Cea de a doua catalogare negativă e de ordin stilistic şi estetic, fiind furnizată de cel mai îndârjit detractor al poetului, canonicul Alexandru Grama, care, de facto, exprima ostilitate încrâncenată faţă de Junimea şi Titu Maiorescu, care, cu doi ani înainte, la moartea poetului, profetizase imaginea biruitoare a centralităţii canonice eminesciene în secolul al XX‑lea. Între multele păcate aruncate asupra ipoteşteanului, Grama îl „desfiinţa” cu argumente de logică elementară, indiciu, credea el, al unei gândiri nebuloase şi, evident, maladive. Este vorba de invazia de epitete cromatice „aberante” în lirica eminesciană: „sară sură”, „umbră albă”, „gând argintos”, „umbră argintoasă”, „haină palidă”, „izvoare albe”, „cântare întunecată”, „zăpadă viorie”, „mite albastre”, „suferinţă întunecată” etc.[1]. Grama nici nu putea bănui că, printr‑o asemenea remarcă, aducea „dovezi” pentru modernitatea poeticii eminesciene, inovând ceea ce Hugo Friedrich, cel mai important teoretician al liricii moderne, numea „derealizarea realului”, recte cromatica ireală. Eminescu se dovedea perfect contemporan cu simboliştii, pe o cale singulară, recunoscut ca atare de foarte puţini comentatori ai săi, între care Ştefan Petică, primul simbolist nemimetic al nostru. Din păcate, în critica românească, abia I. Constantinescu, pe la sfârşitul anilor ‘70, a studiat „cromatica ireală” la Eminescu, raportând‑o la modernitate.
Peste toate, problema existenţei unei schizoidii a personalităţii poetului, poezie/publicistică, considerată, cum amintea Adrian Dinu Rachieru, nu numai de E. Lovinescu, păguboasă, eufemistic spus irosire de energii, chiar şi după ce exegeţii adevăraţi au argumentat că nu există nicio schismă în sânul operei, ba, dimpotrivă, aparenta ruptură trimite la pecetea matriceală, de inconfundabilă noutate, a personalităţii sale. Cel care a făcut demonstraţia cea mai complexă asupra faptului este un filosof, Tudor Ghideanu, desăvârşind ceea ce începuseră alţii, de la Iorga şi Mircea Djuvara (care, în 1914, vorbea despre filosofie poetică la Eminescu, situată „dincolo de artă şi filosofie, pentru a le reuni”[2]), apoi de la Noica până la Mihai Ciurdariu, Alexandru Surdu şi Svetlana Paleologu‑Matta. Pentru Eminescu, „ecuaţiunea universală” (despre care vorbeşte în manuscrise) se desăvârşeşte în ecuaţia filosofie‑poezie (Archaeus), aşa cum pentru Ion Barbu se împlinea în taina, din înalt, dintre poezie şi geometrie. La Eminescu, contradicţia dintre theorein şi poiein există numai în capul criticilor, imaginea celor două feţe antinomice culminând în sânul canonului proletcultist, idee reactualizată la „corecţii politici” postdecembrişti (Rachieru, p. 53 şi cap. I. 3. Canon, ideologie şi „limba de lemn”. Au fost cinci revoluţii canonice?).
Cea de a cincea „revoluţie canonică”, pusă sub semnul întrebării, trimite la proletcultism şi la metoda de „creaţie” a realismului socialist. Dar au fost, acestea din urmă, semne ale unei „revoluţii” în canon? Adrian Dinu Rachieru are toate motivele să se îndoiască, fiindcă a fost vorba de o intruziune brutală, antiestetică, ideologică, în creaţie. Altfel spus, „obsedantul deceniu” proletcultist, a produs o decapitare a canonului literar, o ieşire din el, cu consecinţe catastrofale, asupra cărora a atras atenţia, din exil, un Mircea Eliade, în celebra conferinţă‑eseu din 1953, Destinul culturii româneşti, eseu invocat şi comentat de Adrian Dinu Rachieru. Şi tot Eliade îşi exprima speranţa unei reacţii a dimensiunii estetice a canonului în faţa barbariei asiatice a Sovietelor, exilul deja constituindu‑se ca rezistenţă prin cultură. În Ţară, chiar în plină mărşăluire a realismului socialist, semnalul a fost dat, mai întâi, de câteva realizări imprevizibile ale generaţiilor interbelice (G. Călinescu, Bietul Ioanide, Marin Preda, Întâlnirea din pământuri, Moromeţii, vol. I, Eugen Barbu, Groapa), pentru ca ruptura să fie anunţată de „buzduganul generaţiei” (Nicolae Labiş, cum l‑a numit Eugen Simion), „generaţia ’60” producând „despărţirea” de realismul socialist, ceea ce a însemnat întoarcerea la estetic, adică la Canonul literar. Fenomenul e radiografiat cu o impresionantă arguţie de către Adrian Dinu Rachieru, punând în joc o nesecată detaşare intelectuală, dovedind că obiectivitatea în cultură este posibilă. Prolegomenele din prima parte a cărţii continuă cu Canonul neomodernist al „generaţiei ’60” (generaţia orfelină) a lui Nichita Stănescu, considerat de „est‑etici” un idol fals, apoi cu Canonul protocronist, Canonul postmodernist şi, în fine, Canonul est‑etic. Partea a doua, cuprinde Efigii, scriitori de canon, supravieţuitori din interbelic (Mihail Sadoveanu, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Bacovia, Lucian Blaga), „treimea canonică” din proletcultism (Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu), apoi Micii „clasici” ai aceleiaşi perioade (Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Dan Deşliu), O resurecţie lirică: momentul „Steaua” (A.E. Baconsky, Aurel Rău, Petre Stoica), Rapsozii noului ev (Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Titus Popovici), Schimbarea la faţă. Alţi supravieţuitori (Pau Georgescu, Florin Mugur, Ioan Alexandru, Ion Brad, Ion Horea, Radu Cosaşu, Alecu Ivan Ghilia). Partea a treia aduce câteva Surprize postdecembriste („Învoiala” lui Noica, Reinventarea lui Adrian Marino, Ştefan Aug. Doinaş, un caz de „necrofagie culturală”?, Ion D. Sîrbu, un Robinson în Isarîk, Paul Goma sau „etica neuitării”, Un mediator, Mircea Martin, Cornel Ungureanu şi „geocritica”).
Într‑o Addenda, criticul face o ultimă pledoarie Pentru o istorie politică a literaturii române postbelice. Argumentul de neocolit: „Orice epocă este, inevitabil, politică”. Dar, la extremă, intruziunea politicului, în funcţie de sistem, este devastatoare, ca în cazul sovietizării: „Cum societatea românească a cunoscut repetate «rupturi de sistem», segmentul postbelic învederează o feroce politizare a literaturii şi o falsificare a Istoriei, prin implant ideologic (sovietizare). Recitirea acestei literaturi printr‑un dublu examen (estetic şi sociologic) presupune a cerceta contextul (instituţional şi ideologic), evidenţiind, de pildă, «sorbul» realismului socialist şi decesul paradigmei, «mica liberalizare», asaltul protocronist, grefa postmodernistă, rezistenţa canonului, imperativul revizuirilor etc.”. Cu alte cuvinte, restrângerea unei istorii literare doar la principiul estetic devine, la rându‑i, o mutilare a adevărului, de aceea, în Addenda comentată, Adrian Dinu Rachieru trece în revistă încercările supuse criticii totale, cultivate de G. Călinescu, oprindu‑se la abordările lui Marian Popa (Istoria literaturii române de azi pe mâine), la promisiunile, neduse la capăt, ale lui Petre Anghel, la volumele doctrinare ale lui Gabriel Andreescu (Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 2013; Existenţa prin cultură, 2015), apoi, cu precădere, la Ion Simuţ, pe care‑l consideră cel mai bine înarmat spre descurcarea complexei relaţii dintre literatură şi politică, deasupra încercărilor lui Alex Ştefănescu sau Ioan Holban: „Pornind de la aceste premise, el pune în discuţie amintita «tetradă»/ «cele patru literaturi» (oportunistă, evazionistă, subversivă şi disidentă, înglobând şi literatura exilului[3]), conjugând astfel politicul şi esteticul, de la conformismul ruşinos şi oportunismul endemic la indecizia evazioniştilor (ispitiţi de dezimplicare, «vidând» ideologic literatura), de la «politizarea discretă» a duplicitarilor la violentul mesaj contestatar al opozanţilor. Operează apoi o «distincţie categorică» între comanda socială, ca principiu sociologic al oricărei epoci literare şi comanda politico‑ideologică, cu fine comentarii asupra unui bătătorit concept‑alibi, în vogă încă, fără a fi o noţiune utilizabilă, deşi impusă în uzul general: rezistenţa prin cultură”.
Ceea ce mi se pare că lipseşte, sau poate e numai amânată pentru următoarele volume privind proza, de pildă, este originala şi viguroasa viziune asupra romanului politic a unuia dintre marii prozatori contemporani, Nicolae Breban, care nu consideră deloc că aşa‑zisa literatură „curajoasă” despre „obsedantul deceniu” se constituie ca roman politic.
Aşteptăm, aşadar, împlinirea temeinicului „proiect”, cum se spune azi, despre literatură şi politică.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Alexandru Grama, Mihail Eminescu. Studiu critic, Blaj, 1891. Citatele – după ediţia Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu, p. 125.
[2] Mircea Djuvara, Filosofia poeziei lui Eminescu, în „Convorbiri literare”, nr. 6/1914.
[3] Cf. Adrian Dinu Rachieru, Voci din exil, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2022.
Theodor Codreanu
