Un alt popas emoţionant (pentru că autorul, prin evocările lui, ştie să creeze efecte emoţionante, scoţând în evidenţă şi chiar subliniind elementul esenţial din orice împrejurare sau stare – şi în aceasta constă adevăratul talent al naratorului) – este cel din vechiul cartier al gălăţenilor şi anume, „Biserica Pescarilor” cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, nu întâmplător ales, cei doi Apostoli fiind ei înşişi pescari, iar pe urmă pescari de oameni.
Recentul studiu eseistic având ca tematică tot ce este legat de fluviul, martor şi însoţitor milenar al omului, cale de câteva ţări, este în primul rând, o carte-document foarte bine documentată şi atent întocmită, cu inserţii poetice tulburătoare, cu legende reînviate şi cu întâmplări vechi şi noi care s-au fixat în memoria colectivă. O sumă de naraţiuni suple şi antrenante, scrise cu un condei agil, cu toate mijloacele de stil existente dar şi cu un spor de imaginaţie c
are ţine de măiestria scriitorului. Talentul de narator al autorului este remarcabil. Zanfir Ilie a ales Dunărea (sau Dunărea l-a ales pe el?) – pentru că este reperul fundamental, nu numai pentru urbea din dreptul Milei 80, dar pentru multe alte oraşe riverane, semnificant major şi leagăn de poveste şi de amintire scumpă. Om al cărţii, îndrăgostit de cuvânt, de un deosebit rafinament estetic, spirit cercetător şi analitic care şi-a închinat viaţa studiului şi comunicării, Zanfir Ilie şi-a dovedit şi a dovedit şi celorlalţi, prin tot ce a scris, competenţa şi măiestria, printr-un condei ager, lucid şi competitiv, abordând teme de interes major, universal valabile, aşa cum o demonstrează titlurile volumelor publicate, în calitate de profesor doctor în filologie, scriitor şi director al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia”.
Volumul de faţă oglindeşte dragostea nesecată de oraşul în care trăieşte, faţă de Dunărea, căreia îi suntem cu toţii datori, faţă de cultura şi arta existente la porţile fluviului, etosul şi eposul locului cu legendele şi miturile lui, faţă de oamenii cărora le-a devenit model de perseverenţă şi de dăruire în slujba culturii şi artei, oameni cu care permanent intră în contact, prin Instituţia de cultură şi informare pe care o conduce. Şi nu în ultimul rând, faţă de colegii scriitori, poeţi şi artişti, prin intermediul Salonului literar „Axis Libri” al cărui amfitrion este de câţiva ani şi unde focalizează, în sala cea mai frumoasă a Bibliotecii, destinată lui Mihai Eminescu, spiritele fecunde ale Galaţiului şi ale ţării, prin manifestări cultural-artistice devenite emblematice.
Cartea e foarte bine structurată şi atinge domeniile de interes ale tuturor categoriilor de beneficiari. Volumul începe cu o „Mitologie” culturală gălăţeană, argument critic venit în sprijinul lucrării, scris de criticul literar, atât de ataşat scriitorilor gălăţeni, Theodor Codreanu. Periplul eseistic debutează cu evocarea: „Dunărea. Poveste şi adevăr”, apoi autorul se opreşte la principalele repere culturale ale urbei: „Biserica redută Precista”, ascultă „Paşii lui Cuza şi şoaptele lui Eminescu”, în Casa memorială a domnitorului Principatelor Române şi în Parcul cu numele Poetului, poposeşte preţ de câteva rugăciuni la „Casa Domnului de pe strada Domnească”, oprindu-se, de fiecare dată în faţa monumentelor care definesc profilul oraşului. Suntem poftiţi în plină memorialistică eminesciană şi anume, la popasurile făcute de marele poet în portul de la Dunăre, într-una din treceri fiind găzduit de un pescar oarecare. Şi aici răzbate dragostea necurmată a autorului cărţii faţă de stindardul Poeziei româneşti, sentiment care-i animă închipuirea într-un text de un lirism copleşitor.
Cititorul poposeşte, o dată cu autorul la „Dispeceratul mersului pe apă”, adică la elegantul şi impozantul Palat al Navigaţiei sau Gara fluvială din Galaţi, de pe Strada Portului, „puntea de legătură cu lumea” – aşa cum o descrie autorul, clădire văzută ca un monument de arhitectură în stil neoromânesc.
Un alt popas emoţionant (pentru că autorul, prin evocările lui, ştie să creeze efecte emoţionante, scoţând în evidenţă şi chiar subliniind elementul esenţial din orice împrejurare sau stare – şi în aceasta constă adevăratul talent al naratorului) – este cel din vechiul cartier al gălăţenilor şi anume, „Biserica Pescarilor” cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, nu înt
âmplător ales, cei doi Apostoli fiind ei înşişi pescari, iar pe urmă pescari de oameni. Un capitol cu adevărat remarcabil este cel dedicat vechii nave de transport călători „Tudor Vladimirescu” – capitol intitulat „Ultimul Tudor Vladimirescu” – epopeea celei mai vechi nave cu zbaturi, cea care a căpătat o nouă faţă (pentru a câta oară?) la 150 de ani de la lansarea pe apă, adică în 2004, astăzi navă de protocol, închiriată în sistem charter, la diferite ocazii pentru cei care-şi permit o plimbare unică pe Dunăre. Vechimea, valoarea şi importanţa acestei nave străvechi, demne de a fi înscrisă în Cartea Recordurilor, e un motiv de speranţă al gălăţenilor că vasul cu care au circulat în urmă cu cincizeci de ani, numit „Brăileanul” care făcea zilnic naveta transportând călători la ore fixe – are şanse să ajungă celebru şi să ridice prestanţa oraşului Porto-Franco. Tot despre o navă este vorba şi-n capitolul următor, „Cum şi-au vândut gălăţenii Libertatea” – de data aceasta autorul făcând referire la nava amiral Libertatea, construită în urmă cu peste 8 decenii şi ajunsă prin anii 1990 hotel-restaurant plutitor, apoi iahtul fiind inclus în Patrimoniul Cultural Naţional şi în cele din urmă, înstrăinat definitiv. Autorul furnizează, pe lângă datele tehnice, istoricul dar şi legendele fiecărui obiectiv descris, făcând lectura foarte interesantă şi instructivă.
Trimiterile la legende, la parabolele evanghelice, căutarea permanentă de semnificaţii, întâmplările şi oamenii care şi-au legat viaţa de istoria Galaţiului, sunt, de asemenea, mijloace memorialistice demne de cei mai buni scriitori români, aşa cum se dovedeşte şi Zanfir Ilie, autorul lucrării de excepţie, „Dunărea. Poveste şi adevăr” (Editura Ideea Europeană, 2013).
Cum altfel, decât cu nostalgie, se întreabă autorul „Unde sunt pescarii de altădată?” – oraşul fiind cuno
scut ca o aşezare de pescari, Dunărea facilitându-le acest străvechi meşteşug, preocupare existenţială care i-a ajutat pe localnici să supravieţuiască în cele mai vitrege condiţii de secetă, foamete, război, calamităţi naturale. Legendele înfloresc o dată cu trecerea veacurilor. Zanfir Ilie le scoate la iveală ca pe comorile îngropate la rădăcina copacilor şi le aşează-n lumina care le-a fost hărăzită. „O perlă a Dunării strălucind printre nori” – se intitulează capitolul în care autorul spune „povestea” Turnului de Televiziune, important obiectiv militar şi strategic, „la încrucişarea unor mari ape ale României – Dunărea, Prutul şi Siretul – alături de lacul Brateş”, cel care domină oraşul şi oferă gălăţenilor o privelişte minunată, „un argument de netăgăduit şi totodată o invitaţie de nerefuzat la redescoperirea Galaţiului”, aşa cum precizează eseistul.
Un alt punct important de atracţie pe harta turistică a Galaţiului contemporan, care înlesneşte „Curgerea Dunării pe verticală”, este fântâna arteziană numită „Păpădia” – care închipuie „conturul seraficei fiinţe vegetale” – atât de vulnerabilă încât la cea mai uşoară boare de vânt se risipeşte, îşi ia zborul precum nacelele unui dirijabil. Arteziana incită la visare şi la poezie şi oferă totodată turiştilor şi localnicilor, pe lângă priveliştea spectaculoasă a apei care se revarsă din zecile de spori metalici o apă luminată în spectru, o invitaţie la poezie, la visare şi, de ce nu, la nostalgie? Curgerea necontenită a apei presupune şi o gândire filosofică din străvechime. „Începutul toamnei gălăţene” – semnifică, pe lângă frumuseţea aleilor pline cu frunze galbene şi arămii şi o „veritabilă infuzie de tinereţe, dinamism şi speranţă” – oraşul fiind c
unoscut ca un centru universitar, „al optulea centru universitar, cu un număr de peste 21.000 de studenţi.” Cele două universităţi împrumută, ca multe alte obiective urbane, numele atât de îndrăgit al fluviului: „Dunărea de Jos” şi „Danubius”, care marchează şi începerea toamnei culturale la Galaţi.
„Ecouri pe Faleza Dunării” – are ca obiect, desigur, descrierea celui mai atractiv punct turistic al oraşului riveran, loc de promenadă şi de întâlniri agreabile, acolo unde valurile sărută malul… Cred că nu există gălăţean care să nu-şi fi dat, măcar o dată în viaţă, întâlnire pe Faleză, „La Elice”, ori la bazinul în care sculptura numită simbolic „Fata pe valuri” sau „Nespălata”, lucrare artistică din bronz, opera sculptorului Constantin Baraschi, întruchipează o fată care se scaldă, stropită de jeturile vioaie ţâşnite din gura unor peşti. Autorul prezintă în culori semnificative, „Expoziţia de sculptură în metal”, „realizată prin anii ’70, în urma unor tabere naţionale, organizate de forurile culturale de atunci, cu participarea unor artişti de renume, care şi-au lăsat semnăturile pe monumentele impunătoare care străjuiesc aleea principală pe toată întinderea ei centrală”.
Cu mândrie justificată, dar şi cu sufletul impregnat de un lirism tulburător, autorul afirmă: „Faleza Dunării din Galaţi este unică pe întreg cursul european al Dunării printr-o dimensiune naturală, şi anume prin lungimea ei (aproximativ patru kilometri), ea a devenit unică şi prin această nouă dimensiune spirituală, adăugată de mâna omului, fiind singura care şi-a integrat o astfel de manifestare artistică, muzeu în aer liber, artă presărată generos de-a lungul legendarului fluviu…” Istoria cărţii încă de la apariţia ei, prefacerile care s-au petrecut în realizarea ei, de la Gutenberg până astăzi, dar şi dinamica bibliotecilor actuale, sunt prezentate cu legitimă căldură şi profesionalism, în eseul: „Lectura, ca stare…”
Un capitol aparte este rezervat scriitorilor care sunt „Ambasadori ai Galaţiului”. Şi aici trebuie menţionat primul Cenaclu literar „Fluviul”, „considerat unul dintre cele mai importante centre de mişcare literară din ţară”.
Ce resorturi lăuntrice îl îndeamnă pe autor să parcurgă acest traseu spiritual, atingând toate dimensiunile vieţii umane? Desigur o mare deschidere faţă de tot ce e românesc, faţă de tot ce înseamnă civilizaţie şi cultură, convertite în opere de artă, fie literare, fie plastice, fie sculpturale, muzicale ori de altă natură. Continuându-ne excursul eseistic prin vechea urbe, printr-o metaforă deja încetăţenită în lumea literară, urcăm în Turnul de Fildeş şi de acolo, „pe baricade”, facem cunoştinţă cu principalele mişcări literare existente. Oameni şi cărţi, cenacluri şi grupări literare, asociaţii de scriitori, un club al umoriştilor, grupări profesionale cum a fost Cenaclul Uniunii Scriitorilor din Galaţi, constituit în primăvara anului 1986. Pe acest temei s-a constituit mai târziu „adevărata asociere oficială a scriitorilor gălăţeni, cea apărută odată cu constituirea Filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor, la iniţiativa şi sub conducerea poetului Corneliu Antoniu”.
Presa gălăţeană a constituit şi ea o platformă, o constantă şi o caracteristică a vieţii spirituale, foarte bine reprezentată prin radio şi televiziune, prin posturile locale (zonale) de emisie, prin întâlnirile fastuoase ale Salonului literar „Axis Libri”. În eseul „Scriitorii, dincolo de scrisul lor…” – autorul ne introduce în laboratorul creatorului de literatură, cu precădere la comuniunea spirituală realizată în serile de joi, prin intermediul unui cadru special, încărcat de căldură, profesionalism şi energii pozitive, prilej pentru autorii locali, dar şi pentru oaspeţii din ţară de a-şi prezenta lucrările şi de a afla păreri legitime despre noutăţile literare. Şi unde s-ar putea realiza aceste comuniuni de spirit, decât în Sala Eminescu a Bibliotecii Judeţene „V.A.Urechia”?
Propulsaţi de propriile resorturi intime, scriitorii, poeţii, dramaturgii, epigramiştii, unii artişti lirici şi dramatici vin cu sufletul în palme, să-l împărăşească celor care au aceeaşi pasiune: cultura. Frânturi de istorie literară pe care răbojul timpului va avea grijă să le consemneze ca atare.
Un moment aparte este dedicat, în acest cadru literar, scriitorului Nicolae-Paul Mihail, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Cineaştilor dar şi al Uniunii Epigramiştilor din România, un veritabil om de cultură şi artă, câştigător a numeroase premii şi medalii în confruntările epigramistice şi de aceea foarte iubit la Galaţi de către membrii Cenaclului de umor „Verva”, o personalitate plurivalentă şi un spirit umanist care a lăsat o urmă de neşters în istoria literară a Galaţiului printr-o apariţie editorială la „Axis Libri” a romanului „Trandafirul galben”, cunoscut prin ecranizarea cu acelaşi titlu, avându-l în rolul titular pe îndrăgitul actor Florin Piersic.
Autorul nu ezită să amintească într-un eseu şi despre „Învăţăturile lui Urechia către urmaşii săi ziariştii”. Personalitate marcantă a culturii româneşti, V.A. Urechia a pus temelia bibliotecii actuale care-i poartă numele. El a fost „o forţă a scrisului naţional, o enciclopedie vie revărsându-se şi dăruindu-se cu generozitate şi pasiune semenilor în aşa de multe domenii, încât se poate afirma că n-a rămas niciunul neabordat, lăsând în urmă o operă impresionantă, creaţii literare de mare amploare şi incredibilă diversitate: fabulă, ro
man, pamflet, poezie, proză memorialistică, eseu, teatru, lucrări istorice de uimitoare cuprindere şi îndrăzneală, istorie a românilor în nu mai puţin de 14 volume, o istorie a şcolilor în 4 volume, multe alte documente de mare importanţă istoriografică şi documentară şi, peste toate acestea – ba, mai presus decât ele – o moştenire publicistică imensă, adunată în cei aproape 50 de ani de activitate jurnalistică intensă, continuă şi profund angajată”.
Faptul că Biblioteca Judeţeană tezaurizează în arhivele sale cărţi şi documente ale acestui brav român, face cinste Galaţiului, dar şi Instituţiei care a ştiut să conserve acest patrimoniu naţional. O altă figură emblematică a locurilor este „Maica Teodosia de Vladimireşti” – adică poeta Zorica Laţcu – autoare care a înnobilat literatura spirituală de expresie ortodoxă, cu creaţiile sale religioase.
Autorul face şi o „Pledoarie pentru permanenţa lecturii” – mai precis, pentru cinstirea cărţii, pe orice suport s-ar afla ea, pentru că numai cultura ne defineşte plenar ca neam şi civilizaţie, ne conduce în rândul ţărilor civilizate care şi-au păstrat valorile tradiţionale, istoria, limba, creaţia culturală şi artistică şi le-a dat noi sensuri adecvate timpurilor actuale. Tot o pledoarie pro domo face autorul în eseul „Biblioteca aproape cosmică” de data aceasta referindu-se la un eveniment nefericit din istoria Galaţiului care s-a transformat în act de întemeiere şi anume, în ziua de 10 octombrie 1917, bombardarea clădirii Comisiei Europene a Dunării. Refăcută şi din nou dată în funcţiune, mai târziu, în 1948, Comisia Europeană a Dunării avea să fie desfiinţată şi totodată, semnat actul de naştere al unei alte instituţii, fără nici o legătură cu navigaţia pe Dunăre. E vorba, desigur, de Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechia” de astăzi, „palatul eternei dăinuiri în spiritualitatea unei comunităţi pentru care scrisul şi cititul au fost şi vor fi întotdeauna definitorii.”
Sub semnul binecuvântat al Dunării, diferite instituţii de cultură şi artă îşi desfăşoară aici activitatea: cele două universităţi, Centrul cultural judeţean „Dunărea de Jos”, revista „Porto-Franco”, ca şi editura care s-a numit astfel, dar care astăzi nu mai există, Cineclubul „Dunaris” ş.a. toate amintite de autor în eseul: „Dunărea, leagăn şi legendă”.
Zanfir Ilie a avut ingenioasa idee de a adăuga „Un altfel de epilog”, intitulat „Frumos oraş de visători…” – cu trimitere la denumirea dată de Barbu Nemţeanu oraşului: „Galaţiul, cumplit oraş de negustori”. Argumentele cu care vine Zanfir Ilie în sprijinul noii denumiri sunt convingătoare. Şi dacă nu sunt, cititorii sunt invitaţi să aducă noi argumente legate de cultura şi arta din Galaţi, acest oraş modern, înscris în normele civilizaţiei europene prin tot ce a făcut şi face pentru viaţa şi spiritualitatea omului.
Cartea este, în întregul ei, o poezie continuă, construită pe un stelaj istorico-geografic şi îmbogăţită cu perlele culturale devenite re
pere, nu numai locale, dar şi naţionale. Acurateţea stilistică, lejeritatea formulării frazelor, stilul concis şi la obiect, parfumul metaforelor şi al altor procedee stilistice, fac din scriitorul Zanfir Ilie, un profesionist de înaltă clasă şi un scriitor căutat, îndrăgit, apreciat de critica de sistem şi de cea de specialitate.
Cartea se încheie rotund cu un „Cuvânt de însoţire” – aparţinând criticului Adrian Dinu Rachieru şi cu o postfaţă intitulată: „Despre identitate, la mal de timp şi de Porto-Franco” – semnată de Theodor Parapiru, un corolar al principalelor momente atinse de Zanfir Ilie: „Eseurile dunărene sunt tot atîtea argumente de cuget, inimă şi literatură, pentru memoria, pentru prezentul şi pentru viitorul celor trei entităţi personificate: Fluviul, Oraşul şi Comunitatea. Zanfir Ilie este dintre cei puţini care, parafrazându-l pe Terenţiu (Homo sum et humani nihil a me alienum puto – Sunt om şi nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin) poate spune cu deplină mulţumire: sunt gălăţean şi nimic din ce ţine de Galaţi nu-mi este străin. Pe scurt, o carte de colecţie pentru pământenii locului numit Galaţi, oriunde s-ar afla”.
Dincolo de bogăţia informaţională dobândită despre oraşul şi fluviul care-l tutelează, rămân acea plăcută impresie şi plus de confort spiritual izvorâte din mintea şi sufletul omenesc, care ne diferenţiază, ne aşează pe o treaptă superioară şi ne face mândri că suntem români, trăitori în acest areal riveran înălţat şi el pe o treaptă de lumină.
O notă în plus, o conferă şi ultimul document, „Harta reperelor culturale gălăţene cuprinse în volumul Dunărea. Poveste şi adevăr”, un adevărat instrument de căutare şi aflare a locurilor descrise, un ghid important chiar şi pentru gălăţeni, nu numai pentru turişti. Prin cartea „Dunărea Poveste şi adevăr”, dar nu numai prin aceasta din urmă, Zanfir Ilie şi-a înscris cu onoare şi demnitate numele în rândul memorialiştilor care au înveşnicit locurile şi vremurile în care au trăit, cu iubirea şi căldura sufletească ale unui fiu devotat al Galaţiului, respirând cultură care-i serveşte drept oxigen, drept hrană spirituală şi drept binefacere spirituală.
■ Zanfir Ilie, Dunărea. Poveste şi adevăr, Eseuri danubiene, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013, Colecţia Istoria Mentalităţilor
