Mihaela Helmis: Ne bucurăm de acest fel atât de organic şi de cald, de acest excurs aş putea să-i spun, domnule Dan Dediu, prin care ne-aţi introdus, ne-aţi luat în marele fluviu al muzicii în care Dinu Lipatti curge şi el după nişte reguli organice pe care cred că ne-a făcut foarte bine să le simţim cu ajutorul dvs. Şi nu e prima oară când îl descifraţi în acest fel. Cum a fost întâlnirea dvs. cu Dinu Lipatti, Constantin Lipatti aşa cum se numeşte el atunci când devine şi membru post-mortem al Academiei Româna.
Dan Dediu: Sigur că-l ştiam pe Dinu Lipatti pianistul şi-l admiram, îl divinizam aş putea spune, şi este divinizat, pentru că într-adevăr e un uriaş interpret, dar am descoperit şi compozitorul Dinu Lipatti, care a picat pradă aceluiaşi sindrom căruia i-au picat mai mulţi compozitori români, aş spune de geniu, şi care au fost luaţi pe sus de magia interpretării muzicale, cum a fost, de pildă, un Constantin Silvestri, care tot în tinereţe şi-a arătat măsura geniului său componistic, după care a devenit un genial dirijor; cum a fost Alfred Alexandrescu, care scrie până în 25 de ani două din cele mai mari, cele mai superbe poeme simfonice scrise în muzica românească, după care se dedică dirijatului. Şi aş mai putea da câteva exemple. Şi la Lipatti avem, de fapt, acelaşi lucru, lucrările sale pe care astăzi le admirăm neţărmurit sunt scrise la 15 ani, la 23 de ani, la 24 de ani, deci lucrări ale unui adolescent, ale unui tânăr pe care destinul îl ia pe sus şi îl proiectează în galeria celor mai mari pianişti, rămânând astfel şi compoziţiile sale pe care noi încercăm să le scoatem la iveală. Se întâmpla poate cu un fel de precocitate moştenită, dobândită prin relaţia de înrudire şi cu George Enescu. Lucrurile poate aşa se întâmplau în epocă sau aşa e cu aceşti tineri în felul acesta dotaţi.
Munca de descoperire a creaţiei sale nu a fost una uşoară, iar acum simt că e cumva un capăt al acestui drum. Cum aşezaţi aceste creaţii de la 15, de la 20, 23, 24 de ani?
Aceste creaţii sunt lucrări pline de ambiţie creatoare, în primul rând. Sonata scrisă la 15 ani este într-adevăr un opus efervescent exploziv, în care fiecare centimetru pătrat de muzică arată măsura unui talent şi preaplinul unui talent care simte şi, în acelaşi timp, este în stare să configureze o muzică cu foarte mult meşteşug. Căci, într-adevăr, să ai o asemenea măiestrie la 15 ani nu este foarte puţin lucru. Vedem, pe de altă parte, din punct de vedere stilistic, evoluţia sa care trece prin tot felul de influenţe pe care le suferă şi, totodată, rămâne un grăunte – grăuntele de care vorbea Roland Barthes – acel sâmbure arzător al talentului pe care nu poate să ţi-l dea nimeni, niciun profesor care te învaţă meşteşugul. Îl ai sau nu-l ai. Or, Lipatti ne-a dovedit că-l are şi-l simţim în fluxul muzical care curge, curge şi, de fiecare dată, ai senzaţia că eşti pe o mare agitată în care portul este la mile depărtare şi eşti în mijlocul aventurii. Deci, cred că asta ar putea fi spus despre sonată. După aceea, după câţiva ani, observăm că pecetea neoclasicismului francez începe să se arate şi în muzica lui Lipatti, e adevărat, cu un filon foarte important care vine de la Enescu, care vine de la, aş spune, „naşul” său, Enescu, şi profesorul, mentorul său, Mihail Jora. Şi într-adevăr, avem o combinaţie foarte interesantă între neoclasicismul francez, impresionism cu tente folclorice româneşti. Deci, e o muzică până la urmă românească, sună româneşte, şi astfel este şi originală. Mă refer, aici, la Fantezia opus 8 în cinci părţi, care este un opus admirabil şi care a fost ţinut în sertar după o primă audiţie în 1940 la Ateneu, cântată de Lipatti într-un concert în care a mai cântat şi Enescu, şi Silvestri – iată trioul nostru de aur.
Şi căreia dvs. aţi simţit nevoia să-i daţi nume, parte cu parte.
Exact. Şi această Fantezie căreia într-adevăr i-am dat câte un nume tocmai pentru a o face mai accesibilă.
Ne daţi chei…
Da, pentru a vă da chei pentru audiţie… Într-adevăr, piesa începe cu o tânguire, se termină tot cu o tânguire. Să nu uităm că 1940, anul scrierii acestei Fantezii, care este dedicată soţiei sale, Madeleine Cantacuzino, este un an de război, şi orice om, orice artist simte în adâncul său această tulburare socială militară. În acelaşi timp, o tulburare a sensibilităţii, o profundă tulburare.
La rândul său, era născut sub asediu, într-un Bucureşti aflat sub asediu în 1917.
Exact. Şi nu în ultimul rând aş vrea să spun aici despre Sonatina pentru pian la mâna stângă, a scris-o în 1941; e o bijuterie care a fost publicată în Franţa şi constituie opusul cel mai important al muzicii româneşti în muzica de gen, adică muzica pentru pian la mâna stângă. Sigur, eu m-am referit aici numai la lucrările de pian, dar avem şi un Triptic simfonic, avem Suita simfonică Şătrarii, avem Sonată pentru vioară şi pian. Deci, avem şi alte lucrări ale lui Dinu Lipatti, inclusiv cântecele pentru voce şi pian. Cred că figura lui Lipatti se poate întregi şi prin abordarea celorlalte lucrări. Pe mine m-a pasionat, sincer vă spun, să mă ocup de creaţia pianistică în această integrală pe care a făcut-o Viniciu Moroianu sub patronajul Casei Artelor Dinu Lipatti şi a producătoarei Alice Barb. E o iniţiativă care va rămâne şi va înflori mai departe. Ceea ce trebuie să facem noi este să convingem suflarea pianistică, suflarea pianiştilor, să le spunem aşa, să abordeze lucrările lui Lipatti. Şi cred că lucrul acesta începe să se întâmple.
Până în momentul acesta, în care simţim din nou că se tulbură apele şi sufletele noastre, s-a petrecut în ultimii 7 ani, dar mai mulţi decât atât, un gest de reparaţie pentru Dinu Lipatti, pentru că şi înainte de 1997, când era primit drept membru post-mortem al Academiei Române, se petrecuseră asemenea gesturi, dar reparaţia trebuia luată de la zero. A trecut şi Dinu Lipatti prin acea respingere de care au avut parte, cred, prea mulţi dintre artiştii noştri.
Da, aşa este. De altfel, ştiu că eram în liceu şi mergeam pe, cum se numea atunci, Bulevardul Ana Ipătescu şi cineva mi-a arătat: „Uite, aceasta e casa lui Dinu Lipatti”. Bineînţeles că n-am intrat, nu se putea vizita şi multă vreme a fost o ruină. O vedeam după 1990 o casă stând să cadă şi m-am bucurat foarte mult când a fost luată această iniţiativă de a o transforma în Casa Artelor. Iată o casă cu o cultură deosebită, cu o arhitectură deosebită şi, mai ales, cu o aură deosebită, pentru că nu e puţin lucru să treci prin aceleaşi locuri prin care a trecut Dinu Lipatti. Să stai pe locul în care a stat şi a studiat la pian. Cumva este un gest de recunoştinţă faţă de un om care şi-a dat măsura geniului şi care a fost recunoscut pe plan mondial şi care, iată, este originar din Bucureşti, din „inima târgului”, cum am spune, şi căruia noi, cei care am venit după el, îi aducem o reverenţă.
Dar au fost ani, erau anii ’50, când nu se vorbea despre Dinu Lipatti. Mă refer şi la acest drum de recuperare.
Da, sigur. Au fost, numai că avem Monografia lui Grigore Bărgăoanu şi Dragoş Tănăsescu, avem, încet-încet, şi studii lipattiene, avem câţiva împătimiţi ai creaţiei sale care e o poartă, mai departe, în concerte, cum este pianistul Viniciu Moroianu, care a şi publicat o teză de doctorat, o carte despre creaţia lui Dinu Lipatti. Sunt mai mulţi colegi de-ai mei care se ocupă cu creaţia sa. Au fost restituite, graţie iniţiativei Casei Artelor Dinu Lipatti, şi diferite manuscrise, scrisori ş.a.m.d. Prin urmare, există actualmente destul material pentru nu neapărat o altă monografie, dar o abordare şi din alte perspective a vieţii şi creaţiei atât interpretativă, cât şi componistică, a acestui mare om.
Şi nu e mai puţin adevărat că era numit şi un interesant pedagog, pentru că nu e puţin lucru să fii la… cred… nici 25 de ani …
… profesor de pian la Geneva, adulat de studenţii săi. Profesor care a renunţat la cariera asta pentru că s-a îmbolnăvit şi nu mai putea, nu mai avea energia să-şi dedice timpul predatului. Dacă stai să te gândeşti, Lipatti a murit la 33 de ani. Ce geniu care şi-a dat măsura a murit atât de tânăr? Poate Schubert, care a murit la 31; Mozart a murit la 36. Dacă Mozart ar fi murit la 33 de ani, n-am fi avut Don Giovanni, n-am fi avut Flautul fermecat, n-am fi avut Cosi fan tutte, n-am fi avut Recviemul, n-am fi avut ultimele concerte pentru pian, concertul de clarinet, deci o grămadă de capodopere care au fost scrise în anii aceia. Să ne gândim ce-ar fi putut înregistra, scrie şi compune Dinu Lipatti dacă ar fi trăit măcar cât a trăit Mozart.
Cumva cu gândul la acest fluviu pe care-l evocam încă de la început, drumul său în relaţie cu noi, cei care-i ascultau interpretarea, se încheie cu o Rugă muzicală la Besancon, în ultimul concert pe care, din fericire, îl putem vedea şi asculta.
Sigur, este legendar acel recital de la Besancon pe care Lipatti a ţinut să-l termine, cu cortizon în el şi cu tot ceea ce apăruse atunci mai nou. E Rugăciunea pe care a adus-o în dar lui Dumnezeu pentru că l-a lăsat să termine ceea ce a început. A fost adaptarea pe care Myra Hess a făcut-o coralului din Cantata lui Bach, Jesus bleibet meine Freude – Iisus rămâne mângâierea mea, bucuria mea. E o pagină de trei minute pe care Lipatti o cântă dumnezeieşte, a înregistrat-o de peste două sute de ori la Deutsche Gramophon, care venise cu un car special la Geneva ca să-l înregistreze acasă pe Lipatti, iar el a înregistrat acest coral de Bach până când i-a ieşit, şi-a dat ok-ul, a spus: da, asta e perfectă.
Era acolo Dumnezeu pe care l-aţi găsit şi în piesele sale, într-un acord.
Da, aşa este. Cum am spus, acest tip de coral figurat pe care-l face Bach este o tehnică componistică preluată şi de Lipatti în partea a doua din Fantezia sa opus 8, acolo unde melodia iniţială este reluată şi cu un filigran undeva în mijloc este variată, astfel încât să semene modalităţii în care Bach şi-a adus ofranda lui Dumnezeu.
Cred că în aceste zile nimic nu e prea mult pentru a ni-l reaminti, asta nu ştiu dacă nu cumva e ironia soartei, pe cel ce, evocat acum, într-o vreme precum zilele noastre, se năştea într-o vreme de război şi, iată, îşi scria piesele importante atunci când începuse cea de-a doua conflagraţie mondială. Niciun efort nu e prea mare. Totuşi, uite cum simţim împreună cu el aceste reveniri ale istoriei.
Ce să spun? Specia umană nu ştiu cât învaţă din istorie şi nu ştiu cât învaţă din arta la care are acces. Eu sper, pentru că sunt compozitor, să înveţe cât mai mult şi să învăţăm cu toţii să fim mai toleranţi unii cu ceilalţi şi să ne ajutăm.
Ştiu că ştiţi să aşezaţi seminţele acelea care să ne dea un „bobârnac”, aşa încât să înţelegem mai mult decât chiar ne spuneţi printr-un portativ sau printr-o notă, un acord cântat într-un anume fel.
Eu încerc să decriptez din diversele muzici pe care le ascult şi care, la un moment dat, mă intrigă şi nu înţeleg de ce, atunci încerc să decriptez ce a vrut autorul. În muzică nu trebuie să fii nici prea complex, dar nici prea simplu. Trebuie să ştii să găseşti o cale de mijloc, astfel încât muzica să continue să vorbească melomanului „normal” să-i spunem aşa, mediu, fără o bibliografie prealabilă, fără să-l pregăteşti, dar în acelaşi timp să fie îndeajuns de complexă încât să nu se plictisească. Cred că şi în muzica lui Dinu Lipatti găsim asemenea stări şi asemenea caracteristici şi vă invit să ascultaţi în continuare muzica sa, atât muzica pe care a făcut-o cu mâinile sale redând gândurile altor compozitori pe care i-a îndrăgit şi i-a iubit, cât şi muzica sa proprie pe care noi ar trebui acum s-o cântăm şi să o înţelegem cu inimile noastre.
■ Compozitor, profesor
Grupaj realizat de Mihaela Helmis
Dan Dediu
