Dincolo de reacţia primă, nefiltrată a lectorului la un univers poetic inedit cu care el se simte consubstanţial, condiţionarea filologului intră în acţiune imediat după deschiderea unui nou volum de versuri, căutând febril formulele artei poetice relevante, reperele imaginarului predilect sau mărcile stilisticii personal(izat)e. În rarisime momente de graţie, datorate în întregime generozităţii discursului liric pe care încearcă să‑l sondeze, lectorul se poate chiar cufunda genealogic în resorturile unui eu creator complex, cu o interioritate selectiv tranzitivă. O asemenea experienţă îi oferă cititorului poemele lui Marius Ţion din volumul Prin lanurile înserării, ordonate imaginar într‑un regim temporal de tip crepuscular, de sfârşit de zi şi, metaforic, de epocă, echivalent cu tranziţia de la înserare la noapte şi de la toamnă la iarnă, secvenţele lirice fiind guvernate de o coregrafie intimă rafinată, prelungită ingenios în autoportrete şi arte poetice fragmentare, de un percutant şi impecabil minimalism stilistic premeditat.
Fluxul poematic al volumului apărut în 2023 la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj‑Napoca decopertează o hartă psihică în care apartenenţa poetului la urbanul haotic, birocratizat şi alienant al cotidianului pragmatic impune compensativ neutralizarea negativităţii printr‑un peisaj de o sălbăticie domesticită, favorabil solitudinii, adevărat subiect şi suport al eului liric. Cu o geografie precisă – Valea lui Craiu, „pânza/ pe care toamna/ a început să‑şi picteze/ visele” (Desprindere), parte a rezervaţiei botanice Fânaţele Clujului, ceea ce explică prezenţa aproape ubicuă a fânaţelor în universul liric al întregului volum – şi cu o configuraţie vălurită, potenţial infinită, formulată matricial sub semnul lui Lucian Blaga –, peisajul de suflet în care Marius Ţion ancorează ca într‑o enclavă creator‑soteriologică se converteşte subtil într‑un câmp tensional în care, atrasă şi interiorizată, natura este perpetuu (re)plasticizată.
Unul dintre mecanismele responsabile pentru această translare ni se revelează în poemul Toamnă transilvană (printre puţinele poeme dominate de regimul diurn al imaginarului), spectacol intim al simţurilor, în care familiarul de suprafaţă suportă tensiunea unei diferenţieri de tip deconstructivist şi reinterpretativ, vizibilă de altfel în tot volumul. Fenomenul se înregistrează atât la palierul stilistic, unde reinterpretarea într‑un registru acut personalizat a unei imagini metaforice clasice îi oferă poetului posibilitatea de a reconverti formule canonice în peisaje de suflet, cât şi la acela al imaginarului liric, marcat de juxtapuneri dramatice, executate ireproşabil în spaţii restrânse, cu o artă de miniaturist atent la jocul imperceptibil al infinitezimalului, în mediul căruia pivotal rămâne perimetrul intim al poetului, captiv de bunăvoie într‑o solitudine senină în aparenţă, scurtcircuitată însă de viziunea unei naturi nuanţat apocaliptice.
Pus în scenă în chiar acest prim poem al volumului, spectacolul intim al simţurilor confirmă preeminenţa privirii printr‑o serie de secvenţe cinematografice minimalist proiectate, cu un instrumentar metaforic familiar‑antropomorf, ce pare să aducă lumea spre sine, estompând diferenţele de suprafaţă dintre spaţiul intim şi peisajul exterior – „Ceaţa rupe/ felii subţiri/ din marginea/ aburindă a zilei” –, înainte de a explora un imperiu olfactiv regresiv, cu arome ce evocă o natură rurală pură, urmat îndeaproape de o succesiune de zgomote şi mişcări în siajul cărora se insinuează dramatic o eschatologie concentrată expresiv într‑un unic epitet – „stropi sângerii”.
Minimalismul extrem de cizelat cu care operează Marius Ţion translează fără cusur în tripticul consacrat scenei christice a Botezului din poemul Oglindire, concentrând imagini şi tablouri în versuri alcătuite preponderent dintr‑un singur cuvânt – „Apa/ botezului/ dintâi /posadă/ străluminată/ a arătării” –, cu o măiestrie artistică asimilabilă haikuului. La modul ironic sau nu, o similară economie a versificaţiei domină un poem intitulat Risipire, ecou al unei contra‑economii anamnezice structurate crepuscular, condiţionate de o alteritate semnalată printr‑o surprinzătoare alocare a logosului în afara propriului eu – „cuvintele tale” – şi receptate pe fundalul unei interiorităţi invadate metaforic de elementele naturii exterioare: „risipirea/ îmi acoperă/ fânaţele inimii”.
Desăvârşit stilizat, construit pe o logică de antropomorfizare a universului, epilogul unei piese lirice crepusculare cu scenografie cosmică şi cu un joc între depărtare şi intimitate – încapsulată în metafora frapantă a titlului, Insectarul tăcerii –, reiterează centralitatea privirii în orchestrarea unei arte poetice subtil sugerate şi propune simultan un autoportret abia schiţat, profilat pe fundalul unei accentuate revalorizări a tăcerii, ubicuă în versurile întregului volum: „ochii poetului/ fluturi încremeniţi/ în insectarul de safir/ al tăcerii”.
Definită ca tăcere ultimă, generată crepuscular în acelaşi peisaj cu fânaţe şi în siajul exerciţiului poematic („tocmai ce terminasem/ de scris câteva versuri” – mărturiseşte eul liric), perspectiva thanatică aduce cu sine o potenţare a instinctului creator, împins în perimetrul provocator al jocului, permeat de un scenariu quasi‑seducător, ce mizează pe o ambiguitate atent orchestrată: „cu paşi mărunţi/ de balerină/ moartea se furişează/ prin fereastra de veghe /a gândurilor// copilă jucăuşă […]// îmi mângâie creştetul/ privind în ochi poemul/ surâsul ei/ face cuvintele/ să tresalte”. Pe de altă parte, receptată dintr‑o perspectivă genealogică, strania alianţă metaforică dintre surâs şi moarte se poate transfigura într‑un scenariu de exorcizare, singura condiţie fiind relocarea morţii în spaţiul oniric: „prădalnică/ moartea/ tremură de frig/ în pridvorul/ ferecat/ al viselor” (Surâsul).
Un pas mai departe, poemul Captivitate trimite înspre încărcătura thanatică a „soarelui negru” din complexul eroic – „primele raze/ de soare/ captive/ în copârşaiele/ fânaţelor” –, anulând astfel orice promisiune a regimului diurn. Deloc întâmplător, o parte a Fânaţelor Clujului se numeşte… Copârşaie, tranzitivitatea geografiilor (cea fizică şi cea poematică, investită imaginar) sugerând o suprapunere deliberată între peisaj şi autoportret, între universul privit pe fereastră şi privirea care‑l interiorizează plasticizându‑l în volutele unei sensibilităţi lirice aparte. O similară translare contrapunctică de sens marchează tentativa de îmblânzire a morţii prin dezavuarea iconografiei canonice („Moartea e incoloră şi paşnică/ nu se îmbrăcă niciodată/ în haine negre/ şi nici nu poartă pe umăr/ o coasă” (Acasă)) şi substituirea ei cu un reimaginat rol de călăuză într‑un univers în care toate drumurile duc la Eternitate.
Conjuncţia dintre spectrul thanatic şi logos împinge în avanscenă un autoportret contaminat de umbra unei arte poetice testamentare – „rezemat/ de noapte/ îmi scriu testamentul/ pe foile îngălbenite/ ale pustietăţii” (Foile pustietăţii) –, de un dramatism controlat, din care parcă aştepţi mereu să izbucnească o apocalipsă. Relocată constant la palierul sugestiilor şi al simbolismelor eliptice, aceasta întârzie însă să se manifeste, alimentând astfel sentimentul constant al unei periclitări surdinizate. În trena fiorului anxios capătă contur Tristeţea premonitorie a fânaţelor, înainte ca peisajul autumnal să facă loc fazei amplitudinare a degenerescenţei vegetale. O re‑imaginare a logicii resurecţionare se desfăşoară în La marginea iernii, însă mutaţia se produce în poemul Ianuarie, dominat de imaginea fabuloasă a unui „Dumnezeu [care] îşi cerne nesfârşirea”. Ea îşi continuă evoluţia înspre ars poetica fragmentară din Adăpostire, reiterare explicită a naturii privilegiate a tăcerii în universul liric al lui Marius Ţion: „noaptea/ fagure cu tăceri/ din care se înfruptă/ poeţii”.
Maladivul marchează autoportretul dinamic din poemul La fel de tânăr, în secvenţele căruia imperfectul optimismului nelimitat – „Aveam vreo douăzeci de ani/ şi eram atât de tânăr/ încât credeam că lumea/ e o trambulină imensă/ care mă saltă spre fericire” – este substituit de prezentul unei eschatologii destinale anunţate, comprimate într‑o metaforă brutală, frapantă într‑un discurs liric ce‑şi controlează şi îşi îmblânzeşte punctele tensionale: „şi viaţa‑mi atârnă/ halcă sângerândă/ în ţepuşa destinului”.
Construcţie dihotomică decomplexată, poemul Deşertăciuni operează ludic pe un palier lexical şi imaginar cu suprafaţă senzuală, transcriind în profunzime aspecte organice ale creaţiei lirice („cuvintele/ devin tot mai obraznice /se aşează cu tupeu/ pe cele mai pudice sfârcuri”), sugestia dominantă fiind aceea a unei imersiuni senzoriale totale, corporale, în imperiul poeziei. Toată această artă contaminată erotic îşi desăvârşeşte contrapunctic valenţele în regim autoironic – „e riscant/ să scrii poezii erotice noaptea/ poţi să adormi poet/ şi să te trezeşti contabil” –, reflex posibil al identităţii duale conştientizate, dar unilateralizate premeditat în registrul creaţiei lirice.
Scindat între violenţa potenţială a spectacolului destinal şi regruparea într‑o intimitate guvernată de tăcere şi crepuscul, autoportretul dinamic al poetului înregistrează o inedită versiune generică în poemul Poeţii – „Matrozi/ ai cuvintelor/ poeţii/ dansează tangouri/ cu moartea/ printre catargele/ nopţii” –, pentru care exerciţiile hermeneuticii lirice sunt concurate de transfigurări de sine, transcrise uneori în tropii mitului unui Icar ameninţat de cotidianul banal, sistematică rămânând, de fiecare dată, aderenţa instinctivă a poetului la imaginea solitudinii, proiectată pe ecranul timpului degenerescent, de amurg. În viziunea lui Marius Ţion, toată stăruinţa de a converti lumea în cuvânt, proprie poeţilor, sfârşeşte, la modul ideal, în activarea forţei vindecătoare a poeziei în lumea de esenţe crepusculare pe care poetul o experimentează prin sublimări de sens repetate, ceea ce face ca efortul său liric să fie cel mai bine definit ca mecanism prin excelenţă soteriologic.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
