Intrarea unui cercetător pe teritoriul exegezelor consacrate unor domenii intens cercetate comportă și asumarea unui risc, reprezentat de aderența obsesivă la temă, cu rezultate sintetice și reveniri inevitabile, generate de un irepresibil impuls de a săpa tot mai adânc în căutarea filoanelor secrete pe care aceasta le poate dezvolta. Însă o disciplină filologică obsesivă este tocmai aceea care explică formarea specialiștilor redutabili, din tagma acestora făcând parte și Balázs Imre József. Volumul său, apărut în 2023 la Editura Tracus Arte din București, intitulat Rețele avangardiste, afilieri multiple, se profilează după mai bine de două decenii de studii personale consacrate fenomenului avangardist, începute în vremea studenției, odată cu interesul pentru activitatea șaizeciștilor maghiari în România și problema canonicității, continuate cu preocupările sale de antologator al literaturii maghiare din România (concretizată în volumul Álmok szállodája/ Hotelul viselor, 2002) – calitate ce i‑a permis lui Balázs Imre József să remarce absența Avangardei istorice din canonul regional –, cu traducerile sale din Urmuz, Blecher, Tristan Tzara, Gellu Naum, Sașa Pană, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Marcel Avramescu, ș.a., dar mai ales cu un excelent doctorat susținut în 2004 la Universitatea Babeș‑Bolyai, consacrat Avangardei în literatura maghiară din România (cu o versiune română datorată lui Kocsis Francisko, publicată în 2009 la Editura Bastion).
Natura adictivă a cercetărilor filologului clujean se reflectă și în interesul său pentru „ce fac avangardiștii după ce se lasă de avangardă”, concentrat asupra grupului de la Európai Iskola (Școala Europeană, Budapesta, 1945‑1948), filtrat prin analogie cu suprarealismul bucureștean. Pe de altă parte, experiența de la catedră i‑a demonstrat autorului că reticența studenților față de textul avangardist este oarecum compensată prin deschiderea acestora spre „atitudinile avangardiste sau vizualitatea avangardistă”. Conștient de imperativul regândirii rolului jucat de curent în avatarurile sale ulterioare, autorul notează, în Șase etape metaavangardiste, capitolul introductiv al cărții din 2023: „Aflați încă în mijlocul unor transformări mediatice radicale, trebuie să ne dăm seama că actualitatea avangardei nu constă neapărat în formele istorice care au rezultat prin experimentările avangardiste, ci mai degrabă în disponibilitatea spre o restructurare constantă a instituționalității artelor (în sensul propus de Peter Bürger în Teoria avangardei), dar și în componenta performativă care amplifică de fapt atitudinea avangardistă […] Avangarda istorică a știut că textul nu este doar pe hârtie, în cărți sau reviste; a știut că imaginea nu este doar cea înrămată și expusă în galerii; a știut că individualitatea poate fi concepută și deconstruită prin ideea de colaj; a știut că ideea de cultură națională tradițională este restrictivă față de realitățile stilului de viață modern….”.
În siajul acestor considerații, studiul Hibridități textuale și materiale în operele lui Urmuz consemnează argumentele exegezei canonice urmuziene (cu trimitere explicită la cartea lui Nicolae Balotă), însă optează pentru o cercetare a hibridității ca formă specifică aferentă sintetismului în creația literară a scriitorului român, ceea ce înseamnă, într‑o primă instanță, o clară circumscriere conceptuală, în compania unor teoreticieni precum Mezei Árpád și Marcel Jean (la care psihanaliza furnizează punctul de plecare al explorării hibridității), dublată de o survolare a variantelor suprarealiste ale hibridului, inclusiv cea promovată în anii 1930 de către revista Minotaure. Toate acestea conturează avanscena unei excelente analize a hibridizării personajelor și a genurilor literare la Urmuz, în siajul căreia Balázs Imre József formulează câteva concluzii interesante: „Hibriditatea are la Urmuz un mesaj bine definit – deși acesta este departe de a fi unicul mesaj relevant al Paginilor bizare. La intersecția dintre privat și organizațional, spontan și birocratic, animal și cerebral, hibriditatea indică de fiecare dată, pe lângă dinamismul discutat pe larg în eseul de față, și un fel de monstruozitate disimulată. Această dimensiune îl apropie foarte mult de viziunea lui Franz Kafka. Strategiile textuale parodistice îl situează însă mai mult în descendența unor autori ca Jarry sau Carroll, cu o predilecție spre umorul negru al lui Lautrémont”.
Schimbând registrul, capitolul consecutiv – Note despre prezența dadaismului în literatura maghiară – abordează un subiect insuficient discutat/clarificat de către istoriile literaturii maghiare alegând ca punct de pornire portretul lui Tristan Tzara din romanul autobiografic al lui Illyés Gyula (Hunok Párisban/Hunii în Paris, 1946) și sintetizând receptarea oarecum întârziată a creațiilor dadaiste ale lui Tzara și contactele dintre acesta și scriitorii maghiari, înainte de a se cufunda în decantarea influenței dadaiste asupra câtorva scriitori maghiari, cum sunt Kassák Lajos (și revista Ma/Azi) sau Déry Tibor. Ultimii revin și în studiul Anii ’30 și avangarda maghiară: spre un Lebenskunstwerk sintetizant, în compania altor câtorva nume importante – Tamkó Sirató Károly, Pán Imre, Palasovszky Ödön și Cercul Munka –, fundamentale în exercițiul de reconstituire a evenimentelor petrecute în Ungaria anilor 1930, când literatura maghiară depășește limitele stricte ale literalității și devine mai accentuat performativă. Ancorată în studiile lui K. Horváth Zsolt consacrate culturii muncitorești din anii 1920‑1930, analiza lui Balázs Imre József demonstrează că aparenta clasicizare a literaturii avangardei în anii 1930 poate fi regândită dacă se ia în considerare efervescența avangardistă a decadei următoare, identificabilă „în cultura corporală și performativă, într‑un spirit de viață care s‑a manifestat temporar pe scene culturale alternative, neincluse în istoriile mainstream ale literaturilor central‑ și est‑europene”.
În capitolul intitulat În drum spre utopiile suprarealiste non‑oedipiene. Interferențe freudo‑marxiste, relativizarea teoriilor freudiene de către Wilhelm Reich și configurarea a ceea ce ulterior va fi cunoscut sub numele de freudo‑marxism orientează discursul critic al autorului înspre raporturile dintre suprarealism și psihanaliză, el încorporând în cercetarea sa interpretări preluate de la Paolo Scopelliti, Gilles Deleuze și Félix Guattari. Balázs Imre József reia concluziile unui studiu mai vechi dedicat conceptului de Non‑Oedip la Gherasim Luca și oniromanciei obsesionale a lui Trost, înainte de a încerca să identifice antecedentele ideilor non‑oedipiene în scrierile suprarealiștilor români, cu o excelentă analiză a articolelor lui Paul Păun din 1934 și 1935 și cu pertinente observații legate de utopia „erotizării proletariatului”, redescoperită în Contracultură.
Două poeme – Poem ultragiat al lui Geo Bogza și Sfânta împărtășanie, de Gherasim Luca –, „simetrice, dar și diferite în același timp”, devin aici pivotul unei tentative de reexaminare a avangardismelor interbelice, de provocare a unor ipoteze canonice, precum sunt cele formulate de către Ion Pop, cu necesare întoarceri la textele programatice ale celor doi poeți analizați și cu utile contextualizări internaționale. Atras mai ales de dimensiunea tematică a textelor celor doi, Balázs Imre József observă că în ambele atitudini „persistă un element de transgresiune estetică, o medialitate, un caracter indirect al revoltei”, aspecte confirmate și la palier stilistic.
Radiografierea revistei literare Cahiers du Sud (1925‑1966), ilustrativă pentru dimensiunea internațională a suprarealismului, ocupă primul act al studiului Claude Serbanne, nod al rețelelor de comunicare suprarealiste, rezervat prezentării personalității și activității lui Claude Serbanne, de la rolul lui în vasta rețea suprarealistă la fascinanta sa identitate literară (inclusiv „Miguel Aguelar”, venezuelianul ficțional din epicentrul unei farse destul de elaborate). Seria textelor dedicate suprarealiștilor continuă cu Suprarealism textual și vizual în opera lui Marcel Jean, dezvoltat pe o canava canonică – repere biografice (cu o excelentă reconstituire a perioadei sale budapestane și o sintetică prezentare a călătoriei la București, unde se întâlnește cu familia lui Victor Brauner), o detaliată descriere a activității sale pariziene de după 1945, studiul fiind impecabil armat exegetic și orientat de ipoteza unei instanțe mediatoare din perspectiva avangardei maghiare.
Avangardele postbelice sunt recuperate în Viziunea colaboratorilor români și maghiari despre Expoziția Internațională a Suprarealismului din 1947, micromonografie detaliată, cu intarsieri documentare interesante – de la schimbul epistolar dintre Mezei Árpád și Claude Serbanne, pe de parte, și cel dintre Victor Brauner și Gherasim Luca, pe de alta, la chestionarele datorate unui secretariat din care făcea parte la vremea aceea și Sarane Alexandrian –, în care Balázs Imre József decopertează nu numai un eveniment echivalent cu o ultimă oportunitate de exprimare liberă înainte de instaurarea politicilor culturale staliniste în partea noastră de lume, ci și unul capabil să ilustreze „punctele comune ale teoriilor suprarealiste bucureștene și maghiare din epocă […], reprezentative pentru suprarealismul postbelic, cu o încărcătură magică, promovată de către André Breton”.
După o explorare hermeutică ludică a Malobrei (de la gotic la suprarealiști), Balázs Imre József – inspirat, probabil, și de expozițiile de la București din ultimii ani – analizează Cobra ca model al rețelelor avangardiste postbelice. Experiment reușit de contestare a centrelor – în viziunea lui Pascale Casanova –, Cobra suportă aici o radiografiere atentă, cu excelente microistorii ale colaborărilor dintre artiștii rețelei (de la pictorii Corneille și Doucet la mărturiile lui Édouard Jaguer sau la dinamica grupului Ra). Pe un cu totul alt palier colaborativ funcționează traducerile, cartea alocând câteva capitole utile activității lui Virgil Teodorescu și versiunilor în limba maghiară ale cărților pentru copii semnate de către Gellu Naum.
Avizat cunoscător al avangardei istorice și atent la fiecare mutație conceptuală și metodologică a curentului, Balázs Imre József oferă, în paginile acestui volum excelent, cu multe detalii inedite, o suită de studii incitante, elaborate cu un impecabil instinct al actualității, în care ancorarea exegetică nu presupune aridități discursive și nici parti‑pris‑uri, ci doar pasiune și competență.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
