Constantin Lupeanu: Calea cunoaşterii

Uite că ne apropiem cu repeziciune de Crăciun, de Anul Nou 2016 şi te rog să reţii că, prin Institutul Cultural Român de la Beijing, inaugurat oficial la mijlocul lunii Iulie anul acesta, în China s-⁠au făcut simţite adesea suflul Carpaţilor, zvonul câmpiei Române, legănarea apelor Dunării

Dragul meu prieten, filosofia vieţii pe aici este: să citeşti zece mii de cărţi, să călătoreşti zece mii de li, iată calea cunoaşterii omenirii. Eu am asistat în ultima vreme la recitaluri repetate de poezie şi află că în ultimii doi-⁠trei ani cartea de poezie este mult mai căutată în China, iar editorii nu mai fug atât de tare când este vorba să o tipărească. Semn bun! Alte reuniuni poetice sunt pe tema dragostei. Ce este iubirea, se întreabă tineri şi vârstnici. Un prieten a publicat un destul de comentat eseu despre iubire. El zice: Iubirea, de orice fel ar fi ea, este o încercare de a te schimba pe tine însuţi, în sensul de a te perfecţiona, de a deveni mai bun, mai frumos calitativ. Unii rezistă în noua ipostază o zi, o săptămână, o lună sau două. Cine atinge un an, înregistrează o performanţă. A te defini în noua conduită trei – cinci ani şi mai mult înseamnă a te fi ridicat cu mii de trepte mai sus, presupune că te-⁠ai perfecţionat pe tine însuşi, fiindcă iubirea înnobilează. Cam în aceeaşi vreme, am avut prima ninsoare în Beijingul care, prins între munţi ca într-⁠o potcoavă, este lipsit de precipitaţii. A nins parcimonios, dar suficient pentru a fi dăruit străzii haine luminoase, emoţionante. Însoţesc aceste cuvinte cu câteva imagini din Beijingul sub mini-⁠zăpadă; fotografiile poartă semnătura Doamnei Hua, fotograf amator. Ea crede că a reuşit să surprindă poezia ingenios sugerată a fulgilor de nea, emoţiile uitate, împăcarea, tihna. Cum să negăm noua frumuseţe, gândindu-⁠ne nesimţitori la soarele verii, se miră dumneaei? Şi poluarea capitalei Chinei ne reţine atenţia. Vrem nu vrem, suntem obligaţi să purtăm mască, deşi se spune că nefericitele particule nevăzute se strecoară pe unde nu crezi! Poluarea care chiar în aceste zile a atins cote maxime, obligând autorităţile să proclame prima alertă roşie în legătură cu smogul care planează deasupra capetelor noastre ca sabia lui Damocles, este cu preponderenţă cauzată de folosirea la încălzire a unui cărbune de proastă calitate. Smogul ca o baltă rău mirositoare se întinde de data asta pe o arie largă din nord-⁠estul Chinei, acoperind cel puţin încă nouă oraşe din nordul ţării! Iar douăzeci de milioane de oameni adunaţi laolaltă în capitală ard cărbune cu duiumul! Abia scăpasem, luni, de o alertă oranj, iar acum, când îţi scriu, s-⁠a comunicat că vântul puternic o să disperseze poluarea, o să schimbe condiţiile atmosferice şi o să aducă aer proaspăt care se va ivi după abia vreo trei zile. Timp urât, noi suntem siguri că se va repeta şi va fi amintire abia după anul nou lunar Chunjie sau Sărbătoarea Primăverii din 8 Februarie 2016. Şi totuşi, în statisticile internaţionale, Beijingul nu se află pe primele locuri ale răului, nu este nici măcar în primele douăzeci cele mai poluate oraşe ale lumii.

Uite că ne apropiem cu repeziciune de Crăciun, de Anul Nou 2016 şi te rog să reţii că, prin Institutul Cultural Român de la Beijing, inaugurat oficial la mijlocul lunii Iulie anul acesta, în China s-⁠au făcut simţite adesea suflul Carpaţilor, zvonul câmpiei Române, legănarea apelor Dunării. La cursurile gratuite de limba română, prieteni chinezi mici şi maturi au început să grăiască româneşte. În cea de-⁠a doua jumătate a anului acesta, ambasadori ai artei şi culturii României (nu ştiu de ce place acest cuvânt, dar îl folosesc şi eu, de dragul lor, cu toate că eu cred că a fi artist este de o mie de ori mai înălţător decât a fi ambasador, cel puţin în zilele noastre), artişti şi creatori extraordinari s-⁠au manifestat activ, pretutindeni lăsând impresii adânci, prin mesajele aduse, prin arta şi prestanţa proprie. Anul acesta, România a participat pentru prima oară la Târgul internaţional de carte din August de la Beijing, târg aflat la cea de-⁠a douăzeci şi doua ediţie, iar anul viitor ţara noastră va avea statut de ţară invitată, putându-⁠se manifesta şi mai pregnant. Scriitori, artişti, cercetători, creatori, profesori, au zburat spre Beijing şi noi le mulţumim, pentru că prin ei România prinde din ce în ce mai mult un contur tot mai limpede şi un profil cât mai aproape de adevăr. Seria activităţilor culturale a culminat cu un concert solo al violonistului Alexandru Tomescu. Vin sărbătorile, ne apropiem de anul maimuţei în înţelegerea înlănţuirii celor douăsprezece animale zodiacale chinezeşti, iar la mijlocul lunii Ianuarie 2016 ne pregătim să cinstim memoria lui Mihai Eminescu şi să sărbătorim Ziua Culturii Româneşti printr-⁠un recital de poezie marca Emil Boroghină şi printr-⁠o expoziţie de acuarele inspirate din poezia eminesciană, purtând semnătura neobositei artiste plastice şi scriitoare Constanţa Abălaşei Donosă.

Închei prin a-⁠ţi oferi un text anonim din antichitatea cea mai înaltă, unde îl surprindem pe artistul-⁠creator făcând tumbe prin nori, străbătând văzduhul cu ochii minţii.

Zbor. Am început să mă plimb în sus, în aer, nu pe pământ. Trec mereu prin nori ca printr-⁠o ceaţă densă. Îi străpung cumva oblic, la urcare şi la coborâre. Ei sunt acolo ca nişte munţi masivi, munţi de mătase, munţi închipuiţi. De fapt, de data asta este un singur nor în care intru cu capul, cu nasul, cu braţele în formă de aripi. Când ies, observ că atinsesem inima cerului. Mai sus de mine era o profunzime care îmi făcea cu mâna, mă chema, era deasupra mea o putere de atracţie nemaiîntâlnită, m-⁠ar fi absorbit dacă aş fi vrut. Dar m-⁠am concentrat şi, la coborâre, nu se mai vedea strop de nor, soarele făcea să lucească munţii care începeau să prindă verdeaţă, semn că mă întorceam în lumea prafului. Ajunsesem într-⁠un loc sterp. Arbuşti, nu copaci puternici. Piatră. Nisip.

Când plecasem în preumblare, eu mă îndreptasem din curte spre nord-⁠vest. Zona deşertică prea bine ştiută. Podiş nelocuit. Pământ neprimitor. Stânci şi nisip. În jurul meu, vedeam nori mărunţi, destrămaţi, în toate formele şi mărimile. La un moment dat, am trecut pe lângă un nor monumental, lung, înalt, ca un stâlp neconvenţional între cer şi pământ. Eram sigur că îl voi despica cu braţul drept, că îmi voi trece palma prin el ca printr-⁠un abur suprareal. Dar n-⁠a fost aşa, nu l-⁠am atins, eu am trecut în zbor razant, iar el a rămas acolo, o matahală până aproape de pământ, fără nici o noimă. Norii sunt ai cerului sau aparţin pământului?

În rest, zdrenţe, bucăţi de vată scuipate de univers. Din loc în loc, vedeam pământ muncit, delimitat de pietre sau de locuri argiloase, nefertile. Rar, câte un sat, de forma caracterului mu, ochi. Şi iarăşi munţi pitici, sterpi, lipsiţi de orice vegetaţie, cu excepţia unor muşchi, indicând, desi­gur, miază-⁠noapte. Mă întreb care este rostul lor, pentru ce există? Există pur şi simplu ca şi răul? Nori albi. Bărbi dezlânate, zburate de vânt, zdrenţuite, ca nişte case nestrânse-⁠ntr-⁠o aşezare, ca loviturile de pensulă pe cer ale unui pictor nebun, altul decât mine.

Zonele deşertice sfârşesc în verde închis, oriunde a reuşit să reziste pământul oferit nouă de Pang Gu, Creatorul. Cărări, apoi drumuri, case, sate, oameni. Acum sunt din nou, a câta oară, înconjurat de nori, caleşti trase de cai albi, de fapt munţi de gheaţă. Temperatura scade cu cât urc mai aproape de soare. Nu prea înţeleg. De ce aşa? Îngheţ sau mă topesc de câte ori urc şi cobor. Pe alocuri, norii sunt cenuşii. Umbre negre. Parcă ar vrea să-⁠mi demonstreze că s-⁠au plictisit sus, au prins burtă, cumva consistenţă şi în curând se vor preschimba în ploaie, după principiul yijing din Cartea Schimbărilor, după care totul creşte şi se dezvoltă până atinge apogeul, pentru ca apoi să se destrame.

Mai sus, soarele este când un punct, când roata caleştii mele, când un cuptor al maimuţei Song Wukong, când dispare cu totul, camuflat de nori consistenţi. Eu îmi continui plimbarea, zborul.