Interzis şi ostracizat în perioada comunistă pentru atitudinile sale neconcesive, totdeauna critice, faţă cu orice impunere ideologică sau umană, György Konrád (1933‑2019) s‑a impus anevoie în centrul vieţii intelectuale din ţara sa. Nu şi peste hotare, activitatea şi atitudinea lui fiind adeseori premiate şi celebrate. A rămas faimos, ca să amintesc doar un episod, momentul când publică, în colaborare, în 1978, Calea intelectualilor către puterea de clasă. Eseul a răsturnat ierarhiile momentului şi a iscat reacţii virulente. Imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, el va fi ales de intelectualii europeni Preşedinte al PEN. Cu numai un an înainte, el propusese scriitorilor să alcătuiască ceea ce se numeşte continentul verbal (care ar fi Europa). Găsea, carevasăzică, subtilităţile unificării în afara Uniunii Sovietice, lăsând strategic nuanţările în voia limbajului. Dar pe care cei implicaţi îl înţelegeau. Este trist şi îmbucurător totodată că György Konrád a fost distins cu premii şi recunoaşteri mai multe în Germania decât în Ungaria. De ce? Pentru că, interzise în ţara sa, romanele s‑au publicat mai întâi în Germania Federală. Numai lui Péter Esterházy (1950‑2016) i s‑a arătat un respect asemănător pentru un intelectual venit din partea noastră de lume. În primăvara lui 1988, la conferinţele scriitoriceşti de la Lisabona, Konrád nu ezita să se adreseze direct scriitorilor veniţi din Uniunea Sovietică. În faţa sălii arhipline, el le spune următoarele cuvinte – care, şi astăzi, rămân, din nefericire, actuale (sau ele au fost reactivate): „Trebuia ca voi înşivă, le spune de la tribună György Konrád, să vă confruntaţi cu rolul ţării voastre într‑o parte a lumii unde prezenţa voastră nu este dorită în tancuri, ci doar ca turişti”. Printre altele, în semn de preţuire, scriitorul a fost ales preşedinte al Academiei de Arte din Berlin.
Evreul intelectual s‑a integrat ideal în spaţiul ideilor central‑europene, ignorând valul antisemit al noilor mişcări iliberale. Nu de tot, desigur. Doar cât să‑şi transmită mesajele intelectuale de forţă către lumea liberă, sperând, fără îndoială, că ideile se vor întoarce şi, cine ştie, vor pansa rănile redeschise ale estului european. Ce s‑a uitat mereu este că intelectualul activ şi prezent era, întâi de toate, un prozator.
Chiar şi în libertate, el a rămas incomod. De pildă, contrar evenimentelor de la începutul anilor nouăzeci, el declara că orice dominaţie a principiului etnic aduce cu sine „mitul rasismului şi ura de clasă”, denunţând, în acelaşi timp, exploatarea electorală prin ostilitatea Celuilalt. După cum scriitorul n‑a fost uitat de adepţii naţionalişti când afirma, în 1993, fără reţineri, că „prin renaşterea naţionalismului de neam, intelectualitatea a dat în mâinile omenirii nematurizate un instrument criminal”. Trimiterea la manipulările electorale din postcomunism se integrau, din păcate, perfect, în acelaşi sistem. Nu‑i de mirare că, şi după 1989, György Konrád a fost din nou transformat într‑un intelectual neagreat de conaţionali. În Europa, era perceput ca o personalitate cu un extraordinar simţ al vremurilor.
Cât de lucid fusese scriitorul şi cât adevăr conţineau vorbele lui György Konrád se va vedea în primele luni din 1990. Când va declara public că, dacă în comunism scriitorii aveau prestigiu şi susţinere populară, iată că, la fel ca în România, se vede strident cum sociologi şi scriitori deopotrivă confirmau ceea ce György Konrád notase în primăvara lui 1990: anume, că s‑a încheiat cu parabola şi, tocmai de aceea, acum e şansa scriitorilor să înceapă altă vârstă şi altă literatură. Care s‑a eliberat, zice el, de obligaţia de a fi mărturie. Mai mult, entuziast peste poate, el avea certitudinea că trăim sfârşitul romanului‑fluviu al comunismului. Ca de atâtea ori mai târziu, începutul democraţiei reale era înţeles de György Konrád drept ocazie ideală, urgenţă, chiar, de a scrie „mici romane care să se apere singure”. Mi‑a plăcut opoziţia propusă pragmatic de scriitor: uriaşul roman‑fluviu să fie contracarat acum, în primii zori ai libertăţii, de mici romane, dar adevărate. Care să lase deoparte autorul şi să vorbească în locul tuturor. Dacă Konrád şi‑a păstrat decizia, scriind romane care să nu intimideze cititorii ca număr de pagini, ceilalţi colegi impuşi în prim‑planul literaturii maghiare, la fel ca în literatura română, au finalizat romane din care n‑a lipsit, până azi, radiografia comunismului, dintr‑o perspectivă sau alta. Însă cu totul altfel decât visa György Konrád.
Merită să facem un exerciţiu contrafactual şi să ne închipuim cum ar fi evoluat literatura noastră şi literaturile din celorlalte ţări ieşite din prizonieratul sovietic dacă ascultam îndemnul lui György Konrád de‑a propune romane scurte, de‑o cu totul altă factură, care să păstreze publicul, unul atât de ispitit de realitate şi de ştiri multicolore încât era cu neputinţă să‑i păstrăm fidelitatea. Era totuşi o şansă. În faţa cataclismelor, educaţia spontană, vizionară, ar face minuni?
Pentru publicul românesc, numele lui György Konrád s‑a auzit la microfonul „Europei Libere”. Atunci când se citise integral, în foileton, studiul său care recuperase Europa Centrală şi de Est în acelaşi discurs: Antipolitica. Un alt eveniment s‑a petrecut în 1986, când György Konrád a publicat articolul Mai visează cineva la Europa Centrală? Textul readuce în atenţie un concept umbrelă care reda gloria de altădată a individului din ţările care au format democratic spiritul vienez. Nu a făcut‑o singur. Ci alături de alţi disidenţi celebri din est. Milan Kundera şi Danilo Kiš i s‑au alăturat de la Paris. Prozatorul polonez a publicat atunci textul care va face senzaţie şi în România după 1989, Tragedia Europei Centrale, apărut în versiune engleză în Statele Unite în 1984. Eseul lui György Konrád, intitulat Visul Mitteleuropei, va fi publicat, de asemenea, în 1984, de astă dată în Germania, după ce, la Viena, îl conferenţiase plenar. Scriitorul maghiar invita la altă raţionalitate, prin care locuitorii vechiului imperiu să dialogheze fără resentimente şi să împărtăşească epoca luminoasă, estetic‑înaltă, a Vienei Belle Époque. De precizat că alternativa raţionalităţii propusă de György Konrád era formula lărgită, cu aplicaţie europeană, a conceptului său de antipolitică. Prin atitudinea reinaugurată de spiritul vienez, el spera ca societate civilă, intelectualii şi artiştii, în primul rând, să reclame dominaţia politică prin alternative elitiste. Euforia era totală, încât Danilo Kiš afirma, pe urmele lui Goethe, că patria lui este doar în literatură.
Cărţile sale de ficţiune refac biografia disidentului cu legături vii, active, de realizat în direcţiile biografiste specifice scriitorilor români aflaţi în destine asemănătoare, de la Paul Goma la Norman Manea şi alţii.
Romanul din 1969 nu putea fi decât kafkian. Pentru că Vizitatorul conţine experienţa sistemului absurd din totalitarism, aşa cum scriitorul praghez ironiza altădată birocraţia imperială şi dezumanizarea. Ceea ce propune György Konrád în Vizitatorul (tradus la noi abia în 1998 de Paul Drumaru, cu o postfaţă de Cornel Ungureanu) se reia în celelalte cărţi de ficţiune: perspective sau realităţi ale orfanului, condiţia copilului defavorizat (sau marginalizat), conflictul cu autorităţile şi regimul, procesul dezumanizării, senzaţia de inaderenţă citadină, însingurarea expresionistă, critica societăţii în relaţia cu ideologia, (im)posibilitatea supravieţuirii, critica istoriei mici şi mari, conceptul de familie, colectivitatea ultragiată şi cea decimată de prejudecăţi etc.
Deloc întâmplător, scriitorului îi face plăcere să noteze cu K. – asemenea eroului kafkian. N‑a ieşit, s‑ar zice, din zodia nefastă a lumii inaugurate de evreul praghez. Fondatorul Alianţei Liberal‑Democrate din Ungaria credea că democraţia va schimba chipurile urii din partea noastră de lume. Resemnarea şi spiritul dinamic se făcea repede auzite şi tot aşa dispăreau din prim‑planul generalist: „Deşi scriitorii – avertiza György Konrád în primii ani capitalişti –, profesorii, actorii şi istoricii au devenit figuri dominante ale noilor democraţii, nu cred că intelectualii doresc să facă front comun contra politicienilor şi oamenilor de afaceri, contra revoluţionarilor şi agenţilor secreţi, contra funcţionarilor şi clericilor. Intelighenţia ar putea învăţa meseriile acestor oameni, dar ele vor rămâne întotdeauna doar anexe ale profesiei de bază, aceea de a înţelege. Iată de ce nu cred că intelectualitatea e direct interesată de puterea politică sau economică. Ea va rămâne întotdeauna în mediul ei natural, acela al puterii cuvântului, imaginii sau simbolului”.
Caracterul de manifest al cuvintelor lui György Konrád n‑au fost recunoscute la timpul lor. Numai că, iată, la decenii distanţă de modificările istorice, îi dăm dreptate.
Oricâtă transfigurare socială există în firea umaniştilor, ei nu pot fi decât ceea ce sunt. Ce rămâne la îndemână intelectualilor umanişti? Le rămâne, cum credea György Konrád, antipolitica? Adică, termenul propus de el cu ani înainte de căderea comunismului, şi care desemnează o critică morală a politicii. De ce? Pentru că, nota György Konrád, moralitatea nu poate fi politică, dar poate fi în schimb „demonul ei” în sens socratic, „incubul, gândul ei rău; poate fi iluzia politicii. Cinismul antipoliticii ne poate feri de naivitate”.
Dar poate fi cinic un intelectual umanist? Desigur, scriitorii sunt cei dintâi care dau contur personajelor care fac din cinism o profesie. Ba chiar ei au inventat cinismul – definit concret cu ajutorul ştiinţelor înrudite. Dar ca să dai dovadă de cinism e necesară abandonarea naivităţii.
La urma urmelor, cred că cele două noţiuni sunt în echilibru. O stare ideală pentru prozatori, mai mult decât pentru poeţi. Observaţia care l‑a debusolat, fără îndoială, pe György Konrád spune că Europa şi naţiunile ei nu au scăpat de atitudinea arogantă faţă de celelalte. Conflictele şi frustrările se reactivează, ca şi cum istoria n‑a fost înţeleasă, ci ignorată metodic.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
