Elena Solunca în dialog cu Ioan-Aurel Pop. Istoria – memoria comunităţilor
Istoria este memoria colectivă a comunităţilor, iar a şterge această memorie înseamnă a forma comunităţi infirme, bolnave. Să ne gândim cum s-ar manifesta un om fără memorie! Ar fi bun de închis într-un ospiciu! Memoria este o componentă fundamentală a inteligenţei.
La vremea lui, Eclesiastul zice cum că este „o clipă prielnică şi o vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” şi urmează o enumerare. În acest spirit, cum aţi caracteriza, stimate Domnule Rector, vremea noastră care pare că se refuză oricărei clasificări?
Vremea noastră este cum este „şi ca dânsa suntem noi”, cum ar spune Poetul. În Transilvania, un mucalit ar zice că este cumva, fiindcă niciodată nu a fost să nu fie cumva! Dar, dincolo de glumă, avem motive să fim îngrijoraţi, chiar dacă impresia generală, aproape mereu, este că vremurile contemporane sunt proaste, faţă de „vârsta de aur”, plasată întotdeauna în trecut. Îngrijorarea d
e acum vine pe un fond imens de aşteptare, care a fost subminat puternic de nesiguranţa zilei de mâine (criza pornită în 2008) şi de reculul Uniunii Europene, divizată de rivalităţi naţionale, de egoisme, de teamă, de recrudescenţa unor ideologii de extremă dreaptă, de asalturile violenţei aduse de atentate etc. Ne temem mai ales de criza valorilor care au consacrat lumea noastră, care i-au dat viabilitate şi care, de multe secole dacă nu de milenii, i-au garantat existenţa. De două mii de ani încoace, clasicismul greco-roman şi creştinismul ne-au fost repere de viaţă, ghiduri de urmat, îndreptare morale. De circa o jumătate de mileniu, prin Renaştere, omul a devenit măsura tuturor lucrurilor, atunci instaurându-se cultul pentru frumuseţea corpului şi a spiritului omenesc. Ideea de imitare a Antichităţii clasice a fost dusă mai departe şi a condus la reguli de vieţuire şi de convieţuire în comunitate, reguli care s-au validat în timp şi care au condus la rezultate excepţionale. În Secolul Luminilor s-a impus cultul raţiunii, ideea că prin cultură şi şcoală se poate ajunge la libertate, ideea că educaţia face din „trestia gânditoare” care este omul o fiinţă demnă de perfecţiunea zeilor, a lui Dumnezeu. Secolul al XIX-lea a preamărit libertatea individuală şi emanciparea naţională, veştejind tiraniile de orice fel, umilirea fiinţei umane şi asuprirea popoarelor în imperii atotputernice. Finele Primului Război Mondial a adus lumii recunoaşterea internaţională a dreptului popoarelor la autodeterminare.
Apoi însă, prin dictaturile de extremă stângă şi de extremă dreaptă, prin totalitarismele de tot felul, prin nemaiîntâlnite violenţe şi crime, lumea s-a învălmăşit, s-a crispat, s-a închis în poluri de putere şi de interese, a ajuns să dispreţuiască parcă valoarea supremă – Omul. Iar oamenii sunt acum, pe bună dreptate, dezorientaţi, speriaţi, uşor de manipulat. Nu cred să fi fost vreodată, în societăţile democratice, vreo lipsă de încredere în clasa politică, în instituţiile statului, în factorii de putere, aşa de mare cum este în acest moment. Este, poate, nevoie de noi paradigme de viaţă, primenite şi adaptate noilor realităţi, paradigme pe care le bănuim doar, dar nu le stăpânim încă, nu le prefigurăm, nu le cunoaştem. Vreau să cred că mintea omenească – neegalată de nicio creaţie artificială – este destul de puternică, de inventivă, de adaptabilă şi de prevăzătoare, spre a le descoperi şi aplica, aşa cum a făcut întotdeauna.
Sunteţi specialist în istorie medievală. Cât de „întunecat” a fost, cum se mai spune, Evul Mediu?
După un mileniu de lungă istorie, Evul Mediu a intrat în declin, ca orice epocă şi, în acei ani de „oboseală”, s-a creat prejudecata că se cuvine reînviată (mai exact, imitată) Antichitatea greco-romană. Atunci s-a creat prejudecata „întunecimii” medievale! Evul Mediu, ca orice perioadă istorică, are lumini şi umbre, care nu trebuie comparate cu ceea ce a urmat, ci cu valorile de atunci, cu idealurile lumii de atunci sau cu ceea ce a fost anterior. Din acest punct de vedere, Evul Mediu este plin de „lumini”, deoarece atunci s-au creat marile construcţii romanice şi gotice, vitraliile, bolţile, statuile de fiinţe fantastice etc. Pe baza mecanismelor simple (pârghia, planul înclinat, scripetele), oamenii medievali au creat opere de arhitectură aflate în picioare şi astăzi. Acei oameni au creat oraşele înconjurate cu ziduri, muzica bazată pe ritm, teatrul din Cetate, cu participarea publicului, au inventat arme noi de apărare şi de atac, au dat viaţă poeziei muzicale a trubadurilor şi truverilor, au creat manuscrise miniate unice, au conservat, în mănăstiri, operele antice etc. Restul – adică crimele Inchiziţiei, ius primae noctis („dreptul primei nopţi”), sărăcia lucie a şerbilor, războaiele endemice etc. – sunt mai mult poveşti ulterioare, augmentate de o imaginaţie prea bogată. Crimele Inchiziţiei se văd mai mult după secolul al XV-lea, reînvierea sclaviei se remarcă după Marile Descoperiri Geografice, discriminarea etnică, omogenizarea forţată etc. se practică începând cu epoca modernă. Asta nu înseamnă că Evul Mediu a fost o vârstă de aur, ci că a fost o perioadă normală, cu bune şi cu rele, la nivelul pe care îl atinsese atunci lumea.
Globalizarea între proiect şi desfăşurare
Secolul al XIX-lea a fost al naţiunilor. Din secolul XX au fost vii dezbateri privind dispariţia naţiunilor. Acum la ordinea zilei este globalizarea, funcţională în domeniile economic şi tehnologic, globalizarea a avut efecte aproape imprevizibile în plan socio-cultural. Paradoxal, se afirmă o puternică tendinţă de afirmare a identităţii etnice. Cum apreciaţi acest fenomen?
Lumea contemporană – grăbită şi superficială, sub multe aspecte – s-a grăbit să „decreteze” moartea naţiunilor şi naşterea societăţii globale. Numai că naţiunile nu s-au născut prin voinţa cuiva, prin legi votate de parlamente, pe de o parte, iar pe de alta, naţiunile nu au avut nicio vină pentru crimele comise în numele lor. Naţiunile s-au format încă de la finele Evului Mediu, prin acumulări succesive şi treptate, în urma eşecului „globalizării” de atunci. Imperiul şi Papalitatea au încercat să formeze societăţi umane generale, ecumenice, fără să reuşească. Salvarea din acest impas a venit prin formarea comunităţilor etnico-naţionale. Nici globalizarea nu se poate face la comandă, ci trebuie să vină firesc, din nevoile profunde ale comunităţii, din epuizarea rolului naţiunilor etc. Or, o asemenea epuizare, se pare, nu s-a produs încă. Oamenii continuă să trăiască grupaţi după limbile pe care le vorbesc, după conştiinţa originii comune, după cultura lor, după credinţe, tradiţii şi obiceiuri etc. Luăm multe, azi, unii de la alţii, dar nu suntem dispuşi să renunţăm la identităţile naţionale, regionale, locale. Câtă vreme aceste elemente vor persista, globalizarea, în felul în care a fost înţeleasă de ideologii săi din secolul al XX-lea, rămâne doar teoretică.
Care va fi statutul naţiunilor într-o lume globalizată?
Cum spuneam, lumea se globalizează sub anumite aspecte, care, dacă nu intră în contradicţie cu valorile naţionale, pot exista şi pot persista. Va trebui să ne obişnuim cu o lume globalizată formată încă din naţiuni. Semnalele în acest sens au fost clare imediat după căderea comunismului, dar factorii politici de anvergură au refuzat să vadă realitatea. URSS s-a destrămat în state aproape naţionale, pe baza criteriilor etno-lingvistice. Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au desfiinţat tot datorită tradiţiilor etno-lingvistice şi confesionale (religioase) diferite. Unii, superficiali sau răuvoitori, vedeau şi frângerea României – formată târziu ca stat naţional – uitând că românii din Transilvania, Moldova şi Valahia vorbeau aceeaşi limbă, aveau (în proporţie de aproape 90%) aceeaşi credinţă etc. Germania nu s-a unificat fiindcă era nevoie de un stat mai mare şi mai puternic în centrul Europei, ci pentru că locuitorii din est formau acelaşi popor cu cei din vest. Ideea Uniunii Europene este frumoasă, dar nu are încă „reţeta” potrivită de funcţionare, tocmai fiindcă naţiunile sunt încă realităţi vii şi nu doar cele est-europene – blamate mereu, pentru felurite rele, multe imaginare –, ci mai ales cele occidentale, din Anglia, Franţa, Olanda, Irlanda. Nu est-europenii s-au opus iniţial Uniunii Europene şi constituţiei europene, ci vechile naţiuni orgolioase din occident!
În acest context, care este rolul istoriei ca disciplină de învăţământ? Cât de explicabile – că justificabile nu sunt – sunt propunerile de reducere a orelor de istorie şi limbă naţională?
A te răzbuna pe disciplina istorie pentru tarele Europei şi ale „educaţiei europene” este la fel de absurd ca şi cum ai vrea să reduci orele de matematică din şcoală pe motiv că elevii au aversiune pentru această materie. Istoria este memoria colectivă a comunităţilor, iar a şterge această memorie înseamnă a forma comunităţi infirme, bolnave. Să ne gândim cum s-ar manifesta un om fără memorie! Ar fi bun de închis într-un ospiciu! Memoria este o componentă fundamentală a inteligenţei. Oamenii, pentru a putea lua decizii, compară realităţi, fapte, întâmplări din trecut. Tot ceea ce ne înconjoară devine, în mod iremediabil, trecut: prezentul durează o clipă şi trece, viitorul este imprevizibil şi incert, dar când vine spre noi ajunge să fie şi el prezent şi apoi trecut. Trecutul este marea experienţă a omenirii. Ignorarea lui, chiar dacă nu pare să aibă urmări imediate, ne condamnă la moarte lentă. Limba şi istoria ne ajută să fim noi înşine, dar ne ajută mai ales să fim europeni, să trăim în comunitate. Reducerea orelor de istorie şi de limbă şi literatură română mai aduce cu sine un rău imens: privează tinerele generaţii de cultura generală, de cunoaşterea lumii, de bagajul de cunoştinţe necesar vieţuirii şi convieţuirii. Cel mai bun computer este mintea omenească, iar, dacă această minte ajunge să fie vidă, lumea se strică, se întristează, se perverteşte, se micşorează şi moare.
Cum se poate imagina personalitatea unui om care nu cunoaşte istoria ţării mai întâi şi, fireşte, a omenirii? Altfel spus, un om fără memoria identităţii.
Oamenii fac parte cu toţii, fără excepţie, din diferite colectivităţi. Omul este o fiinţă socială şi nu poate trăi izolat, iar traiul în comunitate presupune existenţa unor convingeri, a unei conştiinţe a identităţii respective. În cadrul conştiinţei identităţii locale, naţionale, europene etc., componenta referitoare la trecut este fundamentală. Numai că trecutul respectiv nu este literă moartă, aşa cum, în chip tendenţios sau din ignoranţă, îl consideră unii. Trecutul este pur şi simplu viaţă trecută, care a fost reală, palpabilă, prezentă, pentru cei care au trăit acea viaţă. A-l priva pe un tânăr de cunoaşterea trecutului naţional şi universal este ca şi cum l-ai scoate din viaţă şi l-ai destina din start morţii, neantului. Un om fără memoria identităţii se dezumanizează, devine manipulabil, executor docil al unor ordine elaborate de alţii.
Să ai conştiinţa misiunii care îţi revine şi stăruinţa să o urmezi
Sunteţi şi un adevărat ambasador al istoriei şi culturii noastre – sunteţi invitat la manifestări ştiinţifice internaţionale, susţineţi conferinţe în diferite centre universitare. Cum sunt receptate? Ce atrage în mod special interesul ascultătorilor?
Interesul oamenilor pentru trecut este mare, fiindcă oamenii ştiu să perceapă trecutul ca pe experienţa acumulată a omenirii, a colectivităţii. Atracţia publicului pentru o conferinţă este legată de feluriţi factori, de la tema propusă până la farmecul expunerii, de la metodele de prezentare până la ambianţa în care se realizează totul. Cel mai important lucru este însă – din câte îmi dau seama de ani de zile – sinceritatea conferenţiarului, onestitatea sa, convingerile sale bazate de ideea de bine, de adevăr, de dreptate, de frumos. Publicul este ca un senzor foarte sensibil şi simte imediat artificialul, minciuna, prefăcătoria. Fireşte, oamenii sunt atraşi de subiecte spectaculoase, unele de istorie contemporană, dar şi de teme din antichitate şi din lumea contemporană. Istoria românilor este şi ea foarte gustată – dincolo de Dracula – numai că nu avem cu toţii chemarea necesară (talentul) de a o face inteligibilă, fascinantă, interesantă. Poate ne lipseşte talentul oratoric, poate erudiţia, poate pasiunea …
Sunteţi de ani buni rector al Universităţii din Cluj-Napoca. Ce anume din trăsăturile tinerei generaţii este dătător de speranţă?
Spun mereu că studenţii de astăzi nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât înaintaşii lor. Nu am sentimentul decadenţei promoţiilor actuale, pe care unii colegi de-ai mei îl au şi îl clamează destul de des. Fireşte, azi sunt mult mai mulţi studenţi decât odinioară şi vin la studiile superioare aproape fără selecţie. Fiind mulţi ca număr, sunt mai mulţi ca altădată şi cei dezinteresaţi, cei mai puţin pregătiţi, cei superficiali. Dar proporţia celor buni şi pasionaţi este constantă, în totalul tinerilor. Această Universitate – cea mai veche (fondată la 1581), cea mai mare şi, în multe domenii, cea mai prestigioasă din ţară – s-a refondat la 1919, în cadrul Regatului României, cu scopul de a arăta măsura înaltă a valorii intelectuale a poporului nostru. Prin studenţii şi profesorii săi, a reuşit cu prisosinţă să facă acest lucru, chiar şi în vremuri de restrişte. Studenţii au conştiinţa acestei misiuni a Universităţii şi se străduiesc să o urmeze.
Dar de îndoială şi, de ce nu, amărăciune?
Evident, studenţii de azi nu mai citesc atâtea cărţi în formă clasică, nu se mai duc la biblioteci precum o făceau cei de dinaintea lor, nu mai scriu caligrafic de mână şi nici nu pot scrie foarte repede cu propria mână etc. Dar au alte modalităţi de informare, pe care cei de dinainte nu le aveau. Sigur, educaţia tinerei generaţii nu se mai face în conformitate cu idealurile mele de societate sănătoasă. Unii tineri sunt pasionaţi de lucruri trecătoare, facile şi nu mai muncesc aşa de înverşunat ca odinioară. Generaţia mea era obsedată de şcoală, pentru că majoritatea credeam că fără şcoală temeinică nu putem ajunge nimic în viaţă. Acum trăim într-un cadru haotic, în care planurile de învăţământ, programele şcolare, manualele se modifică prea des şi nejustificat, în care nu se mai transmit suficiente cunoştinţe, în care idealurile de bine, de corectitudine, de cinste şi onoare sunt ocolite sau obturate. Speranţa în tânăra generaţie există şi se justifică, numai că, probabil, nu ştim noi, maturii de azi, să fim la înălţimea acestor speranţe…
Goana după „nou” reuşeşte ades să oculteze adevărata valoare. Care sunt sau ar putea fi efectele colaterale şi cine le suportă?
„Noul” acesta este într-adevăr, în multe cazuri, înşelător. Pe vremuri, când studenţii făceau „învăţământ politico-ideologic”, aducându-se un elogiu „omului nou”, un coleg a întrebat tendenţios dacă această laudă excesivă nu incumbă un dispreţ faţă de „omul vechi” care făurise lumea civilizată, care ridicase catedralele, care scrisese capodopere etc. Sub pretextul „noului”, se ignoră valori şi suntem învăţaţi să fim mărginiţi şi ignoranţi, sub pretextul „noului” ni se spune să operăm cu metode, nu cu fade cunoştinţe, ca şi cum fără bagaj de cunoştinţe am putea trăi! Ne bazăm tot mai mult memoria pe aceea a computerelor, uitând de necesarul creierului omenesc, de exerciţiul memoriei, de duelul interior al minţii noastre. Efectele colaterale ar fi crearea de mecanisme manipulabile în loc de personalităţi umane independente, creatoare şi ingenioase.
Cum pot fi contracarate?
De două mii de ani încoace – de când s-a conştientizat zestrea clasicismului greco-roman şi a creştinismului (dar şi a celorlalte mari religii) – omenirea a experimentat cu succes un mod relativ unitar de educaţie şi a pregătit pentru viaţă oameni deosebiţi. Înainte de a schimba radical acest sistem, ar trebui să avem certitudinea că cel nou este mai bun. Or, noi, departe de a face acest lucru, ne hazardăm în fel de fel de experimente ciudate. Copiii buni s-au format, de exemplu, în familii bune, iar acum distrugem familia! Copiii buni au ascultat de secole basme cu feţi-frumoşi şi ilene-cosânzene, cu tineri viteji şi bătrâni înţelepţi, cu pilde despre viaţa frumos trăită, iar acum văd filme în HD care preamăresc moartea, armele letale, fiinţele odioase, răul, vacarmul, crima etc. Copiii buni s-au format în şcoli bune, studiind matematica, limba română, istoria, geografia, biologia, chimia, fizica, educaţia fizică, muzica etc., iar acum inventăm materii precum educaţia pentru drepturile copilului, educaţia antreprenorială, educaţia sanitară şi sexuală, educaţia rutieră şi câte alte „educaţii”, încurcând intenţionat seturile de cunoştinţe cu disciplinele şcolare şi renunţând la obiecte de studiu consacrate şi verificate. Ar trebui să ne decidem odată pentru valoarea efectivă, pentru educaţia reală, pentru ceea ce ştim că dă rezultate bune pe termen lung.
Cu nişte ani în urmă, s-a afirmat că ritmul schimbărilor tinde să depăşească posibilităţile omului de adaptare. Uneori aşa pare a se petrece în viaţa de toate zilele. În învăţământ putem vorbi chiar de anume performanţe şi rezultatul este nemulţumirea celor mai mulţi – elevi, profesori, părinţi. Se vorbeşte şi de o educaţie pentru schimbare. Care ar fi principiile unei astfel de educaţii?
Este evident că acum „planeta se grăbeşte” şi că ritmul schimbărilor este debordant. Nouă ne place să vorbim de aşezare, de stabilitate, de linişte şi de tihnă, dar acestea sunt tot mai rare. Este nevoie de educaţie pentru schimbare, dar făcută după principiul echilibrului. Romanii aveau o vorbă, de care noi uităm adesea şi care a asigurat stabilitatea de circa 1250 de ani a statului pornit de pe râul Tibru şi extins apoi pe trei continente: „Calea de mijloc este de aur” (Aurea mediocritas). Ce bine ar fi să ştim să schimbăm educaţia, s-o adaptăm noului, dar păstrând valorile perene în cadrul ei. Omul nu şi-a schimbat şi nu-şi va schimba – în ciuda înnoirilor năucitoare – esenţa sa umană. Aceasta înseamnă că în om şi umanitate rămân anumite constante, anumite elemente fixe, care se cuvin cultivate mereu, independent de schimbări.
Cum ar trebui să fie concepută ecuaţia educaţiei pentru viitor? Mă gândesc la cele două aspecte – instrucţie şi modelare a personalităţii.
Şcoala, de când e lumea, a transmis cunoştinţele acumulate de omenire, a creat condiţiile pentru dobândirea de noi cunoştinţe, tehnici etc. prin cercetare şi a format caractere. Şcoala a instruit şi a educat mereu. Chiar şi prin disciplinele cele mai aride şi mai „exacte”, se face educaţie. Nu cred că, pentru viitor, trebuie să ne propunem metode speciale pentru educaţie. În şcoala bine făcută, educaţia corectă şi utilă pentru societate vine de la sine.
Sunteţi şi directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, din păcate mai puţin cunoscut dincolo de cercul specialiştilor. Care este, în mare, programul ştiinţific al acestui Institut?
Centrul de Studii Transilvane (CST), funcţionând azi în cadrul Academiei Române, vine dintr-o veche tradiţie a intelectualităţii transilvănene, în cazul de faţă al intelectualităţii româneşti. Nucleul său a pornit în lume pe la 1934, când s-a creat la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj, şi a apărut periodicul „Revue de Transylvanie”, sub direcţia profesorului Silviu Dragomir. Obiectul de studiu al CST cuprinde toate aspectele legate de trecutul Transilvaniei, cele istorice, literare, etnografice, juridice etc. Între anii 1942-1947, acest institut a pregătit toată documentaţia istorică necesară delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1946-1947. Apoi, în 1948, Centrul a fost desfiinţat de regimul comunist, acesta reapărând în 1991. Azi CST continuă – cu foarte puţini cercetători – vechea tradiţie, abordează teme noi, specifice sensibilităţii acestui început de nou mileniu şi, prin sectorul său editorial, publică „Transylvanian Review” şi o serie de cărţi, în cadrul mai multor colecţii. O operă de căpetenie a CST este Istoria Transilvaniei – apărută până acum în trei volume (din cele mai vechi timpuri până în 1920), în limbile română şi engleză – scrisă de istorici români, maghiari, germani, evrei etc. din Transilvania.
Cum vă pregătiţi pentru împlinirea unui secol de la Marea Unire?
Pentru anul 2018 – sărbătoarea celor 100 de ani trecuţi de la Marea Unire, instituţia pregăteşte volumul al patrulea, care va cuprinde istoria acestei provincii a României de după Primul Război Mondial până la zi. Vrem să ne pregătim pentru cinstirea secolului trecut de la 1 Decembrie 1918 prin ceremonii sobre şi pline de demnitate, potrivite rememorării celui mai important act al naţiunii române din toate timpurile – făurirea statului naţional unitar român.
