Constantin Pricop este unul dintre puținii scriitori români care au ales neînregimentarea în grupări literare, decizie plătită prin tăcere, neincluderea în istoriile partizane sau prima pagină a revistelor. Literatura și critica lui Pricop, care acoperă jumătate de secol, formează prin problematica ei consistentă un întreg sintetizat memorabil în ultimele două cărți, Simple poème. Les Éditions Lpb, 2023, și Signes sur la Page Blanche, Les Éditions Lpb, 2024 (eseuri critice). Exilul lingvistic confirmă o dată în plus că limba a doua ajută la eliberarea eului creator de tabuurile limbii materne, conducând în cazuri fericite ca acesta la un stil mult mai lejer și totodată precis, reflectat în final în scrisul în limba maternă.
Constantin Pricop a debutat cu Viața fără sentimente, Editura Eminescu, 1982, volum de poeme care aduceau un peisaj apocaliptic. Citite azi, par manifestul unui sinucigaș, transmițând sentimentul decadenței și descompunerii umane. Poezie de bolgie, ar fi putut fi catalogată drept expresionistă, dar cei care au trăit acel timp crunt pot spune că au înainte un gen de ekfrasis realist al vieții poetului în comunism. Verglas, Charmides, 2018, atinge coarda dureroasă a creatorului român autoexilat în țara lui, neacceptând imoralitatea restaurării postcomuniste. Totul pare depresie și abandon. Autorul, care si‑a asumat condiția de outsider al lumii în care trăiește, se simte mai bine printre obiectele celeste decât pe pământul oamenilor. Într‑o memorabilă ars poetica, se explică sensul poemului și poeziei, al puterii cuvântului liric de a atrage, fascina: „Da, poezia trebuie să fie violentă (sau nu va fi deloc) (…) dacă ea, poezia, nu are efectul unei lovituri năucitoare n‑are valoare; trebuie ca primul cuvânt să fie degetul introdus pe ţeavă; al doilea, degetul care apasă trăgaciul, dureroasă poezia… ce să‑i faci… (da, cred)”.
Marginea și centrul, Editura Cartea Românească, 1990, terminată în iulie 1989, reflectă poziția criticii românești dintr‑un timp în care erudiția, glosarea pe marginea literaturii universale și a conceptelor teoretice erau singurele polemici permise. Pricop discută condiția jurnalului ca specie, autentică sau nu, limbajul care apropie și solidarizează, iar literatura e definită ca o acțiune prin limbaj a omului asupra semenului său. Fragmentarul, fragmentarismul, insatisfacția înaintea cuvântului, amestecul genurilor, noi forme de expresie literară și cât de eficient este discursul teoretic de largi dimensiuni în critică – fiecare cu plusul și negativul lui – susțin critica de idei și nu judecătorească, critica ce privește dincolo de critică și literatură, înspre filozofie. În esență, autorul preferă fragmentarul, pe care îl teoretizează. Paginile despre postmodernismul românesc – fără suport în realitatea românească, lipsa de informare a criticilor, sursele de mâna a doua etc. – ar merita retipărite. Pentru Pricop, critica ca scop în sine, ruptă de voința de a construi, e o anomalie.
Literatura și tranziția, Ed. Universității Al. I. Cuza, 2000 (articole publicate între 1992‑1999), adună laolaltă pagini excepționale despre cenzura care a produs un scriitor specific în comunism, discută reevaluarea valorilor din deceniile cinci – nouă și se face comparația cu literatura nazistă. Criticul afirmă că nu criteriile estetice au stat și stau la baza ierarhiilor literare românești, ci critica partizană și de grup, și demonstrează strălucit că nu a existat o critică estetică în timpul comunismului, ci politizarea evaluării estetice. Pentru a constata că în prezentul românesc se practică mai departe același gen de critică și – după cum scria undeva cu amărăciune – cultura română e a aşteptării, aşteptând în urma altora…
Romanul Noua educaţie sentimentală (Iași, 2015) este scris în două registre – jurnal și autorul narator impersonal disecând societatea bolnavă postcomunistă cu exemple de supravieţuire sub dictatură. În roman nu există o inițiere sexuală, madame Arnoux a lui Flaubert din Educație sentimentală este înlocuită de resorturile supraviețuirii în comunism. Episodul racolării, șantajului de către securitate, apoi tot ce urmează prezintă omul în fața monstrului omniprezent, securitatea, la datorie și în postcomunism. Turnătoria generalizată, care e degradare, cădere în subumanitate, conduce către finalul sumbru: „La marginile şanţurilor apa îşi făcea drum pe sub pojghița de gheaţă care se topea. Dar dezgheţul dura cât un sentiment. Apa îngheţa la loc…”
Simple poème, Les Éditions Lpb, 2023, afirmă că limba maternă poate deveni, pentru poetul încercat de mecanismele dictaturii, o formă de suferință. Abandonarea limbii materne în exil pare o încercare de vindecare a suferinței primordiale și istorice: tandis que je m’accroche frémissant de ces mots de la langue française, langue qui a ensoleillé mon enfance… / / ( Lettre à une amie lointaine 23) Mai mult, dacă l’homme invente sa patrie toujours // sa patrie a la dignité de celui qui l’invente/) (24).
Poemele fascinează prin formulări lirice memorabile. Solitudinea celui dezamăgit de istorie produce adeseori poeme rupte, secvențe lirice fragmentare, unde simțim frica de timp, asistăm la strategii de îmblânzire a erorii, toate parcă aparținând unei lumi diafane, dar și dure, neîmblânzite. Versurile au o dulceață care vine nu doar din limba în care se scriu, ci și din tempoul limbii, parcă supunând altfel angoasele și dramele. Poemul efigie de pe coperta a patra esențializează starea lirică dominantă: plus que jamais/le monde/ à l’envers / (le bien devenu le mal le laid le beau le mur devenu fenêtre l’oiseau la taupe la petite barque le transatlantique grand comme l’océan les amants devenus des ennemis jurés les oreilles les yeux ‑ mais passons, tout devient trop banal ‑ le rien devient plus que rien la vie devient la mort. etc.) le monde /à l’envers /des chiffres/simplement (Le monde à l’envers).
Signes sur la Page Blanche, Les Éditions Lpb, 2024, reunește 50 de editoriale publicate în revista La Page Blanche https://www.lapageblanche.com/ apărută la Bordeaux. Avem înainte o culegere valoroasă de eseuri despre poezie care propun totodată o perspectivă incitantă asupra literaturii în general. De amintit că Lpb a fost înființată în anul 2000 de Constantin Pricop, Pierre Lamarque și Mickaël Boris Lapouge. Eseurile polemice, scrise cu eleganță și incisivitate, sunt ușor de parcurs în ciuda temelor deloc simple luate în discuție. Pricop definește poezia, uneori prin ceea ce nu este, se întreabă care este legătura între calitatea poeziei și cultura celui care o scrie, și crede că poezia adevărată este a celor mécontents d’eux‑mêmes, dans la même mesure que mécontents du monde. La poésie de ceux qui cherchent toujours, qui se sont mis dans un état de guerre ininterrompue avec la banalité, avec la stupidité… contente d’elle, bien sûr … (p. 13) Pentru a formula precis ce înseamnă pentru un scriitor trecerea de la limba maternă la o altă limbă: Je crois que cet expérience – le transfert d’un „je” d’une langue à une autre… – c’est la plus extraordinaire expérience de l’exil. (98)
Literatura de călătorie ca operă literară sau nu, statutul criticii literare și în ce măsură critica este artă sau știință, ce înseamnă exilul pentru un scriitor, avangarda și postmodernismul (cu interesanta observație că avangarda aparține epocilor de stabilitate politică și economică), populismul ca reacție la dogmatismul a ce e numit political corectness (la méthode classique du lavage des cerveaux. On dirait une séance pendant la révolution culturelle maoïste…), internetul (care nu mai filtrează cultura și de aceea haotic), ca și noile forme de expresie literară, literatura versus critică, întrebări despre precizia limbii și limbajului estetic, sunt teme pe care criticul și teoreticianul literaturii le examinează pe tonul unei cvasi-confesiuni critice, plăcute și în același timp în cel mai înalt grad incitante. Întrebarea Une littérature universelle est‑elle possible? adică o literatură care nu se mai scrie în limbi naționale, ci într‑o limbă universală precum engleza de pildă, capătă un răspuns neașteptat: o literatură a globalizării este posibilă, dar va avea un preț. Când literatura se îndepărtează de elementul ei primordial, cuvântul, ea devine mai puțin artistică, deci mai puțin… literatură. Există riscul deci ca, devenind universală, literatura să fie mai puțin… literatură…
Dacă, citind eseurile, am fost în numeroase rânduri convinsă de demonstrația critică, m‑am despărțit de autor în alte împrejurări. Una fiind aceea a ceea ce este intim și actul de a transcrie intimitatea. Pricop susține incompatibilitatea între ceea ce este intim, doar „pentru sine”, și actul de a scrie. În Marginea și Centrul, el afirma că ceea ce este scris nu mai poate fi considerat intim. Cu alte cuvinte, pentru Pricop ceea ce compromite fundamental intimitatea este însuși actul de a scrie. În ce mă privește, cuvintele scrise sunt cele care ancorează intimitatea și construiesc narațiunea întâmplatului. Viața este o dramă, sau un fel de zid al morții, în care suntem împinși în afară de forțele centrifuge ale evenimentelor, dar suntem ținuți laolaltă, pe loc, în moment, de forțele centripete ale limbajului, cuvintelor, în care intimitatea se manifestă și capătă sens. Pentru că nimic nu este coerent și nu are sens până ce nu se exprimă în cuvinte formulate în forma narațiunii pe un suport concret sau digital, uneori cu frumuseți năucitoare și recunoașterea orbitoare a erorii.
■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar
Mirela Roznoveanu
