Probabil, episodul blăjean, care se consuma în „obsedantul deceniu”, i‑a stupefiat pe editorii Buneivestiri, ambiguitatea afirmaţiilor şi negaţiilor simultane, ca stranie proporţie de mişcări ce refuzau să devină, limpede, proporţie de forme. Nicolae Breban n‑a demitizat niciodată „mica Romă” eminesciană (ceea ce s‑a numit „Şcoala Ardeleană”), care aduna la un loc Provinciile româneşti, punând‑o în ecuaţie cu stranietatea personalităţii lui Grobei, aflat între munţii care se bat în capete, adică în primejdia de a alege, catastrofală în deceniul bolşevic şi după aceea. Şi te întrebi, la răscruce de sensuri, de ce a rămas atât de criptică cea mai bună carte a lui Nicolae Breban, salvată de ecuaţia Hitler‑Ceauşescu, cum a hotărât ediţia de la Flammarion, pe a cărei ultimă copertă stătea scris: Comment devient‑un Hitler? Reproducând prezentarea ediţiei franceze, Bogdan Creţu alege bine din relativismul sans rivages, imbatabil: „Cum poate deveni un semidoct un lider al lumii? Prin consecvenţă, prin răbdare, prin încăpăţânare.
Marii tirani ai secolului trecut au fost oameni plini de defecte, nu au fost indivizi «excepţionali». Mediocritatea este excepţională. Ei bine, Grobei ar fi avut şansa să devină un astfel de lider: avea ideologia, avea nucleul, avea de partea lui fanaticii ideii. Dar refuză. Moare idolatrizat, ca un sfânt, dar nu iubit. Pe Breban nu‑l interesează să creeze imaginea unui conducător, ci numai să ajungă la intimitatea actului politic, în acel punct din care totul devine posibil”[1].
Dar atunci se cuvine o rectificare: Grobei nu este un semidoct, nici întruchiparea mediocrităţii, deşi naratorul ne sufocă, suspect de‑a dreptul, cu astfel de afurisiri interminabile, pentru ca în epilog să şi le retragă, întărit de autor care nu ezită să‑i contrazică pe critici, recunoscând, în Confesiuni violente, că protagonistul este un om inteligent. Violenţa aceasta era palma criptică, nevăzută, dată în surdină pe obrazul lui Ceauşescu, cel căzut brusc în mediocritate prin Tezele din iulie 1971.
Acum, că l‑am „reabilitat” pe Grobei, să vedem dacă era capabil să ajungă la iubire, la o veritabilă bunavestire. Momentul‑cheie al romanului este întâlnirea din tren, cu Lelia, după ce grupul nucleului dur de la Cluj s‑a întrunit în plen spre a contura definitiv planul „F.F.” (Fundaţia Farca), la imboldul viguros al doamnei Mathias, dar ţinut în surdină de autoritatea Generalului căruia îi convenea, mai degrabă, starea unui „amuzant joc de provincie”, „cenaclu de lectură”, „cerc de pensionari” pe care cei tineri voiau să‑l radicalizeze, trecând din stadiul raţiunii pure în cel al raţiunii practice. Şi asta se petrecea „în acele vremuri tulburi” (anii ’56‑’58), când Grobei a fost contactat de Securitate, cum îi prezisese bătrânelul Mahalek, „musafirul” anchetator prezentându‑se ca venit „din partea centralei Ucecom” (p. 662). Iată de ce doamna Mathias, cea mai activă din grup, grăbea planul unirii clujenilor cu Grobei. Acesta însă nu era de găsit, clujenii aflând de anchetă, probabil din sursa Olga‑tante de la Vatra Dornei, dacă nu de la Petronela: „Se afundase ca un sobol în tunelul hârtiilor lui Farca şi părea că nu‑l mai interesează, realmente, nimic altceva”, retras
fiind, de aproape jumătate de an la filiala cooperativei locale.
Şi totuşi, cineva l‑a contactat în plina lui tăcere, într‑un mod care nu mai ţinea de raţionalitatea bine‑cunoscută după care se conducea. Bruscarea raţiunii s‑a petrecut într‑un tren personal între Dej şi Satu Mare: „Într‑un cupeu de clasa întâi prost luminat, merceologul dădu peste o formă feminină, se împiedică aproape de ea”. Totul se arată a fi obscur, iraţional, fiinţa care i se arăta nu era decât forma feminină, alături de ale două fiinţe, tăcute, care coborâră la prima staţie, fiind înlocuite de o femeie grasă, încât abia atunci Grobei raţionă că alături noua venită trebuie să fie o femeie tânără, care nu mirosea. Şi „prin nu ştiu ce miraculos fenomen, ştiu: era ea, logodnica sa, Lelia‑Haretina Crăiniceanu, fosta sa logodnică, uitata, sedusa şi abandonata. Primul lui impuls fu să râdă, pe înfundate, şi… chiar râse. Să călătorească aproape o oră, unul în faţa altuia, fără să se recunoască, fără să se… intuiască, să se presimtă măcar. Iată ironia tristă şi sarcastică a vieţii. Şi‑apoi, Grobei mai râse o dată, scurt şi icnit, şi ea îl privi uimit. (El simţi asta, pentru că era tot mai întuneric.) Tocmai de asta râse a doua oară: pentru că încă nu ghicise cine se afla în faţa ei”. Limbajul descripţiei e încărcat simbolic, fiindcă, într‑adevăr, năvălea peste ei iraţionalul, nerecunoscându‑se fiindcă erau, în acelaşi timp, fiinţe diferite, trecute prin taifunul a ceea ce René Girard[2] a numit dorinţă deviată; el – precum Don Quijote prin romanele cavalerismului medieval, recte Grobei prin manuscrisele lui Farca, eroul lui Cervantes trezindu‑se la adevăr pe patul de moarte, eroul brebanian refuzând căderea în hybrisul politic; la rându‑i, ea, Lelia, trecuse prin jarul romanelor sentimentale (în aventura cu inginerul silvic), precum, pe alte coordonate, Doamna Bovary sau Anna Karenina. (Breban, pe bună dreptate, îşi apropie eroina de prostituatele lui Dostoievski).
Trecuse un an şi jumătate de la ultima întâlnire, cea de la Blaj, cu Lelia. Naratorul nu uită laşitatea lui Grobei de a o fi abandonat pe frumoasa din Alba Iulia: „O ştersese englezeşte, o tulise, se evaporase, o roise, se uşchise, se îndepărtase, se cărăbănise, lăsând‑o pradă oprobiului oraşului, furiei şi dispreţului mulţimii, cea mai îngrozitoare pedeapsă pentru un om viu, pentru o femeie: stâlpul infamiei! Meritase ea oare toate astea?! Oh, desigur că nu… desigur că nu! Dar se resemnase şi acesta era semnul superficialităţii ei, probabil, al farmecului, al… candorii ei, poate?!”. Rafala de verbe şi de acuze ale naratorului o trimite pe Lelia în galeria eroinelor dostoievskiene, dar şi alături de Mitea Karamazov, alături de vinovaţii fără vină de pretutindeni, până la cei trimişi nu doar în Siberia, ci şi la Birkenau sau la Canal. Altfel spus, naratorul brebanian îl fixează pe Grobei în insectarul politic la care duce orice construcţie fundată pe utopiile raţiunii. Grobei o comisese deja faţă de Lelia, lăsând‑o pradă celor două violuri groaznice, iar această ultimă întâlnire cu frumoasa logodnică va fi clipa când câtimea de iubire din el îl va determina să închidă primejdia utopiei la care visa… hiperraţional, anulând creşterea grupului de la Cluj. Aşadar, bunavestire nu se află în arhivele Farca, ci mai degrabă în suferinţele Leliei: „Noi, pierzându‑ne religia, avem un fel nou de a ne boteza, de a ne curăţa de păcatul originar… zău! Să fi fost şi Lelia‑Haretina unul, una dintre acestea…?! Greu de spus… greu de spus…”
Suferinţele care conservă candoarea dostoievskiană. Ambii protagonişti se detaşează prin râs de tot ce trăiseră, el prin hybris‑ul raţiunii, ea, al pasiunilor carnale: „Lelia râse spunând toate astea, fără răutate, fără umbră de reproş, cu adevărată candoare, încât Grobei, omul de fier, roşi… Atât de mare e forţa candorii, cea care îndoaie braţul de armură!… Braţul de armură!… Da, firesc, i se făcea curte, Dumnezeu o făcuse pentru asta, şi… dacă nu reuşise să devină o soţie vrednică, model, va fi o curtezană… în sensul francez, nu în cel vechi, roman… în curând va merge la Cluj, se va transfera la Cluj sau… Clujului, cum vreţi,, şi va domni acolo, auzise el cumva de un anume domn… ia stai, ia stai… Boris… Sidorovici…? Nu… Grobei dădu negativ din cap şi nu minţea: era atât de tulburat, încât nu făcu nici o legătură cu corespondentul său…”. Boris Sidorovici era, într‑adevăr, unul dintre liderii grupului de la Cluj, iar posibila întâlnire a Leliei cu corespondentul lui Grobei va semnifica feminizarea ultimă a grupării, odată cu transferul ei la biblioteca municipală sau la secretariatul filialei academiei. Feminizare, adică disoluţie a nucleului dur al mişcării. Asta îşi împărtăşesc cei doi în sala de aşteptare a trenului spre Satu Mare, iar în tren se simt ca „Doi pensionari ai iubirii, doi rentieri, doi naufragiaţi veseli, aventuroşi, doi inşi solemni şi buimăciţi. Demni de toată stima, pe întunericul acela. Clarobscur, albăstrui. Apropo, era într‑adevăr o nuanţă de albastru în aer, în seara aceea, pe jumătate a lor. Albăstrui spre… vânăt… «ochi vineţi», cum spunea Eminescu. Sau albastru incandescent, până la alb”. Şi în veselia lor… oarecum vânătă, le e milă, reciproc, de ei înşişi. Ea ştie că atât Cârstea, cât şi Bojin, dar mai ales Grobei, prin fuga lui, au ajutat‑o să părăsească Provincia: „Rămâneam o provincială”, pe când el recunoaşte că a rămas un provincial: „– Mai mult decât un provincial, susură ea, un… fanatic. Eu cred că tu eşti puţin… sonat, puţin nebun. Iartă‑mă, te rog”. Iar norocul ei a fost că l‑a întâlnit, la Sinaia, încât momentul ei astral a fost atunci când a venit la Blaj şi i s‑a dăruit, fiindcă el e mai puternic, mai bărbat decât trăpaşul de Cârstea, poate mai feminin/ă decât ea însăşi. Nu, replică Grobei, ea este o regină, aşa a fost tot timpul. Ea ştie că el a iubit‑o din prima clipă: „Eu te‑am iubit numai după ce ai plecat. Când am început să te urăsc. Furia mea a fost iubirea mea. Nu ştiu cum. Şi acum te iubesc!… şi ea dădu din umeri. Ca un cadavru”. Deopotrivă, trebuie să‑i dăm dreptate şi naratorului: el „o iubea îngrozitor. Trupul ei, meşa ei neagră, orgolioasă, suferinţa ei de femeie tembelă, trupul ei de fus, de rasă, trupul ei de animal hăituit, el, cel mai expert, cel mai flegmatic vânător. Inconştienţa ei ca o melodie, ca un geamăt”.
Fragment din vol. Bunavestire de Nicolae Breban, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Bogdan Creţu, Bunavestire, ediţie definitivă, postfaţă, Editura Ideea Europeană, 2021, p. 732.
[2] Vezi profundele analize al lui René Girard din volumul său de debut, Mensonge romantique et vérité romanesc (1961).
Theodor Codreanu
