La 27 de ani, Ivan Karamazov vrea să dea cu viaţa de pământ. Ce era de înţeles trebuia asumat până la vârsta amintită. Kirilov, din Demonii, parcurge, tot la 27 de ani, tensiunile ateismului imprimat în modelul omului nou ‑ căruia îi va fi indiferent dacă va trăi sau nu. S‑ar zice că, pentru destule generaţii, la 27 de ani mor neînţeleşii şi celebrităţile. Dar şi cei care‑au acumulat prea mult şi n‑au răbdare să trăiască senectutea. Să existe o urgenţă a bătrâneţii ascunsă în tinereţea noastră? Probabil că, la 27 de ani, asta se întâmplă. Să fie un prag psihologic sau de maturitate a raţiunii? Sau expresia primului cutremur al adevăratei despărţiri de inocenţă? Deşi au existat nenumărate explicaţii – mistice, psihice, filosofice, anatomice –, niciuna n‑a fost convingătoare.
În orice caz, mitul a înfrânt ştiinţa. Dar să nu fiu atât de drastic. Mărturisesc că una dintre explicaţii poate avea miez, chiar dacă vine dinspre ştiinţe spre literatură. În domeniile specializate, se vorbeşte despre „a doua pubertate”, care se poate petrece oricând după cea cunoscută, în mai multe decenii. Nu explicaţia aceasta mă interesează. Alta. Care spune că, la 27, se instalează… prima bătrâneţe. Iar în noi se petrece cea dintâi confruntare adevărată. Ca un fel de autosabotaj al vârstei prin, să‑i zicem, maturitatea intelectuală. Poate că Ivan aşa simte că trebuie reţinută limita superioară a vieţii. Neînţeleasă, ea îşi pierde noima şi se goleşte de sens. Numai sinuciderea o mai poate salva. Sigur că explicaţiile banale şi, poate, cele reale, acţionează maturizarea tânărului, care se loveşte de sistem, de provocări şi destin, fiind dezamăgit. Psihologii au căzut de acord că, pentru generaţiile actuale, vârsta misterioasă e pur şi simplu o limită psihologică la care ajunge tânărul şi nu o poate depăşi prin alternative. De aici şi, să‑i zicem, comoditatea sinuciderii. Geniul lui Dostoievski intuia un etaj superior, astăzi, ignorat. Capacitatea de‑a ne asuma diabolicul. Mitul faustic reinventat de pe poziţii de iluzorie egalitate. Cred că asta gândeşte Ivan, chiar deghizat sau camuflat în Marele Inchizitor. Nu răul e soluţia în lipsa oricărei alternative intelectuale? Chiar şi prin filosofia politică? Ivan şi‑l asumă, chiar dacă aventura întunecată nu‑l vindecă, altfel nu s‑ar mărturisi fratelui rămas captiv, voluntar, în copilăria inocenţei. Ivan mimează maturitatea inocenţei, care nu poate fi depăşită decât prin recursul la diabolic. Carevasăzică, 27 e şi frontiera matură a luptei interioare dintre bine şi rău, nu doar zona simbolică de metamorfoze interioare,
anatomice şi psihice.
Cititorul îmi va ierta lungul excurs. Niciodată însă Dostoievski nu trebuie minimalizat, mai ales când istoriile tragice ale prezentului nu fac altceva decât să reia miturile stabilite de rus. Cu toate ispitele idolatrizării prinse în simbolistica vârstei, Sorin Stoica (1978‑2006) nu şi‑a dorit să plece curând. Dimpotrivă. Îşi făcea planuri pe termen lung, contabiliza ideile, lupta cu neputinţa concentrării ideii pe foaia de scris sau pe ordinator. De o viclenie desprinsă din basmele întunecate, boala îi lasă la‑ndemână fragmente de viaţă. Înşelătoare. De care se agaţă, ca şi cum vindecarea se petrece tot ca în poveştile întunecate. Miraculos. Pe care cel imobilizat le înghite hulpav, sigur fiind că vindecarea e aproape. Dacă întreaga generaţie sfârşea odată cu el, în ianuarie, 2006, nu rămânea din ea nimic consistent. Afară de scrierile lui. Poate doi‑trei poeţi, dacă am fi închis ochii valoric. În rest, tăcere editorială într‑o mare zarvă publicistică. Să nu‑l uităm pe adevăratul (anti?)erou al literaturii de pe asemenea orbită a destinului, care se îndrepta spre Petersburg aparent fără niciun interes imediat: tânărul de 27 de ani Mîşkin, din care 24 de ani el fusese bolnav…
Înaintea tuturor o luase, aşadar, Sorin Stoica. Ai fi zis că‑l grăbea un demon al scrisului. De care poate nici n‑avea habar. Sau îl confunda cu ambiţia, nicidecum cu presimţirea morţii. Nu mă îndoiesc că, dacă Stoica venea dinspre umanioare, mesajul literaturii lui suferea modificări. În cele din urmă, tot în faţa umanului s‑ar fi oprit. N‑avea cum altfel. Se vede bine în toate textele lui că omul fierbea în admiraţie pentru tot ce ţinea de lume, aşa cum arăta ea, cangrenoasă moral şi putredă pe dinăuntru. Tocmai crusta asta hidoasă căuta s‑o decojească tânărul antropolog. Metoda era simplă: inventariind sensurile din poveştile celorlalţi. Devălmăşia din jur îl asigură că e calea cea bună. Dar mai lipseşte ceva. Se teme de impasul generalizat şi e sigur că poate fi valorificat. Câmpul literar e întotdeauna inerţial, declara Gheorghe Crăciun. Exact ce‑şi asumă Sorin Stoica să detoneze. De la Dincolo de frontiere până la cele din urmă notaţii, el insistă pe ideea de apartenenţă la un spaţiu al scriitorului. În primă fază, vecinătatea livra diferenţa – ca opoziţie la inerţie. Iar uniformizarea vecinătăţilor provoacă clonarea fiecăruia. Mai ales a scriitorului, care nu poate relata de unul singur, crede Stoica. Din moment ce nu ştim mare lucru despre noi, avem nevoie de Celălalt, care observă mai mult decât suntem noi capabili.
Însă Celălalt nu suntem chiar noi, dintotdeauna? Ceva‑ceva intuieşte tânărul scriitor. După lectura lui Baudrillard, care credea că nu ni‑l putem închipui pe celălalt, din moment ce comunicarea ni‑l face instantaneu prezent. Fireşte că, antecedentele marilor singuratici ne spun altceva. Tăcerea ne provoacă să‑l „povestim” pe Celălalt. Naraţiunea celuilalt devine nucleul metodei lui Sorin Stoica. Mai lipseau nuanţele. O parte le găseşte în ideile lui Mircea Nedelciu despre patria străină (care se descrie) şi patria mamă (care se povesteşte). Ele alcătuiesc aproape un crez pentru tânărul scriitor.
Problema este una: dacă apropierea e instantanee pentru contemporani, atunci nu‑l mai putem închipui pe Celălalt. O spune acelaşi Baudrillard. Scriitorul antropolog coboară, aşadar, în stradă, fascinat de tinerii care vorbesc despre ei ca şi cum ar trăi vieţile altora şi pentru că istoria încetează să fie autentică de la un punct încolo, ea ieşind, brusc, din ceea ce numim convenţional „realitate”. Inspirat de verdictele lui Tiffany Reynaud, Sorin Stoica înţelege apoi că scriitorul nu poate fi ilustrat prin nimic ostentativ. Ideal ar fi să supralicităm ambiguitatea din interiorul definiţiei. Supunerii sau resemnării din actualitate îi preferă, programatic, aş zice, estetizarea mitocăniei. De pildă, el vrea să transcrie sinceritatea împinsă până la demenţă, probabil după modelul lui Ernesto Sabato (preluat, la noi, şi de Cărtărescu). În al doilea rând, după modelul (nemărturisit) al lui Rimbaud, el mizează pe dereglarea tuturor simţurilor, pentru a câştiga pariul autenticităţii.
Cu alte cuvinte, Sorin Stoica teoretizează în toată literatura lui gândirea viciată. Cea din urmă provoacă, mută perspectivele, solicită limbajul şi inovează. Cel care pricepe devreme că haosului social nu‑i poţi opune alt tip de gândire ştie că noţiunea de carte are un regim special de viaţă. Împotrivirea scriitorului are caracter obligatoriu, riscând neverosimilul.
Rostul strâmb al lumii e motorul inspiraţiei din literatura lui. Ce putem deduce de‑aici? Că tânărul Sorin Stoica gândea ca un bătrân înţelept, în vreme ce colegii de generaţie abia descopereau stupoarea din modelele subculturii industriale. Prin urmare, ce‑i rămâne de făcut? Alege medierea între limba accesibilă tuturor şi o scormoneşte în indivizi aparent inodori. O spune limpede în O limbă comună. Scriitorul îndeplineşte rolul de duhovnic‑observator ce colecţionează mărturisitorii mizeriei sociale. Nu fantezie, ci memorie; una gigantică ‑ utopia oricărui scriitor.
Sorin Stoica brevetează realul numai desfăcându‑l expert în semnificaţii. Neîncrezător în harul lui poetic, bântuit de certitudinea că poezia e anacronică şi aparţine elitei, el scrie istorii despre poezia străzii. Naraţiunea coborâtă în stradă revigorează. De ce? Pentru că nu mai ştim să povestim. Aproape convins de contrariul afirmaţiei, Stoica scrie ca şi cum ar alcătui o evanghelie antropologică a genei istorisirii. Uitată în noi. Corpul social devine totuna cu propriul trup. Cum spune Barthes despre Michelet, întregul corp ajunge produsul propriei creaţii.
Neîndoios că Sorin Stoica scrie, de fapt, la un manifest niciodată definitivat. Mult prea atras de asimetrii şi paradoxuri. Confesiunile lui despre scris contestă orice coerenţă programatică, visând – şi nu în secret – să cretinizeze limbajul după modelul lui Gellu Naum. Întreg programul lui Sorin Stoica se reduce la un principiu de incoerenţă ce taie realul în bucăţi exemplare. Incertitudinea consolidează mesajul scriitorului, iar dereglarea întăreşte performanţa observaţiei. Mai departe, scriitorul a fost şi este, iarăşi paradoxal, o instituţie a realităţii fără statut social.
Iar astăzi nici nu poate fi altceva decât o „fiinţă‑organizaţională”.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Marius Miheţ
