Constantin Coroiu: Gaura din papionul domnului Patapievici

Dacă Sorin Antohi e comparat, până la urmă în favoarea sa, cu falsul Profet al lui Borges, Patapievici îi aminteşte lui Nichita Danilov de figura şi atitudinea unui fost secretar PCR cu propaganda, personaj cât se poate de real, având o înfăţişare oarecum asemănătoare cu cea a autorului Omului recent (aici depun mărturie că aşa şi era), atunci când „filosoful, fizicianul, scriitorul şi publicistul”, director al Institutului Cultural Român (acum fost) postulează: „Actul cultural… nu poate fi influenţat de criză. Dimpotrivă, poate să ascută instinctul creativ. Creatorii sunt impredictibili. La fericire, reacţionează uneori prin moleşire, iar la suferinţă prin creaţie…”. Cam aşa gândea şi fostul secretar judeţean de partid.

Portretele fără ramă ale lui Nichita Danilov sunt, în fond, o suită de caractere, multe în linia unui Daumier, dacă ar fi să fac şi eu, ca şi autorul lor, o trimitere, nu ştiu cât de relevantă, în tărâmul artelor plastice. Danilov este un moralist trecut prin şcoala marilor scriitori ruşi. Nu întâmplător îi invocă, pe ei şi pe eroii lor, atât de des. De exemplu, în cutare contemporan constată că „sălăşluieşte” un Hlestakov, însă eseul Despre impostură, în care îi trasează un portret moral-⁠psihologic lui Sorin Antohi, căci despre el este vorba, începe cu o readucere în memoria cititorului a „cazului” lui Hakim din Merv din Istoria universală a infamiei a lui Borges. Parabola în care simplul vopsitor – „meşteşug de necredincioşi, de falsificatori şi nestatornici” – apărând ca un nou trimis al lui Allah pe pământ e, aici, cum nu se poate mai larg grăitoare, în simbolistica ei. Nichita Danilov însuşi precizează că „analogia (lui Antohi – nota mea) cu Profetul Învăluit al lui Borges este una simbolică. Ea nu se referă numai la cazul său… ci la impostură în general”. Un personaj gogolian pare a fi, în viziunea lui Danilov, şi Horia-⁠Roman Patapievici: „Unii îl percep pe dl. Patapievici ca pe un personaj rigid, eu, dimpotrivă, tind să cred că uneori e posedat de demonul lucidităţii juvenile, care-⁠l împinge la unele excese, ce-⁠i drept destul de raţionale, cum ar fi, de pildă, acela de a da verdicte definitive referitoare la cultura naţională… (Uneori, văzându-⁠l oficiind pe micul ecran, trăiesc cu impresia că, de fapt, nu dl. Patapievici poartă papion, ci invers: că papionul îl poartă legat de gât pe dl. Patapievici… Cât despre pipă, aceasta pare să fie o prelungire a personalităţii sale, sau, poate, viceversa. Aceasta e doar o simplă senzaţie, şi totuşi, de fiecare dată, trebuie să-⁠mi pun paharul de apă la îndemână, că altfel, percepându-⁠l în această ipostază, din pricina râsului sau, mai degrabă, a tusei, aş risca să mă sufoc.)”.

Dacă Sorin Antohi e comparat, până la urmă în favoarea sa, cu falsul Profet al lui Borges, Patapievici îi aminteşte lui Nichita Danilov de figura şi atitudinea unui fost secretar PCR cu propaganda, personaj cât se poate de real, având o înfăţişare oarecum asemănătoare cu cea a autorului Omului recent (aici depun mărturie că aşa şi era), atunci când „filosoful, fizicianul, scriitorul şi publicistul”, director al Institutului Cultural Român (acum fost) postulează: „Actul cultural… nu poate fi influenţat de criză. Dimpotrivă, poate să ascută instinctul creativ. Creatorii sunt impredictibili. La fericire, reacţionează uneori prin moleşire, iar la suferinţă prin creaţie…”. Cam aşa gândea şi fostul secretar judeţean de partid. Cu deosebirea, ce nu putea să-⁠i scape lui Danilov, că acela „avea un adevărat cult faţă de bardul de la Ipoteşti”, pe când „Dl. Patapievici îl vede pe Eminescu ca pe un cadavru, ascuns printre borcanele din debara. Cadavrul, desigur, îl incomodează, nu numai pe el, ci pe întreaga naţiune pentru a intra cu fruntea sus în noua Europă”. Dar, ca orice filozof ce se respectă, Patapievici nu-⁠şi limitează meditaţia la bieţii clasici români care au scris într-⁠o limbă troglodită, bună numai pentru înjurături, gândul său are altă amploare şi tentează viitorul planetei noastre şi chiar al Cosmosului: „Aerul – zice domnia sa – ar putea fi o resursă pentru viitoarele invenţii umane, dar va deveni bogăţie numai pentru cine va face această invenţie…”. Eu m-⁠aş mulţumi să-⁠l întreb nedumerit pe dl. Patapievici: de ce de o asemenea epocală invenţie să nu beneficieze toată lumea, nu numai cine va face invenţia?! Nichita Danilov este însă mult mai la obiect: „De ce aerul şi nu vidul? Aerul e o resursă epuizabilă, pe când vidul, mai ales cel din conştiinţă, nu”. Dar, luat de valul salvator al invenţiei preconizate de fizicianul filosof, Nichita concede totuşi: „Deocamdată e bună şi ideea resursei aerului… Îl găsim pretutindeni. Aerul e încă respirabil şi, desigur, gratuit. În momentul însă când va deveni resursă, nu va mai fi nici respirabil, nici gratuit…

Pentru a ajunge să descoperim această bogăţie, trebuie mai întâi, conform teoriilor d-⁠lui Patapievici, să simţim din plin, pe propria noastră piele, criza aerului. (Deocamdată n-⁠o simţim decât pe cea financiară). În cazul acesta ar trebui să apelăm la măşti de gaze”. Cu pana sa de prozator, Nichita Danilov povesteşte la un moment dat un episod petrecut în primăvara anului 2009 când a participat, împreună cu alţi confraţi, la o lectură publică desfăşurată sub egida Bibliotecii din Versailles şi la ceremonia decernării premiului Benjamin Fondane, acordat de statul român scriitorilor de limbă franceză din afara Franţei. La festivitate erau prezente nişte persoane în vârstă şi câţiva tineri asiatici. Într-⁠un asemenea cadru restrâns, aproape intim, dar, vezi Doamne, cosmopolit, şi-⁠a făcut la un moment dat apariţia şi dl. Patapievici în calitatea sa de director al ICR, ceremonia premierii având loc chiar la sediul amintitului institut de la Paris. Filosoful a rostit un discurs şi a înmânat premiul poetei Linda Le din Vietnam. S-⁠a aşezat apoi în sală pentru a asculta „Preludiu la după-⁠amiaza unui faun”, interpretat de un ansamblu vietnamez: „Dl. Patapievici stătea la două rânduri de scaune în faţa mea. Ceva mi se părea a fi în neregulă cu gulerul de la cămaşa sa. Era prea înalt, prea alb, prea scrobit. Croit parcă nu pentru un om, ci pentru un manechin dintr-⁠o vitrină. Am început să-⁠l cercetez cu atenţie. Şi cum îl cercetam, deodată am tresărit: în partea dreaptă a gulerului d-⁠lui Horia se afla o gaură suficient de mare ca să poţi vârî degetul în ea. Văzând-⁠o, m-⁠am ridicat de la locul meu, părăsind în grabă sala. Pentru mine, tentaţia era prea mare. Eram sigur că nu mă voi putea abţine şi că, în cele din urmă, apropiindu-⁠mă tiptil de dl. Patapievici îmi voi înfige degetul arătător în ea. Să văd dacă dl. Patapievici există în realitate sau există doar gaura din papionul său…”.

În „portretele fără ramă” ale lui Nichita Danilov, tuşele sunt adeseori subtil întărite atât cât este necesar pentru a reliefa farmecul, inocenţa, impostura, nobleţea sau mitomania personajului, după caz şi după unghiul de vedere. Pe scurt, cum am mai subliniat, caracterul.

Viaţa literară în secvenţe tragicomice

Un text al lui Nichita Danilov se intitulează: „De la Shakespeare la Cărtărescu. Şi înapoi”. Numai „Şi înapoi” îi aparţine autorului, prima parte este genericul unei expoziţii de grafică. La vernisaj, relatează Danilov, fiind prezent, fireşte, Mircea Cărtărescu. În discursul de deschidere a manifestării, doamna Ruxandra Dumitrescu, organizatoarea manifestării, „a adus înalte elogii celor doi autori”. Adică Shakespeare şi Cărtărescu. Primul, se înţelege, nu a putut participa decât cu spiritul său universal… Titlul expoziţiei era cum nu se poate mai acroşant, dar şi foarte riscant. Adică, expus, că tot era vorba de o expoziţie, aş zice livrat involuntar ironiei, fie aceasta şi numai cordială. „Citindu-⁠l – comentează Danilov – chiar unii exegeţi ar putea să strâmbe din nas. În ce mă priveşte, cred că e cât se poate de inspirat. Cum ne putem propulsa valorile naţionale, decât punându-⁠le într-⁠un context universal? Shakespeare şi Cărtărescu sună minunat. Din păcate, lumea noastră literară e meschină şi nu poate înţelege nici strategia, nici măreţia unui astfel de eveniment. De ce nu Shakespeare şi Eminescu, de ce Shakespeare şi Cărtărescu? se vor întreba mulţi dintre cei ce nu reuşesc să vadă lumea decât prin prisma propriului orgoliu”. În fine, „La braţ cu Shakespeare, Mircea Cărtărescu poate trece mult mai uşor peste hotare. Eminescu la ce i-⁠ar folosi?!”. La urma urmei, Eminescu însuşi, aş reaminti eu, adresându-⁠i-⁠se marelui Will: „Prieten blând al sufletului meu…”, îşi expune o nobilă aspiraţie :„S-⁠aduc cu tine îmi este toată fala!”.

De tot hazul, însă unul cam amar, e o repede trecere în revistă a unor titluri, aserţiuni, declaraţii din două cotidiane ce l-⁠au susţinut şi îl susţin până în pânzele albe pe Mircea Cărtărescu. Reţin doar câteva dintre cele ce m-⁠au frapat, ca unul care fac gazetărie culturală de o viaţă. Dan C. Mihăilescu dixit: „Cărtărescu ne-⁠a transformat pe toţi în simpli glosari”. Chiar pe toţi? Sau: „Cărtărescu a primit premiul Nobel de la cititorii Cotidianului”. Măi, să fie! Academia suedeză a rămas fără obiectul muncii. Sau poate i-⁠a mai rămas totuşi ceva: să ratifice ceea ce hotărăsc cititorii pomenitului ziar. „Bătaia pe coliva mortului” e şi mai tare. Ca şi „Jos labele de pe Mircea Cărtărescu”. Vă daţi seama ce grozăvii se întâmplă în România?! Să stai cu labele pe autorul Levantului?! Nu citesc nici măcar sporadic ziarele din paginile cărora reproduce Nichita Danilov. De aceea i-⁠am mulţumit în gând pentru că astfel mă pun şi eu cât de cât la curent cu ce se întâmplă în viaţa noastră culturală. Unde mai pui că-⁠mi este dat să aflu un titlu de-⁠a dreptul zguduitor: Hoţii trag în Cărtărescu. Acum, lăsând gluma la o parte, care nu e chiar glumă, e de mirare că un intelectual şi, nu ezit să spun, un mare scriitor ca Mircea Cărtărescu se complace, acceptă să fie compromis în acest mod de nişte gazetari care „glosează”, cel puţin în titluri, despre el ca depre manelistul Salam.

Unul dintre personajele pitoreşti ale lui Nichita Danilov este poetul Mihai Gălăţanu. Aflat în Vietnam, într-⁠o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, din care făcea parte şi Danilov, nouăzecistul voia să perfecteze cu gazdele, nu e clar dacă nu cumva chiar cu reprezentanţii scriitorilor vietnamezi, nici mai mult, nici mai puţin decât „un pod comercial” pentru a exporta din România traverse de cale ferată, în sistem barter, noi urmând să primim în schimb… perle şi piper. Problema transportului era, în proiectul său, care îl obseda, ca şi rezolvată: pe apă sau pe calea aerului, dar nu cu avioanele, ci cu… dirijabilul spintecând văzduhul cu voluminoasa şi preţioasa încărcătură. Soluţie de poet şi încă unul cu beţia spaţiilor şi a depărtărilor, dată fiind şi ascendenţa sa slavă, Gălăţanu fiind nepot de ofiţer în Garda Albă. Curat realism magic, alt­minteri într-⁠o perfectă coerenţă cu alte scene şi momente trăite de confraţii noştri în Vietnam. De pildă, după o noapte întreagă de petrecere cu ambasadorul român la Hanoi, în superba clădire a misiunii noastre de acolo (am avut prilejul s-⁠o cunosc la faţa locului) şi într-⁠o ambianţă ce îl duce pe Nichita Danilov cu gândul la palatul prezidenţial din „Toamna patriarhului”, poetul afacerist, vizitat în camera sa de la hotel de cel care acum îl evocă, pare a fi descins, şi el, din lumea romanelor lui Márquez: „Gălăţanu stând pe jos, în poziţie de lotus, şi dirijând cu telecomanda un trenuleţ cu o mulţime de vagoane, pe care îl achiziţionase, pentru a se deconecta, de la supermarketul de-⁠alături. Câteva şopârle coborâseră de pe pereţii tapetaţi cu flori de lotus, unde stătuseră lipite toată ziua, şi acum se apropiau de micuţele traverse confecţionate din bucăţele negre de plastic, rotindu-⁠şi ochii după locomotiva care, urcând o curbă-⁠n pantă abruptă, începu să scoată rotocoale de fum pe cele două coşuri, umplând camera cu un puternic miros de vanilie./ «Ai văzut minunea?», exclamă poetul cu o mină fericită./ «Am văzut», am zis, destupând o sticlă de şampanie…”