la Mitropolie, şi apoi Mitropolitul Ţării Româneşti. Ceea ce au făcut şi alţi grecofoni (erau mai mult aromâni) a făcut şi el: a început să‑şi aducă familia aici. Aşa se face că Filiţii s‑au apropiat de toţi domnii fanarioţi şi au ajuns până la Cuza. Un Filitti i‑a fost aghiotant lui Cuza. Iar ce s‑a întâmplat la noi şi mai târziu, de la Cuza au trecut la Carol. Aşa se face că membrii acestei familii, dacă vreţi, au fost slujitori foarte corecţi, şi foarte prietenoşi, aş zice, ai familiei regale. Eu am şi publicat jurnalul Ellei Filitti, sora unui foarte bun prieten al lui Carol, Puiu Filitti, care i‑a fost aghiotant, a făcut şi puşcărie pentru treaba asta. Toate lucrurile acestea, cu Ella Filitti, cu Puiu Filitti, cu Constantin Filitti, aghiotantul, au făcut ca Filiţii să fie socotiţi şi astăzi o familie legată de familia monarhică românească, în aşa fel încât, mi‑am permis, şi numai bunătatea şi înţelepciunea acestui rege al nostru, Mihai I, a făcut să nu‑mi cârpească două perechi de palme. Eu aşa aş fi reacţionat, dacă mi se punea problema. Eram scoasă din minţi de faptul că inima Reginei Maria era ţinută într‑o cutie de plexiglas pe un pervaz, la Muzeu, aşteptând să fie restaurată, cum spunea directorul de atunci – ceea ce nu venea în capul meu, nu înţelegeam despre ce e vorba!…
Înainte de Revoluţie, ca să fim exacţi.
Exact! Fiind odată poftită la Palatul Elisabeta, m‑am găsit deşteaptă să‑i spun Regelui Mihai: „Majestate, să ştiţi că eu am un cavou la Bellu, pe aleea principală, şi eu aş putea să găzduiesc inima Reginei Maria acolo!” Sigur că, la prima vedere, creştină ea, creştină eu, mormânt… Dar totuşi, e o diferenţă: e inima unei femei care fusese suverana ţării. S‑ar fi dat toate lucrurile peste cap. Regele, cu înţelepciunea bătrâneţii şi cu bunătatea aceea teribilă pe care o avea, a zâmbit: „Eh, nu, lucrurile sunt mai complicate…” Mi‑a închis gura foarte politicos. Cred că a fost totuşi o stângăcie din partea noastră, atunci, să ţinem această inimă… Trebuie să facem o deosebire, domnule Vulpescu. Nu e obligatoriu să fim republicani sau monarhişti, dar trebuie să ne respectăm istoria, pentru că era o parte din trupul unui om, care nu fusese un om oarecare. Trebuia să‑l tratăm cu respect. Nu a fost prima dată. Gândiţi‑vă ce s‑a întâmplat şi cu Eminescu. Nu suntem noi cei mai cuviincioşi, cei mai grijulii cu antecesorii noştri.
Şi cu Enescu, şi cu Brâncuşi, cu Caragiale. E o listă mai lungă.
Nu‑i aşa?
Mă bucur că în 2015 am reuşit. Era Ernest Oberlander director la Muzeul Naţional de Istorie de data aceasta. Inima Reginei este acum la Palatul Peleş.
Am puţină reticenţă totuşi, pentru că inima este expusă în caseta originală. Treci pe acolo, şi nu prea ştii ce să faci. Inima e aşezată pe un suport pentru discursuri şi, cel puţin, aşa mi s‑a spus la Casa Regală, e aşezată provizoriu. De ce provizoriu?
Provizoratul e starea noastră de spirit.
Păi nu?
E celebru, anecdotic, un dialog între Regina Maria şi Regele Ferdinand. Regele Ferdinand îi spune: „Tu eşti foarte decisă, hotărâtă, imediat ce îţi vine o idee, o şi aplici!”
Iată!
Iar ea îi spune: „Tu nu te decizi niciodată!”
Exact!
Privind retrospectiv, credeţi că România a luat‑o mai degrabă în direcţia Reginei Maria sau a Regelui Ferdinand?
Cred că e vizibil că până la urmă a mers spre Regele Ferdinand. Să ştiţi că – veţi constata din paginile de jurnal din 1930 şi, mai accentuat, din 1931 – Regina e foarte pornită împotriva lui Carol. Dar dacă citeşti sine ira et studio, adică fără ură şi patimă, ai să înţelegi. În fond, ştiţi ce‑i reproşează ea? Că nu este amestecată în actul de decizie, în actul de conducere. Regina nu ştie nimic! Cum adică? „Se întâmplă asta, se schimbă guvernul, e pus cutare, eu trebuie să ştiu şi nu ştiu nimic! Mă gâtui!” Înţelegi un lucru. Înţelegi cât de mare a fost rolul Reginei Maria, până la venirea lui Carol, până în 1930, la restauraţie. Vorba cuiva, singurul bărbat politic din România e Regina Maria. Cred că a avut foarte multă dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că dincolo de ce vedea, că era cutare prim ministru, că celălalt decidea, că face un consiliu la Paris Take Ionescu, că se duce Brătianu la Paris şi le spune francezilor şi conducătorilor congresului, care punea capăt războiului, ce doreşte şi ce drepturi are România, dincolo de toate lucrurile acestea, sunt discuţiile tainice, la care întotdeauna a fost prezentă Regina Maria. Şi nu numai că a fost prezentă, dar de foarte multe ori şi‑a impus punctul de vedere.
■ Profesor, istoric
Ionuţ Vulpescu în dialog cu Georgeta Filitti
