De ce Baudelaire? De ce iarăși Baudelaire? Se/ne întreabă, pe multe pagini, și Simona Modreanu, cunoscută universitară ieșeană, specialistă în studii franceze și francofone, critic și istoric literar, traducătoare, editoare, într‑o carte‑eveniment care înmănunchează exhaustiv traducerile poemelor formând substanța celebrului volum Les Fleurs du Mal/ Florile Răului. O sinteză necesară care aduce un remarcabil serviciu culturii române.
Referințele complete ale cărții ne vor convinge pe deplin: Charles Baudelaire, Opere, volumul I și II, ediție bilingvă, alcătuită de Simona Modreanu, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Colecția „Opere fundamentale”, coordonată de Eugen Simion, lucrare realizată în colaborare cu Institutul de Istorie și teorie literară „G. Călinescu”, București, 2022. Alegerea și îngrijirea textelor baudelairiene și ale fragmentelor critice, studiul introductiv, reperele cronologice, notele, comentariile și variantele poemelor cuprinse în volum au fost stabilite de Simona Modreanu. Volumul I, Les Fleurs du Mal, Florile Răului, 1.135 pagini, 16 imagini la final; volumul II, Addenda, 1.456 pagini. Primul volum cuprinde vastul aparat critic, studiul introductiv, Charles Baudelaire și chemarea întregului, 194 pagini, repere cronologice, 35 pagini, Notă asupra ediției, urmate de poemele volumului baudelairian, conform ediției din 1861, a doua ediție supervizată de poetul însuși, cea care a fost preluată și de „Bibliothèque de la Pléiade”, îngrijită de Claude Pichois, Paris, Gallimard, 1975.
Ediția bilingvă datorată Simonei Modreanu alătură fiecărui text original versiunea în limba română considerată de autoarea ediției ca fiind cea mai valoroasă din multele existente. Nume ilustre se întâlnesc, majoritatea poeți (Arghezi, Philippide, Doinaș, Pillat, Cârneci, Fundoianu, Barbu, Caraion, Zeletin, Soviany), dar și traducători reputați pentru realizări traductologice majore, în domeniul franco‑român. În volumul II, Addenda, paleta se lărgește. Fiecărui poem baudelairian i se alătură toate versiunile românești cunoscute, lista traducătorilor ar fi foarte lungă. Ne putem pune întrebarea care este rostul acestei „aglomerări” de versiuni, din moment ce primul volum a oferit deja nivelul considerat ca fiind cel mai înalt al exercițiului traductiv. Două ar fi explicațiile sau justificările.
Pe de o parte, acest reflex românesc, această oglindă polivalentă, cu multiple fațete și sclipiri a celebrelor poeme „flori ale răului” ilustrează imensul interes pe care l‑a suscitat – deși discontinuu, intermitent – inclasabilul geniu care a fost Baudelaire. Potrivit autoarei ediției, Baudelaire este cel mai tradus poet francez în spațiul lingvistic românesc (Poate ar putea rivaliza cu Victor Hugo? Statistica ne‑ar putea ajuta!), peste o sută de traducători încercându‑și de‑a lungul timpului șansa de a citi „pe românește”, cât mai pertinent, atât cât era posibil, fascinantele poeme. Simona Modreanu reface cu răbdare și știință acest drum, deloc lin, de la primele poeme baudelairiene în versiune românească, publicate în 1870 în „Convorbiri literare”, până în contemporaneitate. Pe de altă parte, totalitatea versiunilor din Addenda, altele decât cele din primul volum, diversifică opțiunile, perspectivele, modalitățile cele mai concrete, chiar tehnice, de descifrare a dimensiunilor poeticității, cunoscut fiind faptul că cea mai dificilă confruntare traductivă este aceea care vizează discursul poetic. Cum să realizezi în altă limbă acea irepetabilă „ezitare între sunet și sens” care este Poezia, în viziunea marelui poet și teoretician Paul Valéry? Traducătorul, ne explică Umberto Eco, nu poate spune decât „aproape” același lucru prin traducere. Deci, din capul locului, traducerea, mai cu seamă cea literară, presupune o „pierdere”. Dar ce ne‑am face fără ea? Cum ar mai circula ideile, poveștile, frumusețile stilistice? Baudelaire însuși se va face mai întâi cunoscut ca ilustru traducător al americanului Edgar Poe, în care se regăsește și care, poate, a constituit un declanșator de energii creatoare. Din fericire, Lectura este plurală, niciodată aceeași, un text, o operă se transformă sub acțiunea timpului. De aici și legitimitatea retraducerii, concept amplu discutat de traductologi. Multitudinea de „variante” românești ale fiecăruia dintre poemele baudelairiene reunite în volumul al doilea al ediției dă seamă de aceste „cas de figure”, avataruri ale traducerii poetice, devenind astfel și un prețios instrument de lucru pentru specialiști. Se pot face infinite comparații, interpretări și reinterpretări de ordin stilistic, semantic, se poate ridica reflecția la un nivel teoretic complex. Lectura plurală nu poate fi decât benefică și clarificatoare, indispensabilă pentru un studiu pertinent și relevant al receptării unui fenomen sau aspect.
Când spunem Baudelaire, spunem modernitate. Baudelaire este o bornă a modernității, unanim recunoscut ca atare. Lucrări reper de critică sau istorie literară poartă această marcă încă din titlu: Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, José Corti, Paris, 1966, traducere în limba română 1970; Henri Lemaître, Poezia de după Baudelaire (La poésie depuis Baudelaire), Armand Colin, Paris, 1965. Într‑o monumentală și inconturnabilă lucrare, Le message poétique du symbolisme, Nizet, Paris, 1961, a unui specialist de renume în evoluția poeziei franceze postromantice, Guy Michaud, ceea ce autorul numește „Aventura poetică” se deschide cu un capitol intitulat Baudelaire, poet modern, iar într‑un exemplar tablou sintetic al respectivei perioade, Baudelaire se situează în centru, fiind un nucleu radiant din care va deriva întreaga evoluție a poeziei franceze până la suprarealism și mai departe, trecând prin palierele știute, decadentism, simbolism, neosimbolism, mișcări turbionante care antrenează toate numele importante de la Rimbaud, Mallarmé, Verlaine și, cu prelungiri în secolul al XX‑lea, Valéry, Apollinaire și mulți alții.
Baudelairianismul este deci un fenomen complex care bulversează orizonturile de așteptare existente, marcând intrarea într‑o nouă paradigmă, „era modernă”. Simona Modreanu îl definește pertinent de la începutul amplului Studiu introductiv: „În fapt, Florile Răului configurează baudelairianismul, desăvârșind o sinteză insolită între o sumă de direcții estetice teoretic ireconciliabile, precum clasicismul, realismul, romantismul, simbolismul, decadentismul.” (p. 14)
„Insolit” este mai totul la Baudelaire, de la concepția sa estetică, de un modernism percutant până la formele poetice care pulverizează orice tradiție. Desigur, discuția despre modernitatea baudelairiana trebuie să se sprijine pe repere teoretice clare: ce înseamnă a fi modern, care sunt criteriile modernității, cunoscut fiind faptul că fiecare epocă își are modernitatea sa, care se poate de‑moderniza, poate cădea în desuetudine, fiind înlocuită cu o alta. Sunt concepte fluctuante, fluide, greu de cuantificat. Înarmată cu instrumente teoretice dintre cele mai fiabile, Simona Modreanu organizează acest câmp vast deschis în fața exegetului sau a simplului cititor, în funcție de câteva axe clar definite. Consistentul Studiu introductiv deja citat deschide multiple perspective, în măsură să pregătească o lectură nuanțată și valorizantă a poemelor baudelairiene, în versiunea originală, dar și numeroasele versiuni în limba română. Multitudinea de fațete, în diferite epoci, fac din Baudelaire un poet „acronic”, mereu actual, o prezență sfidând trecerea timpului. Așa cum afirmă poetul și teoreticianul francez Yves Bonnefoy, citat de Simona Modreanu, Florile Răului rămâne „cartea de căpătâi” a poeziei franceze. Este și ceea ce explică, între altele, și marea tentație a atâtor poeți, oameni de litere, de a transpune în limba română aceste unice giuvaiere poetice. Ediția alcătuită de Simona Modreanu are meritul de a aduce în prim‑plan acest uimitor fenomen de receptare, greu de semnalat în cazul unui alt creator dintr‑o altă literatură în spațiul românesc.
Studiul introductiv este structurat în trei părți, conturând liniile de forță și aspectele‑cheie: I. Baudelaire și cultura română; II. Traducerile baudelairiene în literatura română; III. Receptarea lui Baudelaire, fiecare comportând mai multe secțiuni și subsecțiuni care depliază problematica complexă supusă reflecției. Considerațiile asupra „enigmei” Baudelaire, în același timp poet, critic de artă, critic literar, estetician, eseist, diarist, dandy, atașat unei nobile tradiții estetice, dar și tulburător al oricărui tip de convenție, alternează cu minuțioase incursiuni în contextul socio‑istoric al celei de‑a doua jumătăți a secolului al XIX‑lea francez. Era inevitabil ca poetul „blestemat”, care elogia bizareria și excentricitatea, instaurând Răul și Urâtul ca obiecte poetice de egală demnitate estetică, să intre într‑un conflict ineluctabil cu estetica și arta oficială, cu „poliția literară” a celui de‑al doilea Imperiu. Adepții și detractorii se vor confrunta furibund în jurul personalității poetului și al unei opere șocante, provocatoare prin noutate. Simona Modreanu configurează cât se poate de convingător acest context contorsionat, prin intermediul a trei axe de abordare: estetica și poetica urâtului, raportarea creației baudelairiene la divinitate/Satan, articulată cu problematica gnozei și aspectele stilistice, mijloacele, alchimia verbală, prin care Baudelaire ajunge la acel „frisson nuouveau” care îl impresionase pe marele Hugo. Se stabilesc conexiuni necesare între diferitele paliere ale operei, poemele în proză, textele polemice, critica de artă, „curiozitățile” estetice, străluminările, fulgurațiile cu valoare de maximă. Se stabilesc, de asemenea, raportările intertextuale inevitabile cu tendințele poetice anterioare sau contemporane pe care Baudelaire le contrazice sau le încorporează, fie și prin negare.
Partea cea mai importantă a aparatului critic – amplu și complex, așa cum am precizat dintru început – este aceea consacrată receptării operei baudelairiene și a „fenomenului” Baudelaire, în diferitele sale ipostaze. De către contemporanii săi, afini mai mult sau mai puțin, de către critica vremii sau ulterioară. Ni se propun micro‑studii de un deosebit interes, ca de pildă Baudelaire‑ul lui Benjamin Fondane (pp.142‑152) sau dezvoltările consacrate raportărilor posibile cu Walter Benjamin și mai ales cu Emil Cioran.
Accentul cade – cum era de așteptat – pe receptarea lui Baudelaire în spațiul cultural românesc, în centrul discuției aflându‑se traducerile baudelairiene în limba română. Inventarul este complet (până la noi descoperiri posibile!), de la primele poeme traduse de Vasile Pogor, „Țiganii călători” și „Don Juan în Inferne”, publicate la Iași în „Convorbiri literare”, nr. 3/1870, până la cele mai recente, culminând cu ediția completă a Florilor Răului în traducerea lui Octavian Soviany, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2014.
Cele două secvențe, I și II, menționate mai sus, depășesc cu mult „simpla” consemnare evenimențială – date, titluri, autori – care ar putea configura tabloul receptării poeziei baudelairiene în spațiul românesc. Simona Modreanu lărgește mult aria de reflecție, întreprinzând un amplu studiu de sociologie a literaturii, de istorie a ideilor și a mentalităților. Se amintesc principalele coordonate ale contextului istoric și cultural din secolul al XIX‑lea, când societatea românească, în plină efervescență, trăiește o „revoluție epistemică globală” care va conduce la intrarea în era modernității. Baudelaire „vine” în cultura română într‑un moment decisiv de căutări identitare, când diferitele „modele” culturale își pun amprenta. „Franța fantasmatică” fascinează, modelul francez iradiază în toate domeniile, deschizând noi orizonturi, rafinând, fasonând, construind, modernizând. Un orizont de așteptare reînnoit devenise propice pentru a întâmpina Noul chiar în formule bulversante.
■ Profesor, scriitor, publicist
Marina Mureșanu Ionescu
