Ordinul Cavalerilor Marmaţieni are, deci, în afara semnificaţiei de consacrare a tradiţiilor nobiliare, cel puţin în condiţiile actuale, o semnificaţie cultural‑ştiinţifică prin care a şi reuşit deja să se impună…
Fără nicio cercetare specială, este uşor de observat că majoritatea personalităţilor politice, administrative şi cultural‑ştiinţifice din Maramureş provin din vechile Familii nobiliare pe care le‑au menţionat istoricii (Ioan Cavaler de Puşcariu, Date privitoare la familiile nobile române, vol. I şi II, 1892, 1895; Ioan Mihaly de Apşa, Diplome maramureşene din sec. XIV şi XV, 1900 şi Alexandru Filipaşcu, Enciclopedia Familiilor Nobile maramureşene de origine română, 2015). Motivul principal a fost acela că, în ciuda stăpânirii străine, datorită condiţiilor geografice, în zona Marmaţiei n‑a avut loc nicio aşezare masivă de străini, cu excepţia evreilor, care n‑au apucat să se împământenească, ci, dimpotrivă, marmaţienii au emigrat, încă de la primele lor atestări documentare, spre Bucovina, Moldova şi Transilvania, dar şi spre Muntenia, unde pot fi recunoscuţi după aceleaşi nume cu rezonanţe nobiliare.
Introducerea cărţilor funduare (funciare), în care nu mai conta provenienţa nobiliară a proprietarilor, a însemnat şi renunţarea la menţionarea oficială a titlurilor nobiliare. Ultimele Investigaţii Nobiliare în Maramureş, menţionate de cercetători, au fost între 1749 şi 1769.
Vremurile agitate din preajma Unirii şi perioada scurtă până la cel de‑al Doilea Război Mondial n‑au fost favorabile pentru renaşterea tradiţiilor nobiliare din Marmaţia şi nici din alte zone ale
României, iar în perioada comunistă, cu atât mai puţin.
După 1990 însă, mai ales în Transilvania, pe lângă fostele cetăţi medievale, cu ocazia unor festivităţi, au apărut tot felul de „cavaleri”, de regulă tineri obişnuiţi sau actori în costumaţii teatrale. Sunt însă şi „ordine cavalereşti”, unele foarte discrete şi altele secrete, dar fără nicio legătură cu trecutul istoric al Ţării noastre.
Ce ne facem însă cu cele 458 de Familii nobiliare din Marmaţia şi cu cele peste 150 de ramuri ale acestora, adică peste 600 de Familii, dintre care majoritatea au descendenţi până în zilele noastre, iar mai mult de 100 de Familii au descendenţi în Maramureşul de Nord, care a fost în stăpânirea Cehoslovaciei, a Poloniei, a Rusiei şi, mai nou, a Ucrainei? O simplă menţionare a lor în dicţionare şi în enciclopedii nu este, fireşte, suficientă. Şi nici studierea şi discutarea lor prin simpozioane şi conferinţe. Căci toate se fac la timpul trecut şi încep cu variaţiuni pe tema lui „A fost odată, ca niciodată…”. Dar urmaşii Cavalerilor Marmaţieni sunt în sală şi se uită la tine când vorbeşti şi aud cum îi „arunci” în Istorie cu 800 de ani în urmă, când ei se mai duc încă la mormintele bunicilor cu flori. La mormintele marmaţienilor Eroi din Primul şi din al Doilea Război Mondial, din Lupta împotriva dictaturilor horthyste şi comuniste şi din Lupta pentru supravieţuire din 1990 încoace. „Supravieţuirea prin Tradiţie”, i‑am spus noi, încântaţi de sintagma lui Liviu Rebreanu, pe care o tot repetă prietenul nostru Ilie Gherheş de Sarasău, că „Tradiţia este merindea Sufletului”. Or, Tradiţia Cavalerilor Marmaţieni este Merindea pe care o poartă în „traista” Sufletului fiecare marmaţian adevărat.
După ce am ajuns întâmplător la Mergentheim, în Şvabia, la sediul Cavalerilor Teutoni şi am trecut de‑a dreptul „uluit” podul de peste râul care se numeşte, tot întâmplător, Tauber, adică „Surdu”, am aflat câte ceva despre atitudinea germanilor faţă de tradiţia unui ordin cavaleresc mult mai vestit decât al marmaţienilor. Întâmplător, Cavalerii Teutoni au fost chemaţi să apere graniţa de Sud‑Est a Transilvaniei, ca şi Cavalerii Ioaniţi graniţa de Sud‑Vest, în acelaşi timp cu marmaţienii care o apărau la Nord‑Vest, cu deosebirea că marmaţienii au fost aici şi înainte de venirea ungurilor şi au rămas aici şi după plecarea acestora.
În Germania, tradiţia Cavalerilor Teutoni se păstrează prin menţinerea sediului central din Mergentheim şi a Catedralei lor, care însă a devenit reformată. Restul Cetăţii, cu fortificaţiile, s‑a transformat în muzeu. Onorific, este ales câte un Mare Maestru al Ordinului şi se fac anumite manifestări omagiale şi comemorative la care participă urmaşii atestaţi ai Cavalerilor Teutoni. Sunt organizate ceremonii de primire a noilor cavaleri, după împlinirea vârstei de majorat, de regulă descendenţi ai Familiilor nobiliare. Datorită caracterului originar ospitalier (de la Hospital) al Ordinului, majoritatea Cavalerilor moderni se ocupă cu organizarea şi cu administrarea unor spitale în Germania şi în alte ţări, sub semnul Crucii negre pe fond alb. În plus, fraţii cavaleri au acceptat cu timpul şi surori (Schwestern) medicale, a căror faimă este astăzi universală.
Pornind de la situaţia reală a performanţelor intelectuale ale marmaţienilor, care le‑au permis să ocupe locuri onorabile politice, administrative, în ştiinţă, cultură şi învăţământ, şi de la repartiţia lor pe diferite zone, au considerat că era necesară o Asociaţie care să se ocupe cu investigarea descendenţelor nobiliare ale personalităţilor marmaţiene şi care să gestioneze eventualele donaţii, cum a fost aceea a terenului de la Prislop, făcută de către Preşedintele Academiei Române, Acad. Ionel‑Valentin Vlad, Cavalerilor Marmaţieni, şi să organizeze unele eventuale manifestări cultural‑ştiinţifice. A fost înfiinţată Asociaţia Bogdan Dragoş a urmaşilor nobilimii româneşti din Maramureş, care a şi obţinut un sediu în Sighetu Marmaţiei şi o sală expoziţională la Biblioteca Municipală. Acolo se găseşte şi blazonul cu deviza Vera Fides usque ad Mortem, Steagul Ordinului şi tablouri cu imagini de la manifestările Asociaţiei. S‑a format şi o Comisie de atestare a calităţii de urmaş al unei Familii Nobiliare maramureşene, din care făceau parte membri ai Academiei Române, istorici, heraldişti şi cercetători de la Centrul Documentar şi Expoziţional al Nobilimii Maramureşene de la Vişeu.
Au fost întocmite peste 30 de dosare pentru viitorii Cavaleri Marmaţieni, urmând ca fiecare să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii: 1) să fie o personalitate recunoscută; 2) să aibă legătură cu activităţile Asociaţiei; 3) să poarte numele unei Familii menţionate în Listele cu Diplomele nobiliare; 4) să dovedească faptul că el, tatăl sau bunicul său provine din localitatea de origine a Familiei nobiliare; 5) să aibă o conduită morală şi comportamentală exemplară.
Au fost stabilite şi câteva amănunte referitoare la ţinuta vestimentară, la anumite însemne personale şi colective de recunoaştere şi de reprezentare. În conformitate cu Ordinele Naţionale ale României Serviciul Credincios şi Steaua României, au fost acceptate gradele de Cavaler, Ofiţer şi Comandor şi cele specifice de Stegar, Scutier şi Trezorier.
A fost acceptată şi calitatea de „Cavaler Auxiliar” pentru personalităţi marmaţiene fără descendenţă nobiliară atestată, dar cu activitate cultural‑ştiinţifică remarcabilă.
În rest, membrii Ordinului au obligaţia de a participa la activităţile Asociaţiei Urmaşilor Nobilimii Maramureşene, care la rândul ei este compusă din membrii Fondatori şi membrii titulari, care au obligaţia de a colabora cu Centrele de cercetări din Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Giuleşti, Dragomireşti sau Săliştea de Sus şi cu publicaţiile periodice ale acestora şi, mai ales, să activeze în cadrul Comanderiilor care vor fi organizate în jurul acestor Centre şi ale altor localităţi din Marmaţia.
Ordinul Cavalerilor Marmaţieni are, deci, în afara semnificaţiei de consacrare a tradiţiilor nobiliare, cel puţin în condiţiile actuale, o semnificaţie cultural‑ştiinţifică prin care a şi reuşit deja să se impună. Aceasta, cel puţin în ultimul deceniu, datorită faptului că Academicianul Ionel‑Valentin Vlad, Vicepreşedinte şi apoi Preşedinte al Academiei Române, descendent al Familiei Nobiliare Timiş de Borşa, a fost principalul animator al renaşterii tradiţiilor nobiliare din Marmaţia, împreună cu Acad. Emil Burzo, Preşedintele Filialei Cluj a Academiei Române, descendent al Familiei Nobiliare Gorzo de Ieud. Asociaţia s‑a bucurat şi de sprijinul Preasfinţiei Sale Justin Sigheteanul, Episcopul Maramureşului şi al Sătmarului, descendent al Familiei Nobiliare Hodea de Rozavlea, dar şi de sprijinul Prefecturii, al Consiliului Judeţean Maramureş şi al Primarilor de viţă nobiliară: Batin, Ţiplea, Iuga, Timiş, Petrovai şi Scubli din Sighetu Marmaţiei.
Acesta este un început promiţător, aş zice, dar nu trebuie să uităm că au trecut câteva secole de când marmaţienii aveau conştiinţa demnităţii nobiliare şi toate însemnele lor heraldice aveau „măreţie de simbol”, ca şi dreapta lor credinţă, ca şi dragostea lor pentru Pământ, pentru terra străbună, căci tocmai de aceea se şi numeau terrani, adică oameni ai Pământului, ţărani, oameni de Ţară şi ai Ţării.
Îi putem imagina pe Cavalerii Marmaţieni, cum o făcea uneori şi fostul Preşedinte al Academiei Române, ca pe uriaşii din Poveste, într‑o cetate măreaţă, undeva la graniţă, între Marmaţia şi Sarmaţia sau pe zidurile Fortăreţei de la Prislop, învăluită în norii şi ceaţa Istoriei, de unde se auzea, întărită de portavocea eterului dintre vis şi realitate, chemarea Marelui Comandor: Vera Fides! Iar Ecoul, plutind pe valurile înspumate ale Trecutului nostru „de sineală, de aur şi de sânge”, i‑ar răspunde, ca o trâmbiţă a Destinului, din pieptul de aramă şi de zale al fiecărui Cavaler Marmaţian: Usque ad Mortem! Adică pentru totdeauna.
Servus Marmatiae!
Alexandru Surdu
