„Dacă un film are succes, e afacere.
Dacă nu are succes, e artă.”
Carlo Ponti
Cel mai scurt film pe care l‑am văzut. Și cred că cel mai bun. Un film alb‑negru, cel puțin așa mi‑l amintesc ori aș vrea să fi fost. Albul‑negrul nu minte. Așa că era un film mut. Trăindu‑l într‑atât, încât am plecat epuizat din sala aproape goală. O oboseală pe care o car și acum, peste tot. Așadar: patru bărbați cară un dulap. Nu transportă. Ci cară ceea ce pare un dulap, dar poate fi orice altceva, cu condiția ca acel altceva să aibă formă paralelipipedică (uf!) și să fie etanș. Căci nu se poate ști ce are în el. Sau dacă are ceva. Rolul lui nu este să conțină, ci să fie cărat. Pare considerabil de greu, dar o greutate aptă să fie dusă de patru bărbați. Poate că numărul lor a fost ales tocmai în acest scop. Câte un colț pentru fiecare bărbat. Sau, cine știe, câte un bărbat pentru fiecare colț. Dulapul e alb, dar uneori mai puțin alb decât alte obiecte din jur. Când se ajunge la un loc umbros, se face sidefiu-închis. Când bate soarele pe el, muchiile par moi, aproape gelatinoase și mă mir că nu alunecă bărbaților din mâini.
Grupul trece pe un fel de stradă acoperită cu pietre de râu. Pașii se răresc, călcatul e mai zăbavnic, ca și când piciorul ar întârzia în căutarea unui loc potrivit pe care să se așeze. Dulapul rămâne totuși într‑un echilibru precar. De sus, crengi mătăsoase abia ating cu frunze răsucite lemnul. Sau poate altceva din ce e făcut.
Bărbații au cam aceeași înălțime, dovadă a chibzuinței cu care au fost aleși. Sunt corpolenți, dar păstrând o alură atletică, vădită de suplețea cu care se mișcă. Nu mă lasă să înțeleg că le‑ar fi greu, nici când drumul urcă, nici când drumul coboară. Mai degrabă lasă părerea că tot ce fac fac fără efort.
Pătrund într‑o clădire înaltă, incomodați de ușa vădit prea îngustă. Cei din dreapta se chircesc atât cât trebuie, cei din stânga par să se lungească tot cât cere trecerea dulapului prin strâmtoare. Dulapul se înclină când într‑o parte, când în cealaltă. După o scurtă vreme, se văd ieșind prin altundeva, înțepeniți în datoria lor, cu mâinile încleștate delicat pe lemnul alunecos.
Un binevenit răgaz le îngăduie să alunge arșița cu ceva ce pare apă prin paharele străvezii. Apucatul acestora se dovedește un exercițiu de contorsionism, executat din mers, cu calm și precizie, ceea ce mă duce cu gândul la un lung șir de antrenamente. Dulapul se comportă asemănător, lăsându‑se răsucit, învârtit, rotit cu o consimțire de la sine înțeleasă. Chipurile le sunt vag bronzate de lungile zile însorite. Cu atât mai bine se văd adânciturile din colțul gurilor și ridurile din jurul ochilor – semne neșterse ale vânturilor și neprielniciilor înfruntate. Luate împreună, le dau alura unor oșteni trecuți prin bătălii și asprimi.
Ajungem, păstrând ritmul, într‑o parte ce pare să aducă cu centrul orașului. Pe măsură ce înaintăm, oamenii se îndesesc într‑o mulțime fără goluri, prin care străbaterea devine tot mai anevoioasă. Mă așteptam, poate, să stârnim, dacă nu îngrijorare, atunci măcar uimire, dar puhoiul se despică de‑a dreapta și de‑a stânga cu cea mai firească indiferență. Ființa cu patru picioare pare un centaur care își așteaptă chip de cal care să‑l îndrume.
Bărbații alunecă neauzit prin vacarmul locului, purtați de instinct ori ținându‑se de un plan dinainte știut. Nu văd nicio ezitare. Dimpotrivă, cu cât opreliștile sunt mai greu de bătut, cu atât ei par mai deciși, mai siguri pe ei. Nu ocolesc și, când totuși o fac, sunt duși de firul nevăzut al unei decizii dinainte luate. Dulapul se supune nu fără semeție acestor zigzaguri.
Totul se complică în interiorul ruinei unui imens edificiu cu destinație greu de închipuit în starea lui de acum. Ziduri prăbușite peste care nevoia ne face să trecem cu un dulap mereu pe punctul de a scăpa dintre mâini, peste scări șubrezite de urcat, pe scări netrainice de coborât, prin capcane și printre cadavre de mașini dintr‑un alt război. Ezit între admirație și respect.
O mică, dar binevenită pajiște verde, mărginită de copaci vânjoși. Sub iarba mângâietoare, se simte însă un pământ nestatornicit, o alcătuire perfidă de nisip și apă, în care picioarele se înfundă, fără a scăpa decât cu vădită greutate din această nouă cursă. Dulapul pare acum mai greu, mai plin, mai mândru. Dincolo de marii copaci, mocirla lasă loc unei întinderi pașnice de nisip gălbui, peste care trecem cu marele dulap în perfect echilibru.
Privesc, când înlemnit, când crispat, pe cei patru bărbați, care își duc cu demnitate povara, abolind cu sublimă indiferență nepotrivirea dintre obligație și neplăcere.
Ne apropiem de capătul plajei. Unde începe întinderea nesfârșită a mării.
P.S. Ieșind din sala aproape goală, întâmplarea a făcut să‑mi amintesc de Albert Camus: „Sisif este proletarul zeilor”. Sau poate m‑am aflat o clipă la întâlnirea a două memorii.
Criticul și coafeza. O reverie
„O mare descoperire a vremurilor noastre
este comentarea cărților pe care nimeni nu le‑a citit.”
Georg Christoph Lichtenberg, 1742‑1799
L‑am auzit, din pură întâmplare, pe un confrate critic, desigur unul dintre cei mai importanți ai zilelor noastre, exprimându‑se despre o scriere recent apărută a unui alt confrate că este „o carte pentru coafeze”.
– Ei, și?, mi‑am zis, și ce‑i dacă e pentru coafeze? Și ele trebuie să citească și, dacă citesc astfel de cărți, e spre cinstea lor. În privința distinsului critic, ce să zic, are și el dreptul, ba chiar obligația de a judeca orice produs care intră în raza lui de activitate, după criterii pe care nu trebuie să le dezvăluie, dar la care se cuvine să recurgă întotdeauna în ocazii similare.
Apoi, însă, ceva nu mi‑a dat pace. Firește că ilustrul critic își poate exprima opiniile așa cum crede el că e mai bine. Dar poate că și coafeza, la care face trimitere, își are părerile ei, dacă nu despre cartea cu pricina, atunci despre alcătuirile capilare ale onor clientelei pe care o servește. Și, mergând eu mai departe cu gândul, m‑am întrebat cu inocență oare cum ar fi dacă marele critic și onesta coafeză și‑ar inversa rolurile, adoptându‑și reciproc procedurile și criteriile, dar aplicându‑le asupra materiei care i‑au consacrat: scrierile și frezele.
Încerc, așadar, să‑mi imaginez cele două situații.
Coafeza, în rol de critic, renunță să mai deretice, potrivit viziunii ei personale, frezele credincioaselor cliente, mulțumindu‑se, în schimb, să‑și expună, în limbaj oscilatoriu, părerile despre ele.
Impunătorul critic renunță, și el, la formularea propriilor opinii, altădată atât de autorizate, și se apucă, gospodărește, de treabă, rescriind, în manieră și viziune personală, textele confraților care așteaptă, cuminți, să le vină rândul.
Rezultatul?
De o parte, o lume de doamne și domnișoare (fără a‑i ignora și pe domnii interesați!) care își expun, timorate, pieptănăturile privirilor când exaltate, când acre, când binevoitoare și când indispuse ale coafezei care împarte verdicte, sfaturi și reproșuri, de care jumătățile noastre nu se mai vor putea descotorosi toată viața.
De cealaltă, o întreagă literatură, scăpată de sub controlul critic, este supusă unui aprig proces de transformare și de proliferare, sub pana reputatului și îndrăgitului critic. Acesta nu mai prididește să rescrie acum cărțile asupra cărora altădată își dădea doar cu părerea. Imaginați‑vă operele noastre reinventate după criteriile și opiniile marelui critic! Mai mult, imaginați‑vă că fiecare operă va fi multiplicată prin zelul tuturor criticilor, astfel că mica noastră literatură va număra de zeci, dar ce zic de zeci!, de sute și chiar de mii de ori mai multe volume decât în prezent, pe care, apoi, fiecare critic de azi și de mâine le va rescrie la rându‑i, participând la un mănos proces de multiplicare. Și, dacă nici atunci nu vom lua toate premiile posibile, înseamnă că nu mai este dreptate pe lume!
Ei, puțintică răbdare, mi‑am zis, ca de fiecare dată când simt că mi‑am lăsat imaginația să zburde. La urma urmei, ce cusur s‑ar putea găsi zicerii „carte pentru coafeze”?
Să ne înțelegem. Rândurile de mai sus nu sunt o incriminare a prea plăcutului și prea dăruitului nostru critic, dar nici o apărare, pe cât de ostenitoare, pe atât de inutilă, a harnicei coafeze, ci doar un prilej de inocent amuzament.
La urma urmei, sunt și alte expresii consacrate în limba noastră, care conțin denumirile unor îndeletniciri. Ce ziceți de înjură ca un birjar?
P.S. Rectificare: sunt dator să mărturisesc că sus‑zisul critic nu există în literatura română. Zisa coafeză – da.
■ Critic, teoretician și istoric literar, profesor
Crișu Dascălu
