Să mai fie nevoie de poezie într‑o lume tehnicizată? Dacă i‑aş pune întrebarea asta lui Sterian Vicol, mi‑ar răspunde: „Eu cred că da, Magda. Poezia e contrariul digitalizării. Ştii vreo poezie de succes cibernetizată?” Vicol crede ca Platon: „Poezia, acest lucru gingaş, înaripat şi sacru”. Nu vrea a şti de literatură online‑istă. N‑o recunoaşte. Scrie la iubita lui maşină de scris, Olympia. Poetul-amant o curtează galant, iar vechile litere sfâşie la propriu hârtia: „pe eşafodul maşinii de scris” – „durere fizică în fiecare literă”. N‑are imprimantă, nici coli indigo nu se mai găsesc, de aceea merge pe… unicate. „Scriu până dau noaptea afară /Legând‑o cu sfoara subţire a versului/ de capătul căruia atârni tu, femeie”.
Credincios „jitiei” (vorbă de cronicar) sale, de poet, Sterian Vicol nu se desparte de Eminescu „ce gândea în basme şi vorbea în poezii”. Încearcă să gândească în mituri şi să vorbească în versuri. E un nebun bun Sterian. Dar se naşte poezie fără nebunie? Nu, categoric. Iubirea‑poezie, iubirea‑nebunie e marca lui înregistrată: LTD.
S.V. crede în metaforă. „Metafora e cea mai mare putere a omului. Ea se învecinează cu vrăjitoria şi e ca un instrument de creaţie pe care Dumnezeu l‑a uitat în creaturile sale, aşa cum chirurgul distrat uită un instrument în trupul celui operat” (Ortega Y Gasset). Vicolind, vicolind, Vicol este inepuizabil în a ivi metafore: una după alta.Vitalitatea izbitoare, năvalnică, explozivă s‑a mai domolit cu timpul, „noaptea sângelui” mai înfloreşte uneori („azi nu mi‑e dor decât de o literă din tine”), „lupul tânăr, cu sânge pe bot” se lasă cuprins de umbre, însă universul poetic al lui SterianVicol nu s‑a schimbat radical.
Chiar dacă poezia e declarată Cenuşăreasă de noul canon (nu‑i mai caută nimeni condurul, ci aţa de la tanga), Sterian Vicol se vrea hrănit/ îmbătat de poezie. Şi nu se vede canonic ori canonizabil. De altfel, ce înseamnă poet canonic? Mai uşor mi‑ar fi să spun ce nu este. Şi niciun critic evaluator nu are destulă autoritate să facă lista de canonici, de la A la V şi de la V la Zed.
Pe Vicol nu‑l stânjeneşte Eminescu, nu‑l dezamăgesc Gyr ori Crainic ori Blaga; Vicol nu‑l vede pe Voiculescu „nul stilistic”. Cei care caută pete‑n soarele lui Eminescu sper să fi constatat că Emin e greu, imposibil să‑l de‑clasicizezi. La fel Coşbuc, Goga, cei trei B (Barbu, Bacovia, Blaga); la fel Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, cărora Claudiu Komartin le spune Nichita Sorescu. Minţile mărginite atacă marile valori ca să atragă atenţia. Numai că potopul de conotări depreciative abătute pe capul lui Arghezi, ajuns din marele Alfa „marele zero”, nu l‑a distrus nici pe departe. Const. Călin are curajul reabilitării lui Alecsandri; Mircea Platon luptă pentru reabilitarea lui Vlahuţă şi a semănătorismului. În alte cuvinte: apa trece, poeţii rămân. În cuvintele lui Vasile Băncilă: „Apa trece, pietrele român”. Aşadar, marii exilaţi din România rezistă. Şi mă gândesc acum la Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Horia Stamatu, Aron Cotruş, Vasile Posteucă (pe care staliniştii i‑au vrut exilaţi din ţară, iar neostaliniştii îi vor exilaţi şi din literatura română), rămânând nerecuperaţi în „istorii literare canonice”.O ireceptibilitate bolnavă bântuie, datorată şi educaţiei poetice varză din manuale şcolare, de unde se elimină capodopere ca Moartea căprioarei şi se analizează te miri ce.
Criticilor şi istoricilor literari le doresc întoarcerea acasă la marile valori, cu corectări, desigur, dar şi cu recunoaşteri drepte. Cine poate contesta că în primul raft al contimporanilor mei (cum ortografiază T. Maiorescu) se află cei neîncrezători în canoane şi mode, ca Şerban Foarţă, Mihai Ursachi, Gheorghe Grigurcu, Ivăneştii, Mircea şi Cezar, Radu Ulmeanu, Aura Christi, Şerban Codrin Denk, Emil Nicolae‑Nadler, Horia Bădescu, Virgil Diaconu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian? Când reperele lumii reale sunt inversate, laptele doar mirosind a lapte, iar alcoolul, amicul lui Mihai Ursachi, e contrafăcut, de ce nu s‑ar contraface şi lista primi inter pares, în stufoasa noastră presă culturală? Spune multregretatul de mine Ancelin Roseti: „În România, dacă toţi cei care fac topuri ar face‑o cuplaţi la detectorul de minciuni, acest aparat ar sări în aer!”
Trecând prin cele O sută şi una de poezii, antologia apărută la Editura Academiei Române, 2020, am constatat încă o dată că Sterian Vicol a rămas fidel proiectului său liric. Pot afirma că poezia sa nu‑i veche, nu‑i nouă, e aceeaşi în cele o mie una de nopţi şi zile. E vorba de munci şi zile. Poetul care‑şi aşează hârtia sub mâna care scrie e acelaşi, mâna care scrie e aceeaşi: pre limba inimii, şi ea aceeaşi. Are nostalgia naturii naturale, a satului „clasic” (nu acolo s‑a născut veşnicia?), evocat elegiac. Stihuitorul din Ţuţeşti /Ind. ascultă vocile ţărnei, simte vibraţiile bătăturii (Nu râde, Vicol, citeşte nainte!, cum ar spune Bacovia: câmpul tău liric e bătătura, ograda). Mutaţia nedorită a satului, cu casele strigând după stăpâni, îl doare pe Sterian. Cum să nu‑l doară dacă se fac bazine olimpice în sate unde ţăranii n‑au apă şi o „fură de la Biserică”?
În fiindul lui Vicol e satul care „ţine‑n cumpănă preagreul aştrilor din alte nebuloase”, în mijloc cu „stejarul neînvins”, care, chiar tăiat, „rămâne în Poezie”. A început aventura poeziei la firul ierbii („din şi către verde vin”), în lanul de grâu înflorit, s‑a îmbolnăvit de virusul poeziei (pentru care nu există vaccin), a crescut păscând caii pentru ea, a trăit prin ea. Pare a stagna ca poet, dar nu stagnează pentru că e stăpân pe un „mecanism” întreg de metafore. Străbunii cărora li s‑a arătat moartea în războaie pentru pământ mai „ară dedesubt”, „cai orbi galopează de sub pământ”, „plugul şi coasa” prelungesc „dangătul clopotului/din dealul satului”. Râpa Zbancului e mama râpelor, unde se aude „o scriere de greieri”. Şi‑i sublimă ca Ţicăul lui Mihai Ursachi. Purtând „cămaşă din pânză de corabie”, poetul de la Dunăre îl asigură pe Adam Puslojic că „Dunărea nu trădează poeţii”, iar „corăbiile din cărţi nu mor niciodată”. „Sertarul cu manuscrise e tot corabie a mea”.
Sterian Vicol deţine arta combinatorie a cuvintelor îndepărtate semantic. Îi plac cuvintele aşa cum îi plac femeile. Le rulează ca pe un covor, le suceşte, le ameţeşte, le izbeşte unele de altele, le face să zboare sau să cadă în concret. Întreabă : „Mai departe decât departele ce‑i?” Şi răspunde: „gheara strângând clipa”. Poezia lui este poezie despre stări şi fenomene, cum ar formula G. Călinescu. Şi Vicol e un liric, convins fiind că fără lirism nu există poezie. Orice se poate naşte din cuvinte: „al cincilea anotimp”, ca la Aurel Dumitraşcu, sau un real în patru dimensiuni, a patra fiind chiar poezia.
Există inspiraţie? Da, strigă poetul. Şi versifică dezinvolt (Vicol cultivă versul clasic, cu rimă, ba chiar forţează, din iubire pentru rimă) tot: nelinişti, obsesii, dureri, îndurări. Uneori, îl cam ia apa cuvintelor pe poetul alunecând pe Siret‑Dunăre‑Deltă‑Mare. Şi asta când debitul creşte prea tare şi devine de necontrolat. Dar „beţia de cuvinte” are farmecul ei. „Este o anumită glorie în a nu fi înţeles”, scrie Baudelaire, dorindu‑şi un pic de obscuritate. Iar Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne, Ed. pentru Literatură Universală, 1969, narează: când un ziarist îi cere în graba mare un manuscris, Mallarmé îi spune: „Aşteptaţi măcar să mai introduc puţină obscuritate.”
Puţină obscuritate la Vicol? Iată o voită încâlcire de sensuri: „Mâinile tale în mâinele mele”. Când? În secolul ce trecu sau într‑unul viitor? Ceea ce mi‑l aduce în minte pe Nichita Stănescu: „Dulcea mea antichitate dintr‑un secol viitor”.
Un simbol cam obscur e Femios, alesul lui Sterian Vicol, cu care nu mă prea împac. Pentru mine, cântăreţul peţitorilor Penelopei e cel care pleacă al său creştet, asurzeşte deliberat, ca struţii, rugându‑se de Ulisse să‑l ierte de arc. Mă rog, fie iertat, dar citera lui Phemius are un sunet neplăcut mie. Eu l‑aş fi preferat pe autoexilatul Ulisse, bărbatul adevărat, pentru care femeia îşi ţese lunga aşteptare: Ars expectandi. Alesul putea fi mai degrabă Ulisse însuşi, autoexilatul din cetate, pentru că Vicol „mereu caută”: „căutam ce nici Ulisse n‑a găsit vreodată: tinereţea fără gen şi număr şi declinare”. Aşadar, „ce nu va găsi niciodată” de‑a lungul drumului ducând la „o cruce de răscruce”.
Deznodământul? Va veni „când bobul de grâu sparge vasul de lut.”
Cum cel mai evocat de Sterian Vicol este Ioanid Romanescu, închei notele mele de lectură cu vorbele lui:
„Trăiască Poezia şi marii visători!”
Nota Bene: Sterian Vicol „rămâne în scris,/ în coala‑i de hârtie şi‑n cerneluri, mai precis”; „sângele curge‑n şuviţe subţiri ca nişte virgule nepuse în niciun poem”; o pasăre este „un punct negru într‑un vers alb”. Slăveşte cuvântul în felurite feluri, metaforizând, metaforizând… Din lista revistei‑fanion „România literară”, dată publicităţii la o sută de ani după Unire, în 2019, lista celor 100 de poeţi canonici (1918‑2018), Sterian Vicol lipseşte. Poete, nu fi trist! Te afli, în salonul refuzaţilor, într‑o bună companie: Ion Caraion, Ioanid Romanescu, Horia Bădescu, Octavian Soviany, Octavian Doclin, Ovidiu Genaru, Eugen Dorcescu, Iustin Panţa, Vasile Gogea, Virgil Diaconu, Eugen D. Popin, Nicolae Grigore Mărăşanu, Nicolae Dabija, Şerban Codrin Denk, Dan Anghelescu… Nu spun cu vorbele lui D.A.: „nu ştim nimic/şi parcă, totuşi//am şti neştiind”. Eu ştiu: peste încă o sută de ani, lista fi‑va alta. Atunci vei lua locul cuiva, poate locul lui Horia Gârbea, aflat şi evaluator (în juriu), şi evaluat (în listă), autor al celebrului vers: „urechile sunt sexuri deschise, coapsele‑butelii de aragaz”, arătând – ce? – performanţă estetică. Fermecător acest plural, sexuri, n’aşa?
Ţestoasa ta, „din groapă‑n groapă, prin cucută şi urzici”, va ajunge la masa juriului de atunci mai repede decât iepurele (doar se ştie de la Esop că broasca-ţestoasă îl întrece pe alergător). Şi asta pentru că eşti de gen poet: talentat şi distinct.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
