Roman al emigraţiei fiind, cu o acţiune care se desfăşoară în triunghiul geosocial format din Olanda, Grecia şi România, Înainte de timpul zero al Monicăi Săvulescu Voudouri (Ed. Tracus Arte, Buc., 2022) se structurează pe trei linii compoziţionale principale, fiecare dintre ele fiind conotată cu o încărcătură simbolică particulară. Naratoarea, Daria, conturează profilul intelectualului critic, ea finalizând, sub egida Centrului European pentru Cercetări în Problemele Emigraţiei din Olanda, un proiect sociologic de anvergură consacrat intelectualilor est‑europeni cu o identitate profesională cristalizată, realizată în ţările lor de origine – aşa‑zişii Highly skilled intellectuals –, care iau calea Occidentului pentru a căuta o libertate de care nu dispuseseră în patria lor de origine.
Psihiatrul olandez Hans reprezintă filonul idealist‑pragmatic altruist, specific bunului samaritean purtat de vocaţie dintr‑un voluntariat în altul (de regulă sub egida Medicilor Fără Frontiere), pe care viaţa îl mută în diferite regiuni năpăstuite ale lumii (Bolivia, Ghana, Fâşia Gaza), cu ajutorul căruia pătrundem şi într‑un stabiliment psihiatric de pe Valea Oltului, de la noi, lumea medicală sordidă de aici neagreând deloc apariţia „umanistului mesianic” (aceasta este percepţia Dariei) într‑un univers aplatizat de rutină şi corodat până la măduvă de interese meschine sau de corupţie.
În fine, dansatoarea Marina, superbă, anacronică la apariţie, cu totul aparte, îmbrăcată mirific, în stilul anilor ’30, şi dedicată până la durere vocaţiei sale, introduce în roman un filon în care sublimul se combină cu tragicul, cartea începând şi terminându‑se cu secvenţe care ţin de trecerea ei în nefiinţă. În prima dintre acestea, părinţii fostei balerine, Robert şi Sofia, sunt convocaţi la spital pentru a semna declaraţia prin care consimt ca fiica lor să fie deconectată de la aparate, pe când a doua consemnează accidentul rutier din Atena în urma căruia dansatoarea – cu conştiinţa năclăită de tragismul nerealizării profesionale şi de droguri – îşi pierde viaţa, undeva la intersecţia dintre automortificare indiferentă şi sinucidere.
În fundalul acestor destine principale se derulează proiecţiile în trecut ale celor trei familii ale protagoniştilor, prin intermediul cărora romanul dobândeşte o consistenţă socială şi psihologică
aparte, nu lipsită, însă, de un anumit fixism premeditat, care nu este al autoarei, ci al istoriei şi al texturii etnice. Rătăcind, uneori abulic, sau doar obosit, pe străzile umede ale Utrechtului, Daria descoperă din întâmplare zgomotoasa şi primitoarea comunitate a grecilor expatriaţi din oraş, de la care ea primeşte o apartenenţă de împrumut, „balcanică”, diferită (fiindcă e expansivă, nostalgică şi foarte culinară) de aceea a olandezilor, unidimensionali şi religios‑retractili, din proximitate.
Pe un alt plan, prin intermediul lui Robert şi al Sofiei pătrundem în Bucureştiul cenuşiu al anilor ’70‑80, din care cei doi practic fug, lăsându‑şi fiica „gaj” în grija bunicilor (o vor recupera ulterior, cu ajutorul Crucii Roşii Internaţionale). De Robert şi de Sofia ţine şi unul dintre simbolurile structurante ale romanului: foarte bun inginer constructor, fiind pus la curent – cât se putea atunci, prin intermediul unor publicaţii occidentale – cu evoluţia arhitecturii majore de pe mapamond, Robert găseşte relativ uşor de lucru în Grecia după ce îşi reduce CV‑ul şi pretenţiile, dar rămâne cu nostalgia identităţii sale culturale de dinainte de plecare (operă, teatru, discuri), materializată, între altele, şi prin etalarea pe raftul sufrageriei a colecţiilor complete de literatură publicate de către ELU („Tolstoi cartonat în verde, Shakespeare în gri” etc.). Marcat până la dezamăgire de indiferenţa faţă de cultură a grecilor în mijlocul cărora a ajuns să trăiască (aici „eşti plătit bine, dar cam atât…”) şi de mefienţa lor faţă de oricine ar vrea să surmonteze standardele aplatizate ale micului‑burghez funcţional tipic, care nu se omoară cu efortul şi reduce arta la nivelul distracţiilor ocazionale, excedentare, Robert depune stăruinţe supraomeneşti pentru a‑şi importa de la Bucureşti biblioteca, pe care, însă, odată visul împlinit, nu mai are putere să o răsfoiască, din lipsă de timp. O valiză plină de dicţionare, adusă şi ea, rămâne nedeschisă în cămăruţa de la subsol, transformarea forţată a culturii în ornament – despre care au scris, în treacăt fie spus, Adorno şi reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt – fiind unul dintre simbolurile recurente cele mai puternice ale volumului.
Al treilea plan familial, inevitabil mai estompat, îi aparţine Gretei, mama lui Hans, el devenind interesant doar în măsura în care explică evoluţia discordantă a celor doi fii, cel dintâi, profesor, având o carieră prin nimic deosebită, apatică şi funcţională, pe când al doilea devine fiul rătăcitor tipic, cu mutări intempestive dintr‑o zonă defavorizată a globului în alta, Doamna Grete fiind introdusă în roman şi fiindcă ea oferă imaginea unui Occident mai puţin insensibil decât acela pe care îl oferă Olanda calvină, în care toţi au „faţă de brânză”, adică una plată, inexpresivă, rezultat al unei educaţii strict introvertite. Activând ea însăşi, în tinereţe, într‑o asociaţie pentru apărarea artiştilor refugiaţi, Grete, ajunsă profesoară a Universitatea din Groningen, decantează în mod disciplinat un şaizecism ajuns la saturaţie, locul entuziasmului nesăbuit de odinioară fiind luat de un conformism elegant, funcţional, irizat pe alocuri de uşoare accente de căldură şi de artisticitate. Evoluţia socio‑profesională cuminte a Gretei – a cărei zestre genetică de fiinţă aventuroasă, idealistă e în mod evident moştenită de către Hans – susţine, aproape paradigmatic, percepţia marcusiană despre Occident, pe care naratoarea (protagonistă a unei cercetări sociologice) doreşte să o acrediteze: dacă experienţa oricărei emigrări este una eminamente individuală, intelectualul est‑european highly skilled sosind în Vest cu speranţa realizării unei personalităţi complexe, plenare, meritocratice, Occidentul îi arată pe toate căile că preţul tuturor acestor iluzii e unidimensionalizarea, înscrierea, fără prea multe fasoane, într‑o serializare funcţională, egalizantă. Dacă ştii cum să devii mediocru – constată unul dintre respondenţii Dariei –, trăieşti cu occidentalii perfect. „Când eşti deasupra lor, îţi găsesc un păcat.”
Axul de rezistenţă al volumului îl constituie – în opinia mea – ancheta sociologică iniţiată şi condusă de către Daria, care, în ciuda concluziilor sale remarcabile şi a unei susţineri academice impecabile, cade în gol atunci când unul dintre examinatori constată inept că autoarea îşi supralicitează subiecţii, orice highly skilled intellectual est‑european nefiind de fapt altceva decât un viitor membru frustrat al unei comunităţi infracţionale, şi asta fiindcă – despre români, de pildă – nu se spune în Occident decât că sunt campionii şovinismului, ai discriminării, ai orfelinatelor sordide, ai cerşetoriei şi ai furtişagurilor. Primul lucru pe care Daria îl învaţă atunci când începe să lucreze la studiu este că Occidentul este dispus să primească imigranţi doar pentru a‑i rostui în stereotipuri colective de ordin rasial, naţional sau politic. Individualitatea este cea dintâi care‑ţi este răpită, al doilea fiind dreptul elementar la împlinire, la personalitate. „Am schimbat dictatura comunistă cu dictatura consumistă”, spune unul dintre respondenţi, amărăciunea altuia fiind la fel de relevantă: „Am crezut că, emigrând, îmi voi face profesia la cel mai înalt standard, că voi trage, cum se spune, cu tunul. Şi, când colo, m‑am pomenit luptându‑mă‑n viaţa cu praştia”. Alte exemple: „Nu ştiam nimic despre omul mediu, iar când am venit, am fost plasaţi social sub nivelul omului mediu.” […] „Acolo nu eram liberi, dar însemnam ceva. Aici suntem liberi, dar nu însemnăm nimic.” […] „În Est te vinzi pentru un ideal, în Vest, pentru bani.”
Metodologia chestionarului derulat de către Daria e în mod mărturisit decantată din lucrările lui Erich Fromm şi ale Şcolii de la Frankfurt. „Unde ai tu o rubrică pentru sufletul meu?” – întreabă un respondent atunci când constată că metodologia impersonală a chestionarului converteşte o experienţă pe care el o credea unică, irepetabilă în stereotipuri statistice. Sfârşitul istoriei şi al omului nu va fi apocalipsa – obişnuiau să repete membrii Şcolii de la Frankfurt –, ci birocraţia. Demarându‑şi cercetarea despre raportul dintre individul vulnerabil şi Sistemul înţeles ca bloc normativ, Daria o construieşte pe distincţiile clasice ale lui Erich Fromm (din Escape from Freedom, 1941) şi pe definirea, de către acesta, a caracterului social (social character), conceput ca plan socio‑psihologic de asigurare, de tip regresiv, dezindividualizant, dar benefic în mod paradoxal pentru individ, fiindcă e adaptativ, conservativ, conformist şi virtual obedient, spre deosebire de caracterul individual, care e creativ, plin de bogăţie şi predispus la riscuri. Respondenţii la chestionar rostesc, sub diferite forme, aceeaşi sentinţă, care e şi o sinteză amară a deciziei de strămutare pe care au luat‑o: emigrând, un highly skilled intellectual e obligat să renunţe la „caracterul individual” pentru a‑şi găsi un reazăm în „caracterul social”. Dacă n‑o face el, o va face societatea din jur, în principal prin stereotipizare. Dar nu numai…
Sper din toată inima că sentinţele, de multe ori tranşante, şocante, din chestionarul inclus în roman vor constitui, la noi, punctul de pornire al unor dezbateri aprinse. În ceea ce mă priveşte, rar mi‑a fost dat să parcurg ceva mai percutant, mai consistent ca încărcătură umană, critică, epurat de prudenţe de formulare şi de iluzii sibilinice. Nu avem, aici, nici discursul politicianului român mediu, şablonard sau obsecvios, dar nici retorica edulcorat‑catifelată a intelectualului subţire, vânător de burse Soros sau de stagii occidentale comode, ipocrit‑lucrative. E remarcabilă partitura de luciditate critică, autoscopică introdusă de Monica Săvulescu Voudouri în romanul ei şi tot ce putem nădăjdui este ca ea să nu cadă în gol, să nu se izbească de ziduri opace. Însă, în România dezabuzată de azi, nu e sigură nici certitudinea, necum invitaţia la raţiune.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
