Radu Boroianu: Limba latină, prima instituţie a Europei Propunere proiect EUNIC

De la stoicii Greciei antice la Seneca, de la cosmopolitismul implicit al credinţelor iudeo-⁠creştine la marii umanişti şi artişti ai Renaşterii, de la Dante şi Petrarca, la Shakespeare şi Cervantes, la Voltaire, Camões, Thomas Hobbes, de la Copernic, Comenius şi Dimitrie Cantemir, de la Montesquieu, Kant şi Goethe, la Eminescu şi Petöfi, la filosofii şi scriitorii din secolul XX, această concepţie generoasă de acceptare a diferenţelor şi de deschidere către Celălalt a străbătut şi a articulat spiritul European.

Împlinim anul acesta 60 de ani de la începutul construcţiei europene. Părinţii fondatori ai acesteia subliniau atunci că legătura profundă, explicativă, a existenţei atât de speciale a continentului european este dată de o spiritualitate (cultură) comună. Cu toate acestea, tocmai factorul evident de coeziune a fost trecut când lent, când abrupt, într-⁠un obscur plan secundar. Mai mult, această carenţă a fost explicată cu ajutorul unei formulări a marelui gânditor german Jürgen Habermas, care exprima sub forma unei utopii, într-⁠un faimos text al său din 1992 „patriotismul constituţional european” ce ar fi urmat „depăşind istoria, cultura şi identităţile naţionale”, transformând cetăţenii continentului în europeni „autentici integraţi”. Bilanţul evenimentelor recente ne îndeamnă să observăm eliminarea mult prea grăbită a transcendenţei comune în paralel cu numărarea crizelor ce ne macină. Indiferent de circumstanţele politice şi economice ale ultimilor cincisprezece ani, europenii nu s-⁠au identificat statistic ca fiind „numai europeni” decât în proporţie de 4%, dar „numai naţionali” şi eventual, „naţionali şi europeni” undeva între 82-⁠84%. Cifrele ar trebui să ne grăiască de la sine că fără acel fundament cultural (spiritual) pus la încercare pentru stabilirea iniţială a coeziunii, nu se putea naşte o nouă identitate de tip european. Uitarea trecutului şi a reperelor formative ale naşterii europene face astăzi ca noi, spre deosebire de americani (să nu uităm, nicio clipă, la origine Europeni!) să nu putem rosti laolaltă: “We, the people”! Esenţa europenităţii care ar fi creat „etnosimbolismul european” era tocmai zestrea noastră culturală comună. Din aceste motive, cred cu tărie că a venit momentul să întocmim laolaltă, toate institutele culturale europene, un proiect solid şi funcţional de reconstrucţie culturală. Iar latinitatea reprezintă componenta necesară a acestui proiect. Perspectivele creează realitatea, iar conceptele pot să se substituie acesteia. În teoria modernă a geopoliticii, cât şi a relaţiilor internaţionale, subiectivul, cons­trucţia, emoţia sau spiritualul ocupă primul plan.

Or, în acest domeniu, poate şi cred că trebuie să intervină hotărâtor EUNIC, sumă încă formală a ceea ce reprezentăm separat, a culturilor naţionale europene.

Proiectul ce vi-⁠l propun, şi anume Limba lati­nă, prima instituţie a Europei, nu pune deloc accentul lingvistic pe latinitate sau pe valoarea de răspândire globală a limbilor neolatine, ci pleacă de la constatarea simplă că limba latină, purtătoare asumată şi instrument remarcabil de difuzare a multiplei creativităţi ante-⁠fondatoare a Greciei antice, a fost cea care în timp a oferit frontierele spirituale şi apoi politice continentului nostru şi l-⁠au făcut să devină, pentru multe secole, focarul de inteligenţă al lumii întregi, nelăsând să fie înghiţit, înşfăcat de ceea ce unii lideri politici trufaşi numesc astăzi EURASIA. Trecutul a fost şi este clar. Poate fi însă limba latină în continuare liantul unui spaţiu european ce pare a fi plecat de la premisa „unitate în diversitate”? Pornită dintr-⁠un loc obscur al unei peninsule mediteraneene acum aproape 3000 de ani, latinitatea domină lumea de astăzi nu prin forţa brută sau politica de forţă, ci prin forţa de comunicare a culturii şi a valorilor spiritual accumulate în timp. Prin prezenţa discretă, dar persistentă a conjugărilor sale, gramatica limbii latine a devenit matricea gândirii logice. Prezenţa inevitabilă şi inextricabilă la fiecare pas, la fiecare gând, la fiecare expresie. Limba latină a început ca o lingua franca şi a devenit limbaj subliminal universală, nu prin valoarea ei duală, ci, cum aminteam, prin logica inculcată gândirii umane. Culturile germanice sau anglo-saxone, aparent diferite de cele neolatine, se află evident sub imperiul latinităţii şi trebuie adus aici exemplul edificator al spaţiului lor educativ, spaţiul cel mai performant în opinia mea şi care cred că îşi datorează performanţa şi studiului neîntrerupt al limbii latine, indiferent de specificul şcolilor şi al formărilor profesionale. Acest spaţiu educativ a pus în evidenţă că aproape toate ştiinţele, de la cele ale naturii, la cele umaniste şi cele exacte, au un cod genetic latin. Şi pentru a veni în contemporaneitatea imediată să spunem că 80% din terminologia primei pagini din Word este de origine latină şi, pe măsură ce înaintăm în mediul virtual drag postmodernităţii, proporţia este egalată sau întrecută. Proiectul ce vi-⁠l propun ca etapă de evoluţie a activităţii noastre comune mixează transcendenţa culturală latină cu cea de-⁠a doua esenţială a culturii europene, cosmopolitismul. Atât în formele lumii antice, cât şi în cele moderne – fără a mai vorbi de manifestările sale contemporane – cosmopolitismul a fost mai mult decât European, aproape Eurocentric, şi nici nu avea cum să fie altfel câtă vre­me cultura europeană este constitutivă lumii întregi, iar viziunea cosmopolită se dovedeşte a fi o forma mentis, o constantă a concepţiei despre lume a elitelor noastre intelectuale. De la stoicii Greciei antice la Seneca, de la cosmopolitismul implicit al credinţelor iudeo-⁠creştine la marii umanişti şi artişti ai Renaşterii, de la Dante şi Petrarca, la Shakespeare şi Cervantes, la Voltaire, Camões, Thomas Hobbes, de la Copernic, Comenius şi Dimitrie Cantemir, de la Montesquieu, Kant şi Goethe, la Eminescu şi Petöfi, la filosofii şi scriitorii din secolul XX, această concepţie generoasă de acceptare a diferenţelor şi de deschidere către Celălalt a străbătut şi a articulat spiritul European. În faţa fenomenelor globale ale momentului nostru istoric ce ne hărţuieşte zilnic, trebuie să aducem în prim-⁠plan redefinirea atitudinii cosmopolite ca forţă modelatoare şi, alături de latinitate, ca liant coeziv European.

Iată deci, cele două mari componente ale unui proiect ce dă sens şi dimensiune asocierii noastre în EUNIC, cu adevărat globală, şi pe care vă propun a-⁠l construi în următorii doi ani prin cercetare multidisciplinară, Institutul Cultural Român asumându-⁠şi să organizeze debutul dezbaterilor şi aspectele lor conclusive în doi ani de zile consecutivi. Probabil va trebui să elaborăm prin atragerea Academiilor de ştiinţe ale ţărilor noastre o cercetare, care să se reflecte în volume publicate în toate limbile de circulaţie, a ceea ce aş numi o geopolitică a latinităţii şi care, implicit, să invite în actualul context către o nouă geopolitică a Europei. O Europă fără identitate asumată cultural nu va deveni niciodată un actor strategic sau geopolitic global. Aceasta este condiţia sine qua non. Triada latinitate – identitate culturală – geopolitică este esenţială şi niciun element nu poate fi eliminat sau eludat.

Am convingerea fermă că reuşita acestui proiect readuce cultura, ca noţiune vastă ce adună laolaltă toate elementele creativităţii umane multiple, la rolul pe care ea l-⁠a ocupat în toate fazele de înflorire ale continentului nostru şi ca dinamică societală obligatorie.