Poezia lui Sorin Cerin contribuie, prin fiecare nou vers, prin fiecare nouă poezie sau culegere, la edificarea unui asemenea sistem spiritual autarhic…
Multitudinea de sintagme scrise cu majusculă (Lumea Nimănui; Urma Adâncă a Durerii; Întunericul Singurătăţii; Labirintul Absurdului etc.) indică existenţa unui sistem conceptual precis în interiorul poeziei religios‑filosofice a lui Sorin Cerin, care‑şi trage seva, în mod evident, dintr‑un ethos de esenţă creştin‑gnostică, cu precizarea că protagoniştii canonici ai Creştinismului clasic (Isus, Maria, Diavolul etc.) nu apar în discursul soteriologic al volumului, deşi finalitatea spirituală a demersului e dincolo de orice îndoială, fiindcă poetul invocă în mod constant, ca ţintă finală a aspiraţiei sale, Iubirea, Ochiul de Vis al Perfecţiunii sau Calea spre Absolut a Viitorului. Regimul dihotomic al cuvintelor‑cheie ale volumului Le non‑sens de l’existence et de l’eternité, care urmează să apară în Franţa, la Éditions Stellamaris, e, şi el, de provenienţă creştină, fiindcă în interiorul lor se confruntă Absolutul şi Absurdul, aşa cum în Maniheism, de pildă, soarta lumii e decisă de bătălia dintre Fiinţa de Lumină şi Prinţul Întunericului.
Am menţionat dinadins Maniheismul ca posibilă sursă de inspiraţie a cosmologiei create de către Sorin Cerin, fiindcă, asemenea apocalipselor străvechi (adică a textelor‑revelaţie), poetul se opune dispersiei induse de materialitate prin construirea unei mitologii proprii, foarte atent caligrafiate conceptual. Aşa procedau marii maeştri ai Creştinismului timpuriu, preluând o tradiţie ce venea din vremuri precreştine, când, prins în mrejele iluziilor lumilor versatile, metamorfice (Prinţul Întunericului din Maniheism este, şi el, un demiurg metamorfic, capabil să‑i confere Materiei
formele cele mai atrăgătoare, ca să nu mai vorbim de Maya hinduşilor), învăţatul îşi construia un univers (sau un mit) autarhic de sine stătător, care, de sorginte spirituală (cristalină) fiind, îi oferea acestuia „templul” necesar pentru exerciţiul soteriologic. Migălind, apoi, la fiecare detaliu al acestui „templu” (care putea fi o dumbravă de bambus, o mânăstire în vremurile mai noi sau chiar o Carte), învăţatul se purifica odată cu fiecare pietricică pe care o aşeza în zidul edificiului său, învelindu‑se în cele din urmă cu el ca şi cum ar face‑o cu un nimb de lumină.
Poezia lui Sorin Cerin contribuie, prin fiecare nou vers, prin fiecare nouă poezie sau culegere, la edificarea unui asemenea sistem spiritual autarhic. De aceea, terminologia poetului are o logică intrinsecă precisă: atunci când el spune că orice Catedrală a Absurdului e clădită cu materie luată din moarte, atunci când scrie despre Străinul Suconştient sau despre Cuvintele Îngheţate care plutesc în jurul nostru ca nişte spini de gheaţă, sensul acestor sintagme trebuie căutat în interiorul sistemului mitografic creat de către poet, şi nu interpretate prin extrapolare.
Să încercăm, aşadar, să decriptăm structura simbolică şi narativă a acestui mit, pentru a‑i înţelege semnificaţia. Universul pe care poetul îl evocă în versurile sale este unul al finalurilor de ciclu cosmic, fiind, aşadar, unul de sorginte eschatologică. Există, în el, „cimitire de cuvinte”, „catedrale ruinate”, zori încleştaţi, care „se surpă” sau „ferestre sparte de Cer”, în care „plouă cu cioburi tăioase de clipe”. Nu vom găsi nicăieri în perimetrul acestui univers, care pare inspirat de ruinele suspendate în eter ale lui Piranesi, nici un spaţiu de compensaţie sau de refugiu, ruina şi dispersia fiind omniprezente.
Astfel, geografia neagră, deznădăjduită a volumului sugerează aducerea credinţei într‑o stare extremă, de macerare (acedia lui Thomas d’Aquino, interpretată şi ca torpor), stadiu de anulare a fiinţei, din care pornesc, mai departe, două drumuri alternative: cel al renunţării şi al morţii, respectiv cel al curajului şi al speranţei, rostul dispersiei extreme fiind acela de a sugera că şi‑n situaţiile cele mai prejudiciante viaţa credinţei dispune de suficiente resurse lăuntrice pentru înălţare şi „renaştere”, fiindcă, indiferent de cât de opacă ar fi lumea din jurul nostru, tot există, în textura sa de profunzime, suficiente „seminţe de iubire” pe care să le adunăm pentru a construi o mântuire.
Poezia lui Sorin Cerin ne apare, aşadar, ca fiind una marcată de un optimism spiritualist paradoxal, funcţionând cu logica unei lumi inversate. Poetul construieşte, cu fervoare şi cu pricepere sintactică, o anti‑lume (lumea „cimitirelor de cuvinte”, a sensurilor îngheţate, lumea „cioburilor tăioase” şi a Absurdului), care are, în cele din urmă, menirea de a‑i pune credinţa la încercare şi de a‑l întoarce către orizontul izbăvitor al Absolutului. Sub aspect cantitativ, cuvintele şi imaginile volumului aparţin cu precădere lumii dispersate, „pierderii, uitării reci şi indiferente”, Absurdului, adică unui climat eschatologic, pe care Credinţa are chemarea să îl transceandă şi să îl corecteze.
Poetul merge însă chiar mai departe, propunând o cosmologie de tip dualist, din categoria celor folosite în Gnoză. Să încercăm să o înţelegem, pornind de la poezia cu nr. 20 din volum, intitulată Unde vom fi obligaţi să rămânem:
Ne‑am îmbarcat,
pe corabia Deşertăciunii,
cu nume de Fericire,
fără să ştim,
că porturile în care va acosta aceasta,
sunt cele ale Durerii şi Absurdului,
urmate la final,
de cel cu nume de Moarte,
unde vom fi obligaţi să rămânem,
pentru totdeauna,
despărţiţi de identitatea Iubirii,
ce ne va fi furată,
de către un alt Destin,
ce nu ne va mai aparţine,
spre a fi dusă în depărtările,
Inimii de Jar,
a Eternităţii Clipei,
dăruită undeva‑cândva,
de Privirea ta,
rătăcită acum,
printre Florile de Lacrimi,
ale Amintirilor.
Nu e singurul loc în care Sorin Cerin vorbeşte despre un destin abulic, înşelător, în care omenirea a fost „închisă”, claustrată împotriva voinţei sale. În cazul de faţă, „corabia deşertăciunii” acostează în porturi cu conotaţii exclusiv negative, dar nu este deloc sigur că pasagerii şi‑au dorit o asemenea „croazieră”, destinul lor purtându‑i în derivă împotriva propriei lor voinţe, din raţiuni superioare, pe care ei nu le pot controla. Într‑un alt poem din volum există un „Dumnezeu al Nimănui”, care a făurit lumea (sau măcar o parte din ea) „fără să înţeleagă” că ea trebuie să se compună (şi) din iubire. Acest demiurg „neatent” a operat chiar de la început o selecţie axiologică negativă, oprindu‑i pe oameni să ajungă direct la valorile Binelui sau ascunzându‑le pe pozitive. Termenul axial al întregului complex e Străinul Subconştient, pe „care – scrie poetul – ne‑a fost interzis să‑l cunoaştem”. În consecinţă, omenirea s‑a lăsat captată într‑o „greşeală” cosmică premeditată, care i‑a obstaculat drumul înspre împlinire, adică înspre Iubire.
Străinul Subconştient apare în mai multe dintre poemele lui Sorin Cerin, el având forţa unei obsesii cu valoare recuperativă. Trăind în universul sfâşiat, dispersat al materialităţii „absurde”, poetul nu face decât să se îndepărteze de Străinul Subconştient, mântuirea cerând, dimpotrivă, un parcurs în sens invers, înspre recuperarea Subconştientului şi punerea sa în armonie cu Absolutul. Precondiţia „întoarcerii” (termen esenţial pentru Gnoză) o reprezintă interiorizarea Iubirii: împărtăşirea din substanţa ei, pregătirea transfigurării.
Dispunând, astfel, de toate elementele constitutive ale mitologiei poetice personale a poetului, nu ne rămâne decât s‑o reconstituim. Punctul de pornire îl reprezintă, ca‑n Gnoză, existenţa unui „Dumnezeu Străin” (numit Dumnezeul Nimănui de către poet), care a rostuit greşit, „neatent” Cuvintele Facerii, dând la iveală – fără s‑o fi dorit, probabil – o lume unilateral abstruză, „absurdă”, în care spiritul oamenilor este pus la încercare grea. Nici voinţa nu‑i mai ajută, aşa cum am văzut că se întâmplă cu metafora corabiei aflate în derivă, fiindcă lumea a fost tocmită de la început greşit, cu sensurile normale inversate. Simbolul major al volumului exprimă, aşadar, o capcană metafizică: fiinţa umană este prinsă într‑un „joc” ironic, de tip eschatologic, din care, aparent, nu are cale de ieşire.
Numai că impasul se dovedeşte a fi doar aparent, întrucât constructorul edificiului sublim propriu, adică poetul, dispune de puteri specifice, soteriologice, prin intermediul cărora poarta mântuirii se deschide. Toate aceste puteri sunt anti‑sistemice, adică anti‑eschatologice. A pus „Dumnezeul Nimănui” cuvinte anapoda în lumea pe care a creat‑o? Rostul poetului este de le găsi pe cele adevărate – şi de a le scrie, pentru a le face accesibile şi celor din jur. S‑a îndreptat lumea, fără s‑o ştie, înspre rătăcire, uscăciune şi dispersie? – rostul poetului este acela de a găsi sensuri, noime şi surse de energie, şi de a le arăta şi celorlalţi, pentru a înlocui lumea fragmentată cu promisiunea uneia frumoase, întregi, luminoase.
S‑au aşezat forţele materiei pe calea Absurdului şi ale opacităţii? Rostul poetului – şi, implicit, al omului – este acela de a sădi Iubirea în suflete şi de a se întoarce către Absolut. Oricine poate opera aceste retroversiuni esenţializate, fiindcă, în cele din urmă, poet şi om semnifică, în sistemul de gândire al lui Sorin Cerin, cam acelaşi lucru: două ipostaze calitativ înrudite ale omului religios, ale Celui care Crede.
Ştefan Borbély
