În circumstanţe la limită, un om puternic îşi face autoscopii ca la carte şi caută unde a greşit; el, în primul rând, găseşte eroarea şi apoi îşi asumă vina, cerându‑şi iertare şi având grijă să nu fie înhăţat de îndată de spiriduşul mândriei, căci ceea ce tocmai a făcut – adică a găsit unde a greşit şi a asumat eroarea – intră în albia normalităţii. În asemenea condiţii, de o crucială importanţă este, de bună seamă, să fii sincer şi corect cu tine însuţi, să întârzii în semnul balanţei, cântărind lucrurile cu deschidere, exactitate şi discernământ; cel mai grav e să te minţi pe tine însuţi, îi mărturiseşte stareţul Zosima tânărului Alioşa cu puţin timp înainte de a se retrage la dreapta divinităţii. Un alt personaj dostoievskian probabil că la fel de celebru – nimeni altul decât îmbogăţitul peste noapte prinţ Mîşkin, opulenţa iscată ca în vise în existenţa‑i contradictorie fiind încă un semn, dat la suprafaţa fiinţei, al bogăţiei lăuntrice – pune accentul pe sinceritate. Da, pe cântata şi blamata, în egală măsură, sinceritate: darul rar care se întâmplă să‑şi arate, câteodată, faţa de cadou otrăvit, binele şi răul, e ştiut, succedându‑se cu o viteză, adesea, uluitoare, şi transformându‑se în lecţii date, uneori, cu tandreţe, iar alte dăţi – cu o brutalitate ce te scoate din tipare. Important e să reţii lecţiile de viaţă din trecut; să te abţii să repeţi aceleaşi greşeli, căci viaţa durează… aiuritor de repede, cum afirmă cineva.
Tot ceea ce am scris în paragraful anterior se aplică atât la scară individuală, cât şi la scară naţională. Dacă acceptăm că există naţiuni puternice şi mai puţin puternice, e limpede că cele care, la o analiză gravă şi exactă, fac parte din prima categorie, în mod evident, se află în posesia forţei de a‑şi recunoaşte şi asuma meritele şi erorile, de a‑şi diagnostica cu exactitate bolile, spre deosebire de celelalte comuniuni de indivizi, recognoscibili printr‑o seamă de caracteristici: limba, tradiţiile, istoria, credinţa, cultura şi locul unde au apărut pe lume – semne definitorii pentru ADN‑ul unei naţiuni şi pentru identitatea acesteia. Oricât aş căuta erorile – pentru a menţine un echilibru vital necesar şi credibilitatea, desigur, se enumeră, mai întâi, calităţile şi meritele – naţiunii din care fac parte, presimt că nu voi găsi nici resursele necesare, nici obrăznicia de a‑i da note (sau, mai grav, de a o judeca sau de a‑i aplica stigmate – adică de a proceda aşa cum fac mulţi intelectuali
recenţi sau mai puţin recenţi – sau, probabil, la fel de inacceptabil, de a o taxa), în primul rând, din respect faţă de poporul român extrem de încercat de‑a lungul secolelor, poziţia geostrategică a acestei palme de pământ – sfinţite de cei care s‑au rugat, au luptat şi au murit pentru ea –, avantajând‑o enorm şi expunând‑o, în egală măsură. Cea mai limpede dovadă a faptului că neamul românesc este puternic este existenţa‑i de veacuri, aflată sub catapeteasma miracolului, în pofida lăcomiei şi a barbariei imperiilor care s‑au succedat pe pământul acesta prea iubit şi sfinţit, spuneam, de eroi, martiri, pustnici şi preoţi (inclusiv sacerdoţi ai literelor româneşti, prin a căror operă majoră s‑a păstrat şi s‑a perpetuat identitatea); naţiunea română e vie, e aici şi acum, trăieşte în pace şi linişte – e adevărat, aproape de hotarele ei are loc un război, iar pericolul apropierii acestuia de hotarele ei rămâne a fi real – şi a izbutit performanţa de a‑şi păstra integritatea teritorială (mai puţin Basarabia, Ţinutul Herţei şi Bucovina de nord), precum şi integritatea culturală, în ciuda trădărilor succesive ale intelectualilor aşa‑zis publici, în pofida exodului masiv de creiere strălucite atât pe parcursul dictaturii stalinisto‑dejiste, ceauşiste, cât şi după Revoluţia din Decembrie 1989.
Ce a salvat naţiunea lui Ştefan Mare şi Sfânt şi a lui Mihai Kogălniceanu sau Titu Maiorescu? Ce a menţinut pe linia de plutire acest neam descins din geţi şi daci, trecut prin foc şi sabie de‑atâtea ori? De‑atâtea ori, în istorie, poporul român s‑a aflat pe muchia prăpastiei; şi când părea că nu mai e nimic de făcut, că se va prăbuşi şi, deci, că totul va lua sfârşit, se întâmpla ceva, ca printr‑un miracol. Şi, având, în trecut, precedente, rădăcini puternice, o credinţă de nezdruncinat, se reîntorcea la sine însuşi – ca Ulise în răsvisata lui Ithaca – şi renăştea cât ai clipi. E un adevăr remarcat nu o dată, mai cu seamă, de străinii familiarizaţi cu vechea civilizaţie şi prestigioasa cultură ale naţiunii române, cărturari celebri, informaţi, cu lecturile la zi, care fac o pasiune temeinică pentru ţara lui Eminescu şi Titulescu, îi învaţă limba, se apropie de tradiţiile ei, unii se stabilesc aici, îşi întemeiază familii, alţii se întorc acasă îmbogăţiţi – mărturisesc ei – şi se transformă în ambasadori culturali ai grădinii întinse „de la Nistru pân’ la Tisa”. Ori de câte ori ai privilegiul de a‑i asculta vorbind despre civilizaţia şi cultura românilor, observi cum se hrăneşte la rădăcini, în primul rând, demnitatea naţiunii din care faci parte şi, totodată, felul tău de a fi îndrăgostit iremediabil de ţara ta, văzută de Ioan Paul al II‑lea ca 
o „grădină a Maicii Domnului”. Patriarhul Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu al Constantinopolului, aşeza România şi poporul român sub semnul minunii şi al unei credinţe de bronz, recunoscându‑şi incapacitatea de a explica felul în care neamul acesta străvechi, aşezat la poalele Carpaţilor, a ieşit „din întunericul istoriei” în lumină şi a reuşit să scape de „alienarea culturală şi asimilarea sa de alte popoare străine”: „Ne miră şi naşte în noi o admiraţie nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populaţia acestor ţinuturi, după nenumărate peripeţii şi prigoane, şi‑a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioşi în a explica cum acest mare popor ortodox a ieşit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV‑lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supravieţuise ca popor unitar, deşi aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Ithaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s‑a întors în lumina istoriei, evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor”.
În ultimul timp îmi stăruie în minte metafora contondentă a unui prieten de decenii, trecut prin şi marcat de experienţa dictaturii real socialiste, de o brutalitate unică în estul european. În 1990, afirmă prietenul tocmai invocat – e vorba de autorul capodoperei Bunavestire, unul dintre realii disidenţi români: alături de Paul Goma, Dumitru Ţepeneag şi Gabriel Andreescu – naţiunea română înainta pe un culoar, la al cărui capăt se afla o uşă, iar pe acea uşă scria cu majuscule Libertate. Românii au deschis uşa şi s‑au prăbuşit într‑o prăpastie. Ţin minte reacţia celor din preajmă la auzul acestei pilde. Îmi amintesc cu lux de amănunte ochii mari – ce trădau amestecul de mirare şi spaimă, apoi se isca parcă un vag firicel de speranţă: poate lucrurile sunt departe de a fi atât de grave – ai celor câţiva martori ce‑l ascultau cu luare‑aminte. Ţin minte, la fel de exact, reacţia mea: dar poate…, poate…, sper să fie aşa şi speranţa mea e atât de puternică, încât se transformă, încet, treptat, în credinţa că acea prăpastie în care ne‑am prăbuşit noi, românii, ameţiţi de succesul fulminant al Revoluţiei sângeroase din 1989, nu e atât de adâncă! Sper şi cred din adâncurile sufletului că, îngăduindu‑ni‑se experienţa prăbuşirii, ni se va aduce aminte că suntem în posesia forţei de a ne ridica, de a ne redresa şi de a
renaşte. Speranţa aceasta se transformă în una de bronz când ne întoarcem cu faţa spre trecut şi ne amintim de câte ori, căzuţi, aparent fără sorţi de redresare, ne‑am ridicat şi ne‑am revenit ca voinicii din frumoasele basme ale copilăriei noastre. Şi ne vom reveni. E singura cale. Deşi, da, la cârma ţării noastre lipsesc oameni de stat, politica s‑a transformat în bâlci de doi lei şi s‑a mutat pe platourile televiziunilor, a căror majoritate uită, parcă, de cultură, identitate, tradiţie, literatură şi istorie. Avem peste 40 % de analfabeţi funcţionali. Educaţia performantă din anii ’90, cu reţelele ei de şcoli de elită, trecută prin suita de aşa‑zise reforme postdecembriste, a fost făcută praf şi pulbere. Literatura, cu tot cu vârfurile ei, prin care se conservă identitatea binişor clătinată a naţiunii române, e izgonită din manualele şcolare şi transformată în Cenuşăreasă de majoritatea mass‑media; literatura, de fapt, întreaga cultură română e rău tratată la ea acasă, în schimb, e onorată în lume. 40% din pământurile pe care a călcat Mihai Viteazu cu oştile‑i brave au fost vândute pe nimic. Industria e privatizată, mai exact distrusă. Majoritatea instituţiilor statului serveşte interesele cui vrei şi cui nu vrei, mai puţin ale naţiunii române. Elementele ce ţin de siguranţa statului – apa, energia electrică, mijloacele de comunicare etc. – au fost vândute. Medicii îşi iau lumea în cap şi îşi găsesc locuri de muncă peste graniţă. Circa cinci milioane de români au plecat peste hotarele ţării. Şomajul este în creştere. În pandemie – deci o stare de alertă declanşată la nivel planetar – s‑au dat sugestii, dispoziţii ş.a., s‑au emis pe bandă hotărâri de guvern contradictorii şi s‑a folosit contextul de criză pentru comiterea unor abuzuri, pentru încălcarea Constituţiei. Munţii acoperiţi cu osemintele sfinţilor răzvrătiţi împotriva „socialismului multilateral dezvoltat” sunt despăduriţi; pădurile au fost şterse într‑o proporţie alarmantă de pe faţa pământului etc. Rămase fără casa lor firească, animalele atacă oamenii etc.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
