Vieţuim într‑un sistem socio‑politic şi disciplinar reglat, la palierul său superior, de impenetrabile încrengături oculte, fiecare membru al societăţii trăind doar atât şi atâta timp cât i se îngăduie. Şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s‑au dat două: postceauşism şi democraţie originală…
Arestaţi la domiciliu din cauza epidemiei de COVID‑19 şi a isteriei declanşate de autorităţile depăşite de situaţie, dar foarte dornice de a se face că lucrează, cincisprezece prozatori de vârste şi profesiuni diferite au găsit timp să răspundă invitaţiei Editurii Crime Scene Press de a scrie câte o „povestire pentru sfârşitul lumii” cu iz poliţienesc, volumul fiind publicat în 2020 sub titlul Pandemicon, cu scopul, presupun, de a prinde la marele public frecventator de malluri, fiindcă timpul de gestaţie i‑a fost fiecărui coautor prea scurt pentru a putea intra în profunzimile analitice ale fenomenului. Exegeza occidentală a covidomaniei, destul de vastă deja, în ciuda timpului scurt care a trecut de la declararea pandemiei, a produs câteva analize de ordin sociologic şi psihopatologic absolut remarcabile, bazinul majoritar continuând să fie ocupat, totuşi, de reiterarea unor stereotipuri simili‑totalitare, pe simplul motiv că o societate care îşi pierde libertatea şi se închide înclină spre autovictimizare direct proporţional cu potenţarea forţei represive, poliţieneşti, care i se opune. Covidul a demonstrat că, în ciuda orgoliilor individualizante clamate zgomotos după Contracultura anilor ’60, Statul mult‑hulit continuă să domine terenul de luptă, o simplă mască aplicată pe obrazul gloatei fiind de ajuns să‑i reducă la tăcere pe cei mai înverşunaţi oponenţi.
La noi, Covidul a fost rapid exploatat în sens politic şi electoral de către autorităţi, impulsul majorităţii autorilor volumului fiind acela de a stabili o fermă linie de separaţie între reprezentarea
instinctualităţii autoritariste de pe diferitele paliere ale societăţii şi quasi‑absenţa caracterelor puternice, libere, care i se opun. Într‑adevăr, cu excepţia unei criminaliste cu adevărat remarcabile din fragmentul Oanei Stoica‑Mujea (Nevinovatul), care e, în treacăt fie spus, cel mai bun text din carte, nu există în tot volumul nici un „disident” autentic, real sau măcar imaginar, tipologia victimară împărţindu‑se între neurastenia claustrantă exacerbată a unui tânăr investitor imobiliar din proza, slabă de altfel, a lui Mircea Pricăjan (Când înfloresc narcisele), inerţia de izolat obedient a scriitorului din George e băiat cuminte, de George Arion Jr. (text anemic, totuşi) sau mansardatul obsedat de o fata morgana din Mansarda lui George Arion, text care se termină, din păcate, înainte de a apuca să spună ceva relevant.
Câţiva autori redescoperă, la nivel de schiţă ad hoc, sociologia nevrotică măruntă a convieţuirii de la bloc, care‑i obsedase pe prozatorii din „generaţia 70” (Mihai Sin, Ioan Radin etc.), miza reprezentând‑o activarea subită, pe fondul restricţiilor, a pulsiunilor patologice îndelung reprimate, care profită acum de autoritarismul instaurat de către statul poliţienesc pentru a se defula sub forma unor mecanisme de putere. În Ea vine o dată, ea pleacă pe rând, de Michael Hăulică, anchetatorii de la Poliţie dau curs unui denunţ susurat de către o vecină la urechea – sastisită, în treacăt fie spus – a unei operatoare de la 112, intriga, legată de dispariţia unei femei tinere, dând de lucru deopotrivă anchetatorilor cu epoleţi şi celor fără, re‑corporalizarea victimei din diferite părţi diseminate în ţară prin intermediul serviciilor de curierat rapid avansând şi un suspans, în sensul în care medicul legist care recompune cadavrul se trezeşte, în final, cu o mână stângă în plus.
Mai concentrată spaţial e Moartea pe acoperişul fierbinte, povestirea lui Alexandru Arion, fondatorul Crime Scene Press, care‑şi ia partea leului scriind un text atât de lung, încât a fost nevoie de caractere mai mici pentru a fi paginat. Măcar e subtil lucrat: două chiriaşe, studente la Chimie, suspectate de toate relele doar fiindcă sunt tinere şi decomplexate, descoperă pe acoperişul blocului pe care urcaseră fraudulos ca să facă plajă cadavrul unui colocatar ciufut de 85 de ani, despre care ancheta stabileşte că se bucura de o aversiune generală printre vecini. Subtilitatea e dată de faptul că, intrându‑se in diferite apartamente pentru a pune întrebări, atenţia anchetatorilor e atrasă de setul identic de cuţite pe care par să‑l fi achiziţionat toţi vecinii, similitudinea comercială ducându‑ne în direcţia unei crime colective. Impulsul folosirii pandemiei ca pretext revanşard apare şi‑n textul, rafinat de altfel, al lui Caius Dobrescu, însă el dispune şi de o codiţă edulcorată, strecurată în titlul cu irizări sentimentale În via noastră, fără sfârşit. Directoarea unui spital este racolată de către procurorul‑şef al republicii să identifice într‑un pacient internat cu Covid pe şeful atotputernic al unei reţele interlope, sugestia procurorului cum că internarea pacientului ar putea fi „prelungită” abuziv până la finalizarea anchetei întoarcându‑se, în cele din urmă, împotriva acestuia, doctoriţa profitând de coronavirus pentru a‑l „contamina” pe procuror cu o substanţă similară, răzbunând în acest fel zelul cu care, tânăr fiind, acesta i‑a condamnat bunicul prin intermediul unui proces măsluit.
Paranghelia, sau crimă în direct, de Stelian Ţurlea, demonstrează că rromii cad în picioare şi atunci când Covidul îi seceră pe toţi ceilalţi, ei profitând de obligativitatea sicriului sigilat pentru a introduce fraudulos în ţară bogăţii care altminteri ar fi atras atenţia vameşilor. Ulterior, când e nevoie şi de un cadavru, lucrurile se complică într‑un sens pitoresc şi grotesc, dovedind că autorul are umor şi că ştie să‑l transmită. Partitura comicului e împinsă în direcţia umorului negru de către Gabriel Brănescu, în Substituirea căruia – textul e bine lucrat – Covidul întinereşte o bunică şi rezolvă, aparent miraculos, câteva racorduri extraconjugale altminteri stagnante. Previzibilă ca deznodământ, dar profesionist scrisă se dovedeşte a fi micropovestirea Un nou început, de Adrian Onciu, în care criza maritală, cu accente violente, a unor nouveaux riches aflaţi în vilegiatură pe litoral e „rezolvată” pe neaşteptate de către „destin” în favoarea „jumătăţii” feminine, suspectate iniţial că şi‑ar fi ucis soţul. Văduva neagră, foarte colorată de altfel, părăseşte eliberată hotelul la sfârşitul textului, înspre noi orizonturi şi angajamente.
Două partituri, prin tradiţie obligatorii, rămân să fie acoperite atunci când ne gândim la subiect, cea dintâi fiind conspirativita. Planetară, cel puţin, dar intergalactică, dacă se poate. Eugen Cristea (NEX) abuzează de rama onirică a povestirilor SF din dorinţa de a acredita ideea că pandemia reprezintă experimentul extratereştrilor de pe planeta roşie Retma (acronim pentru Marte), doritori să se mute în perspectivă pe Terra. Cum Pământul li se pare prea populat, ei induc un program controlat de eutanasiere, justificat în plus şi de faptul că civilizaţia terestră, pe care tot ei au iniţiat‑o la începutul istoriei, a ajuns în punctul în care şi‑a surmontat „programul” prin intermediul unor minţi luminate, ca Einstein. Nimic nou sub soare aici, decât, probabil, observaţia potrivit căreia NEX, şeful suprem al Consiliului Înţelepţilor de pe Retma, vorbeşte la fel de cinic şi de neglijent ca şefii noştri de la Cotroceni sau Victoria, sugestia pan‑dâmboviţismului intergalactic fiind la fel de demoralizantă ca şi apariţia preşedintelui Iohannis pe pârtia de schi de la Păltiniş, la mai puţin de o zi de la carbonizarea pacienţilor de la „Matei Balş”.
Om de casă al editurii, Mihnea Arion rescrie, în Nebunie‑n pandemie, etiologia molimei, care ar fi pornit, în opinia autorului, de la un accident grotesc, când creatorul virusului de laborator a scăpat pe jos lamelele refrigerate ale experimentului, într‑un moment de neatenţie când se afla în căutarea unei sticle de bere. Dobândind, cu repeziciune, o amploare în esenţă felină (iubitori de pisici se află peste tot), molima se strecoară, în cele din urmă, şi în spaţiul carpato‑danubiano‑pontic, unde clasa politică se află în căutarea unui pretext de a‑şi transforma şeful suprem dintr‑unul doar ales în unul perpetuu. Caricaturizarea isteriei politice naţionale e memorabil realizată, textul meritând să fie expandat la scara unui întreg roman, fiindcă autorul are mână bună şi este lipsit de inhibiţii. Soţii Pecican (Amalia Lumei & Ovidiu) scriu o criptoconstrucţie clasică, saturată de referinţe livreşti (Pandemicon), profitând de pandemie pentru a‑l arăta cu degetul pe adevăratul asasin al lui I.P. Culianu, în persoana unui securist înlănţuit de Covid pe patul unui spital din Cluj. Textul, sibilinic, emană certe arome literare, dar îi serveşte cititorului şi stereotipii regionale inerente, cum este aceea a unei plimbări prin Floreştiul faraonic al unui primar megaloman, aflat în conflict cu metropola.
A doua partitură de care vorbeam ne introduce într‑un univers de regulă inaccesibil ziariştilor şi scriitorilor, acela al funcţionării aparatului de poliţie. „Încălzirea” e făcută de Petre Crăciun, prin Curcănăria vs. pandemia, text plin de poliţişti sastisiţi, înglodaţi în afaceri conexe şi temători să nu ajungă „în stradă” cu patrularea (fiindcă aici nimeresc doar cei fără de minte sau cei care nu dispun de suficiente pile sau de informaţii ca să‑şi şantajeze şefii), însă tot în acest perimetru se află şi (de departe!) textul cu cea mai puternică miză din tot volumul, Nevinovatul Oanei Stoica‑Mujea având‑o ca protagonistă pe o neconvenţională anchetatoare dotată cu remarcabile însuşiri defensive de tip psihopat, formidabilă în tot ceea ce întreprinde, inclusiv în convorbirea de la egal la egal cu un şef ierarhic de moment, care caută s‑o „înmoaie”. Textul, care promite şi o urmare, transmite pregnant o idee sugerată şi de alte povestiri din carte: vieţuim într‑un sistem socio‑politic şi disciplinar reglat, la palierul său superior, de impenetrabile încrengături oculte, fiecare membru al societăţii trăind doar atât şi atâta timp cât i se îngăduie. Şi fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s‑au dat două: postceauşism şi democraţie originală.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
