Introdusă relativ târziu în panoplia interesului occidental pentru creaţia artistică niponă, caligrafia rămâne în continuare un domeniu rezervat specialiştilor şi cunoscătorilor rafinaţi, „de interior”, ai culturii japoneze, categorie din care face parte şi Rodica Frenţiu, autoarea unui excelent volum editat în 2021 de către Presa Universitară Clujeană şi prefaţat de către Florina Ilis, intitulat Caligrafia japoneză în memoria clipei. Îmbinând experienţa didactică de la catedra de limbi orientale a Literelor clujene şi remarcabila sa abilitate în arta caligrafică, dobândită sub îndrumarea unor reputaţi maeştri niponi şi răsplătită cu numeroase distincţii internaţionale, Rodica Frenţiu construieşte în volum un discurs menit să‑şi iniţieze cititorii în istoria, tradiţia culturală, dimensiunea stilistică şi spiritualitatea acestei artei, permiţându‑le totodată să arunce o privire mai intimă în universul propriei sale creaţii, generos ilustrată în paginile cărţii cu lucrări şi fotografii dintr‑un parcurs început odată cu studiul limbii japoneze la universitatea din Kobe şi dezvoltat organic la confluenţa dintre exerciţiul caligrafic şi studiul academic.
„Caligrafia a fost considerată în Asia de Est, timp de aproape două milenii, cea mai înaltă formă artistică” – notează autoarea în avanscena incursiunii sale în complexul univers al pensulei cu tuş, care îmbină „disciplina scrisului frumos cu practicile cultivării şi perfecţionării individuale”, convertindu‑se nu numai într‑o formă de expresie artistică, ci şi într‑o cale de (auto)cunoaştere. Secvenţe obligatorii ale oricărui exerciţiu iniţiatico‑didactic, categoriile şi principiile acestei arte milenare sunt sistematic oferite lectorului de către o instanţă avizată şi empatică – de la filosofia elementelor materiale sau a celor patru comori ale caligrafiei (pensula din păr de animal fude, hârtia de orez kami, tuşul sumi şi recipientul din piatră suzuri), la ramificaţiile shintoiste ale Căii urmate de către practicantul scrierii logografice. Un pas mai departe se profilează un iniţiat cu o sensibilitate aparte, conştient de faptul că „pregătirea caligrafului în vederea practicii caligrafiei (keiko) […], prin trezirea corpului şi a minţii ca o singură unitate, devine, firesc, la fel de importantă ca şi opera caligrafică finală: de la desfăşurarea foii de orez la picurarea apei în recipientul de piatră pentru prepararea tuşului, de la mişcările uniforme ale mâinii care dizolvă în apă batonul de cărbune, ţinut cu degetele relaxate, la presarea delicată a părului pensulei şi înmuierea potrivită acesteia în tuş, de la caligrafierea propriu‑zisă la spălarea ustensilelor, toate gesturile pregătesc «golirea» minţii, pentru obţinerea stării de mushin” (inimă goală, serenă, în limba română). Discursul aprofundează metodic legătura armonică dintre corpul caligrafului şi textul caligrafiat, fluxul energiei vitale ki şi conturarea amprentei stilistice a fiecărui caligraf în conjuncţia
dintre ki, hippō şi shohō, şi se transformă într‑o pledoarie pentru o abordare mutifaţetată a caligrafiei, în perimetrul căreia perspectiva diacronică este acompaniată de contextualizare şi, mai ales, de analiza vizuală, imperativă în economia unei „arte a plăcerii”.
Excelent documentat şi impecabil susţinut la palierul terminologiei de specialitate, capitolul Caligrafia japoneză: de la învăţăturile secrete medievale la avangarda secolului al XX‑lea explorează originea chineză (1400 î.Hr.) şi istoria caligrafiei nipone, oprindu‑se mai ales asupra perioadelor ei de apogeu identitar şi stilistic. Emblematică în acest sens, cultura Heian (794‑1185) generează o fabuloasă literatură în limba vernaculară, căreia îi aparţin Însemnările de căpătâi, redactate de către Sei Shōnagon în jurul anului 1000, sau faimoasa Poveste a lui Genji, cel dintâi roman al lumii, scris în prima decadă a secolului al XI‑lea de către doamna de onoare Murasaki Shikibu, perioada dovedindu‑se a fi importantă şi pentru evoluţia eseurilor despre caligrafie (shoron). Prezentarea acestora deschide calea unei atente istorii a tratatelor de caligrafie, începând cu Yakaku Teikishō, semnat de Fujiwara Koreyuki (?‑1175) şi continuând cu învăţăturile lui Fujiwara Norinaga (1109‑1180). Nuanţat, studiul se opreşte apoi la dezvoltarea caligrafiei în perioadele Momoyana şi Edo (1568‑1868), cu un excelent intermezzo analitic dedicat Secretelor caligrafiei, un shoron de secol XVII semnat de către marele caligraf Ojio Yūshō.
„Dacă debutantului în studiul artei caligrafice i se cere să urmeze regulile, iniţiatului […] i se sugerează să le depăşească – observă Rodica Frenţiu, survolând regulile conţinute în cele şaptezeci şi şapte de articole ale tratatului – Reformulat, primul trebuie să acorde atenţie fazei de reprezentare a acestei arte, pentru ca, evoluând, să ajungă în tărâmul expresivului. Iar expresivitatea înseamnă, pentru maestrul Ojio Yūshō, şi a‑i găsi caracterului logografic chipul potrivit şi forma corectă printr‑o linie ce va putea să dea viaţă caracterului sau să‑l îmbolnăvească şi să‑l omoare: «Scrie cu forţă, în timp ce păstrezi gentileţea pensulei!»”. Aceeaşi tonalitate discursivă, capabilă să armonizeze elemente tehnice, subtilităţi spirituale şi exoterizări tranzitive guvernează fiecare paragraf al cărţii – fie că discută experimentele majore ale erei Meiji (1868‑1912), fie că realizează profilul grupării de avangardă Bokujinkai (care ia naştere în 1952 la Kyoto) –, reuşind să convertească un studiu potenţial arid într‑o fascinantă incursiune într‑un univers cultural prea puţin cunoscut în spaţiul românesc şi într‑o explicită pledoarie pentru receptarea caligrafiei ca artă vizuală şi acceptarea ei ca disciplină academică.
Strategic, mizele suprematismului devin pivotul funcţional al demonstraţiei din secţiunea Reveriile pensulei: a scrie pictând şi a picta scriind, actul secund al cărţii, consacrat dimensiunii culturale a artei în economia căreia „reprezentarea esenţializată şi bogăţia sau varietăţile de expresie pe care negrul le presupune erau, în Asia de Est, o descoperire întâmplată deja cu milenii în urmă”. Apelul la o bibliografie preponderent occidentală (Roland Barthes, Marcel Brion, dar şi Andrei Cornea) facilitează imersiunea în înţelegerea mutaţiilor produse în epoca de aur a caligrafiei nipone, când percepţia sarcinii legendare şi poetice a fiecărui semn grafic, viziunea magică asupra lumii descoperită de către maestrul caligraf în chiar actul scrierii sau decopertarea unei lumi interioare prin fiecare tuşă lăsată de pensulă pe hârtie devin esenţiale. În mod simetric, spaţiul cultural est‑asiatic îi furnizează autoarei nu numai ars poetica formulată de către Wang Xizhi (303‑361) – „Puterea de a face, cu ajutorul pensulei şi a tuşului negru, din mare mic şi din mic mare” –, ci şi secretele‑reguli ale unei arte de o infinită profunzime şi subtilitate, îmbinate prin două elemente formale ce se completează reciproc: linia neagră şi spaţiul alb.
Divergenţa culturală dintre Occident şi Orientul Îndepărtat (mai precis, între valorizarea alfabetului în cultura europeană şi portanţa caracterelor logografice chinezeşti) este operantă şi în capitolul intitulat Caligrafia japoneză ca act artistic: vizibil, mişcare, caligraficitate, dedicat dimensiunii de esteticitate a caligrafiei. „Artă completă, prin care omul se poate împlini total”, aceasta revelează şi invită la contemplaţie. În siajul consideraţiilor lui Gérard Genette din Opera artei, Rodica Frenţiu explică raportul dintre imagine şi cuvânt (şi, implicit, dintre vizibil şi viziune), apelând la un exerciţiu comparativ, în care pandantul occidental al caligrafiei nipone devine poezia grafică europeană (mai ales caligramele lui Apollinaire), autoarea ajungând la concluzia că „mizând pe imagine şi pe mişcarea care se desprinde în mod natural din ea, pe fluxul imaginaţiei ce devine cuvânt, imaginarul creat de linia caligrafică, indiferent de accepţiunea europeană sau japoneză a termenului, tinde poate nu atât spre multiplicarea posibilităţilor de expresie, cât spre, paradoxal, apropierea de acel unicum care este sinele caligrafului, ce‑şi face cunoscută direct sinceritatea interioară şi descoperă spontan propriul adevăr”.
Metodologia comparativă din perspectiva căreia lucrează autoarea guvernează şi penultimul capitol al cărţii (Meditaţie contemplativă şi viziune transcendentă: opera caligrafică şi icoana bizantină), rezervat aspectelor spirituale şi descoperirii confluenţelor dintre arta caligrafiei şi arta religioasă bizantină (abordată cu ajutorul unor exegeţi precum Uspensky sau Evdochimov), de la elementele ritualice pregătitoare la capacitatea lor de a confirma legătura dintre vizibil şi invizibil/văzut şi nevăzut, de la calitatea de „experienţă religioasă” (în accepţiunea lui Mircea Eliade) la capacitatea de a conserva printr‑un efort artistic spiritualizat relaţia tainică a omului cu divinitatea.
Înainte de a ceda paginile „ruloului” rememorărilor sale realizate prin intermediul unui variat material iconografic (fotografii şi afişe ale unor evenimente şi expoziţii de caligrafie), Rodica Frenţiu pune în pagină istoria unei fascinaţii personale, care a ajuns să dobândească implicaţii iniţiatice. Catalogat de către autoare drept „fals jurnal de caligrafie”, menit să ilustreze sensurile acestei arte în economia intelectuală şi spirituală proprie, capitolul Memoria clipei: repere fugare pe calea caligrafiei recuperează datele unei întâlniri destinale, translate acum într‑un volum frumos şi instructiv, construit la intersecţia dintre experienţa spiritual‑artistică autentică şi cercetarea academică.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
