Alexandr Soljeniţîn şi instrumentele poeticii de Livia Cotorcea
„Universul are atâtea centre câte fiinţe trăiesc în el. Fiecare dintre noi este centrul universului”, va scrie el în Arhipelagul Gulag. Convingerii respective i se adaugă lămuritor opinia scriitorului cu privire la polifonism şi la personaj: „Fiecare personaj devine principal de fiecare dată când acţiunea îl priveşte (…). Dar nu trebuie să te laşi prea mult antrenat de imaginaţie”.
Născută dintr-o teză de doctorat susţinută cu brio la Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi de tânăra rusistă ieşeană, lucrarea Ceciliei Maticiuc îşi propune – dificil demers şi, la noi, nerealizat până acum la asemenea dimensiuni şi cu atâta 
acuitate! – să reliefeze dimensiunea scriitoricească a lui Soljeniţîn, precum şi valoarea estetică şi latura ficţională nu numai a scrierilor lui raportabile la forme literare tradiţionale, dar şi a Arhipelagului Gulag care nu poate fi înscris în nici o structură formală literară cunoscută. Printr-un exerciţiu teoretic de mare fineţe şi aplicaţie, autoarea cărţii aduce limpeziri în problema literaturii-document, ca „document artistic”, urmărind înscrierea acesteia în tabloul general al formelor şi speciilor literare. Intenţiile respective, dar şi natura însăşi a creaţiei lui Soljeniţîn, o obligă pe Cecilia Maticiuc la analize textuale detaliate şi la excursuri teoretice şi terminologice destul de întinse, împrejurare ce imprimă cărţii ei un accentuat caracter tehnic şi de studiu ce aminteşte de cartea lui G. Lucacs, Soljenitsyne, apărută la Paris şi la Berlin în 1970, înainte ca scriitorul rus să fie expulzat din URSS. Tot atât de complet şi de riguros ca ţinută comparativ cu cartea lui Lucacs, studiul Ceciliei Maticiuc se detaşează, însă, de aceasta (care datorează mult criticii marxiste, precum şi ideii că scrierile lui Soljeniţîn sunt o continuare a momentului de vârf al realismului socialist în literatura rusă) prin lectura strict poetică şi complet anti-realism socialist a operei soljeniţiene, prin rigoarea cu care stăpâneşte problematica artei narative şi o aplică operelor scriitorului rus, precum şi prin accentul pe care-l pune pe sensul spiritual al acestora.
Toate aceste deosebiri, care sunt, de fapt, veritabile contribuţii critice, pot fi întrezărite în structura cărţii. Aceasta consacră un capitol întins problemei Realitate şi ficţiune în opera literară înainte de a aborda analitic proza lui Soljeniţîn cu Aspecte ale artei narative, neuitând să întreprindă şi un examen atent şi nuanţat al realităţilor care se instituie în referent pentru proza respectivă şi care, ca material „real”, pot da seama de deformările ficţionale pe care le suportă respectivul material chiar în ceea ce se numeşte literatura-document.
Punctul de plecare în preliminariile teoretice, care plasează discuţia în planul problemei epistemologice fundamentale a relaţiei dintre artă şi realitate, cum era şi firesc pentru autorul abordat, este mimesisul aristotelian. Acestui concept, confruntat şi asociat cu concepte poetice de cea mai recentă extracţie, i se nuanţează şi i se adâncesc sensurile chiar pe baza textului sursă, stabilindu-se că mimesisul ca imitaţie în absolut este o imposibilitate. Dat fiind că primul său teoretician a considerat mimesisul cunoaştere ca reelaborare a datelor realului întru revelarea sensului gândit şi exprimat de subiectivitatea care apelează la acest real, Cecilia Maticiuc insistă pe acel „cum” al relaţiei artă-realitate care înregistrează moduri diferite de realizare, tocmai pentru că, aşa cum pe bună dreptate subliniază autoarea în spiritul teoriei bahtiniene, aceasta operează cu realităţi valorice, iar nu cu realităţi brute. Un „cum” la care, în mod esenţial, participă şi receptarea-cititorul, termen al ecuaţiei foarte important pentru literatura-document, teoretizată şi analizată ca literatură de frontieră.
Nefiind de acord cu echivalenţa dintre factual şi non-literar, precum şi cu aceea dintre ficţional şi literar, Cecilia Maticiciuc se întreabă, pe bună dreptate, dacă putem considera ca definitivă convingerea multor comentatori ai scriitorului rus cum că nu pot fi socotite literare scrierile lui care nu sunt marcate generic. Întrebarea şi răspunsul la această întrebare pe care îl propune cartea de faţă se bizuie pe convingerea că literaritatea este o realitate dinamică, marcată de permanenta întâlnire între scriitori şi receptori, de distanţa în timp, precum şi de posibilitatea re-cunoaşterii de către cititor a referentului real. Această poziţie a autoarei este susţinută chiar de situaţia literaturii, şi nu numai a literaturii ruse, din a doua jumătate a secolului XX şi de la începutul secolului XXI, care cere, tot mai insistent, revenirea cuvântului la adevărul profund al vieţii şi al lumii, adevăr viciat şi chiar negat de atâtea experienţe istorice. Sunt experienţe care, se pare, ca niciodată, ţin să se ascundă de ochiul critic, evaluator al omului şi pentru care victimele lor – oameni şi ele – ţin să depună mărturie dintr-un impuls mărturisitor, izvorât din presiunea constantă a Adevărului. Acesta se cere scos la lumină pentru a se contrapune, de exemplu, unui paragraf din Codul Penal, redactat de Lenin imediat după Revoluţie „Tribunalul nu trebuie să elimine teroarea: a promite acest lucru ar fi o autoamăgire sau o amăgire; ea trebuie argumentată şi legiferată în principiu, clar, firesc şi fără înflorituri” sau cererii unui scriitor, laureat şi el al Premiului Nobel în 1965 (l-am numit pe M. Şolohov), ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se apropie de vreo unealtă de scris”.
Considerând că „situaţia de enunţare (…) precum şi convenţiile culturale mediază ficţionalitatea şi factualitatea”, autoarea cărţii va avansa o constatare de notabilă semnificaţie teoretică şi metodologică: „Ficţiunea nu mai este o problemă de verosimilitate, ci de modalităţi de naraţiune, de dinamică textuală, dar şi modul în care textul este receptat”. Această constatare, alături de întrebarea lui Soljeniţîn din Discursul Nobel „Cine ar îndrăzni să spună că a putut stabili limitele artei şi că i-a întrevăzut toate faţetele?” va deveni un reper constant atât pentru structurarea părţii analitice a lucrării – un exerciţiu convingător de înţelegere şi de interpretare – cât şi pentru căutarea suprasensului operelor analizate în triada „adevăr, bine, frumuseţe”, nu o dată invocată de autorul lor. În contextul semantic al respectivei triade, spaţiul recluziunii, cu sau fără ziduri şi sârmă ghimpată, „reconstituit” de Soljeniţîn devine spaţiu al „încercării”, o lume în care, în funcţie de relaţia omului cu suferinţa, se poate produce o renaştere spirituală sau poate interveni trista şi tragica realitate a degenerării umane cu multiplele ei chipuri. Invocând această ultimă realitate, asemenea lui Steinhart sau a altor mărturisitori despre lumea carcerală din literatura lumii, scriitorul rus nu oboseşte să repete că, oricât de absurd ar părea, în lumea recluziunii, că fericirea este posibilă. Sub semnul acestui adevăr, probat nu numai de opera lui Soljeniţin, dar şi de propria lui viaţă, cartea Ceciliei Maticiuc a ales să descifreze sensul particular al schiţelor, povestirilor, romanelor, precum şi al „studiului artistic”, cum îşi subintitulează autorul scrierea Arhipelagul Gulag, mergând dinspre operă spre autor, pentru a se reîntoarce la operă, conferind demersului său analitic o deschidere spre „exemplaritate”, ce elimină din capul locului închiderea asupra autorului şi asupra biografismului. Această deschidere este susţinută de oprirea comentariului cărţii asupra câtorva aspecte narative din proza lui Soljeniţîn care-i permit să releve artisticitatea acesteia, precum şi modul în care scriitorul rus a adus înnoiri formelor şi gramaticii lor narative.
Cum era de aşteptat, discuţia pleacă de la procedeele narative şi formele pe care însuşi autorul lor le-a comentat cu diferite ocazii (în special, în interviul pe care l-a dat în 1967 scriitorului slovac Pavel Lichko sau în volumul Viţelul şi stejarul) şi pe care le-a transformat, obţinând o formă originală de roman, de povestire sau de schiţă, dar şi o variantă modernă a epopeii în Arhipelagul Gulag şi în Roata roşie. În acest sens, lui Soljeniţîn i se pare cel mai interesant „romanul polifonic, perfect delimitat în timp şi spaţiu. Fără erou principal”. Cu alte cuvinte, el optează pentru forma de „roman liber”, impus în literatura rusă de primul ei scriitor clasic, A.S. Puşkin, şi dezvoltat atât de ingenios de romanul lermontovian şi dostoievskian.
Interesul lui Soljeniţîn pentru forma respectivă nu porneşte din raţiuni strict literare. Mai curând, acesta răspunde viziunii lui asupra omului în care individualitatea umană dobândeşte o semnificaţie aproape sacră. „Universul are atâtea centre câte fiinţe trăiesc în el. Fiecare dintre noi este centrul universului”, va scrie el în Arhipelagul Gulag. Convingerii respective i se adaugă lămuritor opinia scriitorului cu privire la polifonism şi la personaj: „Fiecare personaj devine principal de fiecare dată când acţiunea îl priveşte (…). Dar nu trebuie să te laşi prea mult antrenat de imaginaţie”. O concepţie ce va duce polifonismul la limită, provocând dezintegrarea formei romaneşti tradiţionale şi adoptarea unei sintaxe a textului ale cărei libertăţi şi practici puzzle şi tautologice rezonează cu libertăţile naraţiunii postmoderniştilor. La Soljeniţîn, polifonismul se configurează ca prezenţă a mai multor voci din realitatea reconstituită, voci ce au a mărturisi acelaşi adevăr despre lumea în care autorul însuşi a trăit. Punerea la lucru a acestor voci este expresia respectului absolut pe care autorul o are pentru confraţii săi întru infern, alături de care el se încumetă cu umilinţă a mărturisi ca egal, apelând la discursul omniscient doar din raţiuni tehnice. Un aspect pe care cartea îl evidenţiază cu deosebire în capitolul intitulat bahtinian Zona discursivă a personajului.
Abordarea zonei discursive a personajului a fost pregătită, într-un fel sau altul, de capitolele anterioare prin câteva consideraţii cu privire la combinaţiile spectaculoase în jocul percepţiilor, la tipurile de naratori şi personaje, prin referinţele la dominanta „explicativă” şi „evaluativă” din discursul personajului, în ipostaza lui de actant, narator şi chiar autor. Această abordare, realizată cu instrumentele poeticii şi ale stilisticii vorbirii, atestă interesul deosebit pe care l-a manifestat prozatorul rus pentru lexicografie, în general, în particular, pentru particularităţile limbajului pe care îl foloseau locuitorii Gulagului – zekii.
Fără a se opri în mod special asupra lexicului specific Arhipelagului, analizat anterior de destui comentatori ai lui Soljeniţîn, Cecilia Maticiuc este interesată în ce măsură acesta poate spune ceva despre modul cum se construieşte discursul personajului la nivel tematico-motivaţioal, la nivel stilistic, sintactic şi intonaţional. Cu alte cuvinte, în locul inventarierii lexicale, autoarea cărţii a ales să investigheze ceea ce Bahtin numeşte „vocea”, căreia îi relevă specificul de emisie, conţinutul ideatic şi afectiv, dar şi strategia de a se raporta la alte voci şi de a se articula cu acestea într-un dialog deschis sau ascuns, textual, extratextual şi supratextual. O reuşită certă a autoarei este identificarea, pe baza manifestărilor vocii, a ideologemelor pe care aceasta le emite şi le construieşte, contribuind la logica compoziţională a textului, concurând şi uneori depăşind întru aceasta chiar rolul discursului narativ auctorial. Este ceea ce a urmărit în mod constant Soljeniţîn care a devenit scriitor pentru că a vrut să mărturisească, împreună cu alţii, un adevăr ascuns ce se cerea spus pe mai multe voci.
Că autorul Arhipelagului Gulag a reuşit să confere acestei mărturii forţa şi expresia discursului poetic este dovada unui talent pe care l-a purtat cu demnitate şi modestie şi pe care l-a exersat cu teama că realităţile despre care vrea să vorbească, laolaltă cu toate personajele sale, pot fi considerate cândva o ficţiune.
Departe de degajarea cu care mare parte din critica noastră avansează afirmaţii şi judecăţi al căror sens se presupune a fi de la sine înţeles, Cecilia Maticiuc îşi demonstrează observaţiile şi punctările teoretice şi analitice în fraze pe cât de riguroase, de argumentate şi de exacte, tot pe atât de sclipitoare în simplitatea şi în aplicaţia lor la obiect. E o caracteristică ce ni se impune pe tot parcursul lucrării, dar ea ni se pare cu atât mai evidentă atunci când citim comentariile pe marginea formei scurte sau a romanului,
Învestigând mişcarea dinspre spaţiul exterior spre spaţiul interior al povestirii sau al romanului, nuanţând distanţele dintre cele două spaţii ca tot atâtea moduri de a ficţionaliza, autoarea pune la lucru o notabilă „ştiinţă” de a citi textul, precum şi o veritabilă supleţe şi fineţe interpretativă, toate nu mai puţin importante decât buna cunoaştere şi mânuire a instrumentelor poeticii narative şi a bibliografiei critice, consultate în cel puţin trei limbi străine. Referitor la ultimul aspect, se cuvine a observa că, în noianul de lucrări ce folosesc „ilicit” sursele critice, cartea Ceciliei Maticiuc se remarcă printr-o absolută onestitate a trimiterilor la o bibliografie critică deloc neglijabilă, precum şi prin clara ei situare faţă de respectiva bibliografie.
Spiritul de analiză şi de sinteză al autoarei îşi dă întreaga lui măsură în abordarea unor probleme ca: Narator şi perspective narative, Personajul între model real şi construcţie imaginară, De la narator-personaj la personaj-narator. Jocul percepţiilor sau Personajul autobiografic, Personajul istoric, Personajul şi modelul cristic.
De tot interesul sunt şi consideraţiile privitoare la timp-spaţiul narativ soljeniţian, nu numai pentru valoarea lor în sine, dar şi prin promisiunile pe care le rezervă pentru momentul când Cecilia Maticiuc se va decide să revină, într-o altă carte, la acest autor şi la imensa lui epopee Roata roşie, pe care, dintr-un scrupul uşor de înţeles pentru cineva care debutează – deşi excelent! – în critica literară, a lăsat-o (dar nu de tot!) în afara discuţiei purtate în cartea de faţă.
