Mass‑media israeliană este supusă unei severe cenzuri când e vorba de atomul isarelian. Apariția în ebraică a cărții lui Seymour M. Hersh, un ziarist american evreu cu faimă în Statele Unite, laureat al Premiului Pullitzer, a reprezentat o victorie asupra cenzurii israeliene. Care, la acea dată, a fost nevoită să permită apariția ei. Cartea, Opţiunea Samson. Arsenalul atomic israelian şi politica externă americană, dezvăluia pentru prima oară înarmarea atomică a Israelului, strict documentar, cu detalii concludente.
Cum ar fi, de pildă: 1. În octombrie 1973, în zilele „Războiului de Yom Kippur”, după ce prim‑ministrul Golda Meir a ordonat înarmarea a opt avioane „Phantom” cu bombe atomice, secretarul de stat Henri Kissinger l‑a convins pe preşedintele Richard Nixon să aprobe marele „convoi aerian” pentru aprovizionarea Israelului. Un şantaj atomic reuşit! 2. La 22 septembrie 1979, satelitul american „Wella” a descoperit deasupra Oceanului Indian semnele lansării unei rachete atomice, experienţă nucleară realizată în comun de Israel şi Africa de Sud. 3. În septembrie 1981, în timpul vizitei premierului Menahem Beghin şi a ministrului Apărării Ariel Sharon la Washington, Israelul a cerut acces liber la informaţiile transmise de satelitul american „KH‑11”. Generalul Ariel Sharon a cerut construirea unei staţii de interceptare la Tel Aviv, iar americanii au fost îngroziţi de planurile megalomane ale generalului Sharon. Acesta dorea să obţină fotografiile emise de satelitul american pentru a regla tirul rachetelor atomice israeliene împotriva oraşelor din Uniunea Sovietică. 4. Ani în şir, magnaţi evrei (Abe Feinberg, „regele industriei de confecţii” etc.) au finanţat înarmarea atomică israeliană. 5. Responsabilii Proiectului atomic israelian au fost prim‑ministrul David Ben Gurion, fizicianul Ernest David Bergman şi Shimon Peres, pe aceea vreme directorul general al Ministerului Apărării. 6. În 1981, după distrugerea de aviatorii israelieni a Reactorului atomic irakian, neatent, sau intenționat, prim‑ministrul israelian Menahem Beghin a făcut gafa de a vorbi despre fabricarea bombei atomice la Dimona, gafă care aproape că a provocat o criză guvernamentală. 7. Multe din informaţiile privind înarmarea atomică israeliană le‑a obţinut Hersh de la Ari Ben Menashe, un fost agent al Mossadului, care trăieşte astăzi în Australia. 8. Toţi preşedinţii Statelor Unite au eşuat în încercările lor de a controla înarmarea atomică a Israelului. John Kennedy nu‑i suporta pe „câinii de evrei”, care îi ascund programul lor nuclear. Când Washingtonul a trimis experţi în control la Dimona, li s‑a arătat o instalaţie‑jucărie, special construită pentru a‑i păcăli. 9. La fabricarea plutoniului nuclear, la Dimona, a participat şi ginerele baronului Rotschild, chimistul francez evreu Betrand Goldschmidt, unul din savanţii echipei americane care a fabricat prima bombă atomică. 10. Francezii au colaborat intens la înarmarea nucleară a Israelului. Ei au construit reactorul de la Dimona şi, tot în colaborare cu armata franceză, a avut loc în Sahara primul test nuclear israelian. Ierusalimul a plătit 100 milioane de dolari firmei franceze „Dassault” pentru 25 de rachete sofisticate care puteau fi înzestrate cu ogive nucleare. 11. Miliardarul britanic de origine evreiască Robert Maxwell, editor și proprietar de ziare, a fost spion al Mossadului. Nick Davis, redactorul ziarului londonez „Daily Mirror” (propietar Robert Maxwell), a ajutat Mossadul să‑l răpească pe „spionul atomic” Mordehai Vanunu. 12. Ofiţerul american‑evreu Jonathan Pollard a spionat, până a fost prins, pentru programul nuclear israelian. 13. În cea de‑a doua zi a Războiului din Golful Persic, după ce o rachetă irakiană „Scud” a lovit o stradă din Ramat Gan, premierul Itzhac Shamir a ordonat „Alarma atomică totală”. Câteva bombe atomice au fost scoase din depozite şi instalate în „burta” avioanelor de atac. „Operaţiunea Samson” se afla în prag de a deveni realitate.
Într‑o carte pe care am publicat‑o mai de mult, Războaiele Mossadului. 50 de ani de spionaj evreiesc, am pus întrebarea: de ce oare conducătorii Isreaelului au ales tocmai numele eroului biblic Samson drept cod militar al îngrozitoarei opţiuni atomice? Orb și nefericit, înconjurat de duşmani, Samson strigă către Dumnezeu: „Doamne, adu‑ţi aminte de mine, Te rog, dă‑mi putere numai de data aceasta şi cu o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei”. Samson şi‑a ucis duşmanii, dar şi‑a pierdut la rândul lui viaţa. Biblia consemnează că „cei pe care i‑a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care‑i omorâse în timpul vieţii”. Povestea biblică a morţii lui Samson are o rezonanţă atomică apocaliptică.
Dureri de cap… nucleare. În primăvara anului 2004, locuitorii oraşului Dimona au văzut cu surprindere maşini militare care se opreau în faţa caselor lor, soldaţii coborau şi împărţeau bomboane. „Câţi oameni locuiesc în această casă?”, întrebau. „Noi şi şase copii!”. „Luaţi 7 bomboane”. S‑au amuzat locuitorii Dimonei, bănuind că este vorba de vreo acţiune electorală sau publicitară. S‑au dumirit mai târziu, în iulie, când Guvernul a decis să distribuie fiecărei familii care trăieşte în jurul Reactorului atomic de la Dimona câte o pastilă de „Logol”. Bomboanele au fost doar un exerciţiu, acum totul este real. Şi a provocat nelinişte. De ce „Logol”? Și de ce numai pentru locuitorii care trăiesc în aşezările din jurul reactorului atomic? Sunt întrebări care au stârnit panica, cu atât mai mult cu cât autorităţile nu au fost darnice cu explicaţiile. Se ştie că pastila „Logol” conţine foarte mult iod. Se mai ştie că în cazul unei catastrofe nucleare, cum ar fi o fisură în corpul „Reactorului”, gazele otrăvitoare care se împrăştie în atmosferă conţin iod radioactiv, Cesiu 137, Stronţium 90 etc., care pot provoca moartea a zeci de mii de oameni. Iodul radioactiv atacă mai ales glanda tiroidă. De aceea a fost inventat „Logol”, ca un antidot.
Dincolo de aspectul senzaţional al poveştii, specialiştii au căutat înţelesuri mai adânci. Reactorul are o vechime de patru decenii. E adevărat că a fost în permanenţă modernizat şi cei mai buni atomişti evrei din lume l‑au „vizitat” adesea. Însuşi „părintele bombei cu hidrogen”, savantul evreo‑american Edward Teller a fost invitat nu o dată la Ierusalim pentru… a susţine „conferinţe ştiinţifice”. Una e însă teoria particulelor atomice şi altă poveste este rezistenţa materialelor nucleare sau stocarea armelor nucleare. Pentru că, aşa cum pretind specialiştii atomici şi militari străini, Israelul produce la Reactorul de la Dimo armament nuclear. Israelul nu recunoaşte acest lucru, dar a refuzat constant să semneze Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNT).
Nu l‑a semnat, spun comentatorii politici străini, pentru că acest Tratat dă dreptul inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) să viziteze şi să controleze dacă reactoarele nucleare care activează în diferite ţări produc „energie paşnică” sau arme nucleare. În iulie 2004, Mohammed El Baradei, directorul AIEA, i‑a forţat mâna lui Gideon Franck, preşedintele Comisiei Israeliene de Energie Atomică, să‑l invite în Israel. Ierusalimul nu s‑a arătat prea încântat de această vizită. Şi nici pomeneală să‑i permită să cotrobăie prin etajele subterane ale oraşului atomic din deşertul Negev.
Distribuirea pastilelor „Logol” locuitorilor Dimonei a reactualizat groaza subconştientă faţă de forţele telurice ale sâmburelui nuclear. Cenzura israeliană interzice presei şi televiziunii locale să admită existenţa acestui pericol. Oficial, autorităţile de la Ierusalim declară constant că nu va fi prima ţară care introduce armament atomic în Orientul Mijlociu. Israelul, cu teritoriul său minuscul, e teribil de vulnerabil. Şi accidente au existat. Scurgerea de radiaţii de la Reactorul atomic din statul american Kentucky a durat 23 de ani. În 1986 a explodat Reactorul atomic de la Cernobîl, provocând multe victime şi enorme pierderi materiale, iar în 1994 au fost semnalate fisuri la Reactorul atomic din Mainz (Germania). În cazul unui accident nuclear, pastilele „Logol” ar ajuta ca o loţiune antireumatică la un picior de lemn. De aceea, militarii responsabili au conceput un plan de evacuare rapidă a locuitorilor Dimonei şi din celelalte aşezări din jurul Reactorului atomic. În decurs de o oră, camioanele şi elicopterele Armatei i‑ar putea scoate pe toţi locuitorii din zona infestată. Înainte ca norii radioactivi să ajungă deasupra oraşului. Un singur lucru nu‑l pot calcula militarii: cât de repede vor circula norii la ora apocalipsului?
Politica „ambiguităţii nucleare”. Au existat destui oameni de stat şi gânditori politici israelieni care au intuit necesitatea rezolvării conflictului israeliano‑palestinian şi, în genere, a conflictului evreilor cu arabii, înainte ca vreun stat islamic să devină putere nucleară. Unul dintre aceştia a fost generalul şi prim‑ministrul Itzhak Rabin. Cu sprijinul preşedintelui american Bill Clinton, Rabin a accelerat tratativele, a făcut concesii şi a semnat cu Yasser Arafat Tratatul de la Oslo. Care a sucombat. Astăzi, Pakistanul musulman a fabricat deja arme nucleare, Iranul e… aproape. Contrabanda atomică înfloreşte. Conștient de aceste pericole, Israelul a semnat la 31 octombrie 1998 o înţelegere cu Statele Unite, care îi asigura o anumită protecţie anti‑atomică, dar care nu‑i asigură o securitate deplină. Israelul nu acceptă însă ca securitatea sa să depindă de alţii. De altfel, deţine mijloacele ca s‑o poată face singură. E adevărat, oficial, nu recunoaşte că ar deţine arme de distrugere în masă, dar din când în când are grijă să lase să se scurgă informaţii despre arsenalul său atomic. Intenţionat, cu scopuri de intimidare, susţin mass‑media internaţionale. Aşa s‑ar explica de ce agenţii Mossadului nu l‑au lichidat pe „spionul atomic” Mordehai Vanunu când l‑au prins şi de ce acesta nu a murit în cei 18 ani de detenţie. La începutul lui iulie 2004, o altă informaţie a ajuns în presă, de data aceasta prin intermediul unui „Centru Internaţional ştiinţific” din San Francisco: cu cele 500 de bombe nucleare pe care le deţine, Israelul a devenit a patra putere atomică din lume (după Statele Unite, Rusia şi China), depăşind pe această scară a morţii Anglia, Franţa, India şi Pakistanul.
Periodic, subliniază jurnalistul american, presa israeliană cultivă o polemică în legătură cu „politica naivă” a unui Israel care nu recunoaşte că deţine armament atomic. „Cui şi la ce mai serveşte jocul naiv al Israelului care continuă să nege ceea ce e evident pentru toată lumea?” se întreba Amnon Rubinstein, un reputat profesor de drept, fost ministru al Justiţiei, în coloanele cotidianului ebraic Yediot Ahronot. Politica de „ambiguitate nucleară” a Israelului, care continuă de peste șase decenii, a devenit acum irelevantă. Profesorul susţine că Ierusalimul trebuie să recunoască, oficial, uriaşa sa forţă atomică. Numai că în acea clipă, avertiza profesorul Amnon Rubinstein, se va ivi o altă întrebare, mai grea, mai îngrozitoare: cum va răspunde Israelul noii ameninţări nucleare care vine din direcţia duşmanilor săi, apropiaţi sau mai îndepărtaţi?!
■ Scriitor, istoric, jurnalist
Teşu Solomovici
