Am reeditat romanul după ’90 cu titlul şi revenirile necesare, Pentimento. A fost tradus şi dramatizat tocmai în Vietnam. Au cărţile soarta lor…
George Motroc: Alături de Nicolae Breban şi Dumitru Radu Popescu, sunteţi laureat al Premiului Naţional pentru Proză „Ion Creangă”, un premiu de o reală valoare, de anvergură naţională, menit să recunoască şi să onoreze valorile de prim rang din domeniul prozei naţionale. Când revista Contemporanul. Ideea europeană nr. 9/ 2019 era pregătită pentru machetare, am aflat că recent, la Târgul Internaţional de Carte de la Beijing, unde România s‑a prezentat cu brio în calitate de ţară invitată de onoare, a fost prezentat romanul Vladia (Editura Flower City Publishing House) în versiune chineză, dumneavoastră devenind primul scriitor român laureat al Premiului de Excelenţă decernat de o casă editorială extrem de prestigioasă. E prima distincţie importantă acordată unui scriitor român în Republica Populară Chineză de o extrem de prestigioasă editură.
Domnule Eugen Uricaru, înainte de toate, vă rog să‑mi permiteţi să vă adresez felicitări cu aceste
prilejuri! Să începem acest dialog pentru cititorii revistei Contemporanul cu o mărturisire… Care este cea mai frumoasă şi emoţionantă amintire din copilăria dvs.?
Înainte de toate doresc să vă mulţumesc dvs. pentru această osteneală şi doamnei Aura Christi că s‑a gândit să mă găzduiască în acest mod, foarte invaziv, dar foarte util mie, sper să fie astfel şi celor care vor citi acest interviu.
Cu prima Dvs. întrebare, domnule George Motroc, aţi început cu… începutul. Locul naşterii e o pură întâmplare, mama mea lucra acolo, la Fabrica de postav, una dintre puţinele de acest fel din Europa continentală, avea capital englezesc şi un corp de ingineri şi administraţie multinaţional. Era o fabrică de mare renume, cu un sistem modern de producţie şi, mai cu seamă, cu o organizare corporatistă excepţională. Lucrătorii beneficiau de servicii sociale interne, de la cantină la dispensar, aveau un sistem de plată intern, pe cupoane, puteau să cumpere de la magazinul fabricii cu ele etc. Nu am locuit în Buhuşi decât un an şi câteva luni, dar îndeajuns pentru a mă îmbolnăvi destul de grav, fiind salvat de medicul fabricii şi cu ajutorul direct al soţiei directorului care a făcut rost de antibiotice din străinătate. Erau anii grei ai secetei şi ai sărăciei postbelice. Tatăl meu lipsea, era sub arme, fiind absolvent al Şcolii de subofiţeri de aviaţie de la Mediaş, plecat apoi pe front. A rămas destul de mult mobilizat. În familia tatălui era o tradiţie a tehnicii militare, bunicul Gheorghe Uricariu (eu am pierdut din motive de birocraţie i‑ul final) a fost armurier la Arsenalul Armatei, iar doi fraţi ai tatei au fost în Aviaţie, unul fiind mecanic de bord pe bombardierul Savoia Marchetti sub comanda comandorului Climescu. A căzut de trei ori cu avionul, dar a fost un om relativ norocos, dacă nu ţinem cont că nepoata sa Teodora Maftei (fiica fiicei sale Viorica, verişoara mea) a murit la Ierusalim din pricina arsurilor Colectiv.
De la început aţi avut un parcurs existenţial spectaculos… V‑aţi născut la Buhuşi, aţi urmat liceul militar din Câmpulung şi apoi facultatea de litere din Cluj… Privind în urmă, aveţi regrete că nu aţi ales cariera militară?
Eu am terminat Liceul Militar „Ştefan cel Mare” de la Câmpulung Moldovenesc, dar după un scurt episod legat de Institutul Medico Militar din Bucureşti am ieşit cu totul din această zonă. Am ajuns, în final, la Facultatea de Filologie din Cluj, unde cred că, în sfârşit, mi‑am găsit drumul. La Liceul Militar am avut parte de profesori foarte buni şi severi. Exista acolo o bibliotecă impresionantă, foarte bine dotată cu tratate de istorie, naţională şi universală, clasicii români şi literatura clasică tradusă, de la Xenofon la Dio Cassius. Din păcate, la ora 20.00 biblioteca se închidea şi nu exista secţie de împrumut. Consider că a fost o perioadă fastă pentru mine, aveam un mic renume de enciclopedie ambulantă. Dar ceva se întâmpla cu mine, pe măsură ce studiam regulamentele militare (aveam ore de studiu speciale pentru acest subiect), îmi dădeam seama că Armata nu e de mine. Poate şi pentru că în Armată nu trebuie să ştii prea multe, dar cât ştii, să fie literă de lege, iar eu doream să aflu cât mai multe, să înţeleg cum e lumea şi, mai ales, cum merge lumea. Poate şi din cauză că înainte de a ajunge în clasa întâia citisem Călin Nebunul şi Istoria revoluţiei bolşevice, o ediţie cu fotografii de epocă (fascinante) pe hârtie de biblie. Ştiam deja atât de multe lucruri, încât mă temeam să vorbesc despre subiecte ce erau absolut necunoscute colegilor mei. Mă temeam, deoarece neştiinţa îi face pe oameni agresivi. Întotdeauna mi‑a repugnat agresivitatea, e semn de neştiinţă, nu de prostie. Prostia poate fi acceptată, e o chestiune de natură a lucrurilor. Neştiinţa e refuzul de a şti, din diferite motive, pe care nu sunt dispus să le tolerez.
A fost bulversantă, pentru un spirit bucovinean, trecerea în spaţiul ardelenesc? Cum aţi resimţit acea mult discutată diferenţă de temperament dintre cele două părţi ale ţării, nord şi sud? Ce diferenţe decriptaţi în cele două tipuri din punct de vedere psihologic?
Întâi o corectură, este vorba de diferenţe (presupuse) dintre est şi vest. La Liceul Militar aveam colegi, prieteni, din toată ţara. Acest fapt m‑a ajutat să înţeleg diferenţele nesemnificative dintre locuitorii diferitelor provincii şi cât de trainic este ceea ce ne ţine laolaltă, anume – limba română, care este o limbă extrem de unitară în context balcanic şi european, o minune. Am mai înţeles şi faptul că, practic, poporul român este un popor extrem de democratic, în sensul că nu recunoaşte merite moştenite, ci doar cele dobândite, chiar şi pe acelea cu greu. Dar, există un dar, fiecare provincie are o tradiţie de organizare internă, bazată pe tipul de Administraţie care a funcţionat acolo. Transilvania şi Bucovina (aceasta mult mai puţin!) conţin o anume tradiţie a rânduielii, a disciplinei sociale. Românii, mai ales, din aceste provincii sunt foarte dispuşi să respecte regulile. Asta, poate, şi din prea multe secole de iobăgie. Respectă regulile şi ştiu să disimuleze. Sunt, probabil, după basarabeni, cei mai ascunşi, cum se spune, cei care reuşesc să nu arate nici scopul adevărat al acţiunii, nici adevăratele sentimente, sunt prudenţi şi oportunişti. Nici vorbă despre ardeleanul, care e un monument de seriozitate. A respecta regulile nu înseamnă a fi şi serios. Seriozitatea este dată în grija regulilor. Sunt, poate, cei mai birocraţi dintre toţi românii, din cauza împrejurărilor şi a experienţei multiseculare de a fi dominaţi. Românii din Transilvania, cu mici excepţii, nu au participat la construcţia de stat până în 1918. Românii din Vechiul Regat au avut Statul lor chiar şi în cea mai neagră perioadă de dominaţie otomană. De aici şi diferenţele. Valahii sunt mai dispuşi să nu respecte regulile, ba chiar să‑şi facă alte reguli. De aceea sunt mai impulsivi, mai tentaţi să conteste. Moldovenii sunt destul de individualişti, orgolioşi şi de multe ori creduli. Sunt fantazişti, dar în momente de criză, când ajunge cuţitul la os ori apa la gură, sunt decişi, acţionează rapid şi de multe ori într‑o furie distructivă. Vezi Răscoala de la 1907, care a fost răscoală doar în Moldova.
România, după standardele europene, este omogenă, diferenţele, dacă există, sunt exarcebate în mod subiectiv, de cele mai multe ori din surse externe. Există mari interese în acest sens!
Ce a însemnat pentru devenirea dvs. intelectuală intrarea la o facultate de prestigiu precum cea de litere din Cluj?
Faptul că am reuşit la examenul de admitere la Filologie nu a fost chiar mare lucru, examenul propriu‑zis a fost greu, eram cam patru aspiranţi pe un loc, iar eu aveam o pregătire filologică destul de aproximativă, făcusem secţia reală, chiar foarte reală, adică avusesem o pregătire deosebită în materie de ştiinţe exacte, făcusem ore speciale de matematică aplicată la tehnica de artilerie sau ore speciale de mecanică auto, e drept şi ore de engleză cu o englezoaică nativă, rusă, la fel, dar nu mă prea descurcam în istoria literaturii vechi, spre exemplu. Iar ceea ce ştiam despre Maiorescu era din pricina pasiunii pentru cercetarea mişcării ideilor în cultura română, tot aşa citisem August Bebel şi Bakunin, dar nu erau folositori pentru a intra la Filologie. Important a fost că Destinul m‑a aşezat într‑o grupă unde eram patru băieţi şi restul fete. Dar ce băieţi! Marian Papahagi, o minte de‑a dreptul strălucitoare, dintr‑o ilustră familie de savanţi aromâni, Marcel Constantin Runcanu, un camarad în bunul sens al cuvântului, inteligent şi sensibil, bolnav de scris – asta se ştia, şi bolnav de o boală necruţătoare, asta nu s‑a ştiut multă vreme, Nicolae Diaconu, din Târgu Jiu, poet din rasa celor care filigranează limba, care s‑a sfârşit
din cauza unei boli din aceeaşi stirpe cu boala celuilalt prieten. Marian Papahagi s‑a stins şi el brusc, pe când era directorul Accademia di Romania in Roma, din prea mult efort fizic şi intelectual. Sunt singurul supravieţuitor al băieţilor din faimoasa grupă 13. Facultatea avea o atmosferă de rigoare, disciplină, studiu. Biblioteca era mereu aglomerată, puteai găsi cărţi rare, eu am tăiat paginile (adică am fost primul cititor) unor volume care mă interesau îndeosebi – Lovinescu, Iorga, Caracostea. Era un spirit liberal care supravieţuia exact din cauza rigorii şi disciplinii. Totul era corect la vedere, totul era agitat şi iscoditor în spirit. Erau şi anii ’60, ani în care societatea românească se schimba rapid. Puteai vorbi la o cafea în Arizona sau la Verde cu mari intelectuali abia ieşiţi din închisoare datorită Decretului de amnistie din 1964. Circulau cărţi aparent interzise (aşa am citit şi eu Cioran, şi Curzio Malaparte), se închegau grupuri de discuţie la cafenele (eu mă asociasem unuia în care Ion Papuc era un mentor recunoscut). În acest climat de bâjbâială, dar nu de îngheţ total, a apărut Echinox. A apărut, deoarece simţeam că e momentul, nu se ştia cât va dura relativa libertate. Împreună cu Marian Papahagi am pus bazele cenaclului care a închegat grupul. Când a apărut revista, Marian Papahagi era deja la Roma, beneficiind de o bursă de studii pe termen lung. Practic şi‑a făcut studiile acolo, inclusiv doctoratul. Am avut profesori buni, unii cam sastisiţi de monotonia predării, alţii mereu entuziaşti, dar buni, severi. O să amintesc unele nume, Ion Vlad, Mircea Zaciu, Iosif Pervain, Octavian Schiau, Silviu Curticeanu, Maria Protase, Liviu Petrescu şi, desigur, Ion Pop. Le sunt recunoscător pentru cum au ştiut să îndrume pe o cale bună o generaţie cam rebelă.
Ce a însemnat pentru devenirea dvs. intelectuală intrarea ca membru fondator într‑o instituţie de prestigiu: Echinox?
Aş face o mică îndreptare, nu poţi intra în ceva ce construieşti în jurul tău. Echinox s‑a construit cu un grup de tineri de mare devotament pentru cultura română, convinşi că au nevoie de continuitate în cultură. Altfel spus, de tineri care voiau să reconstruiască legătura cu perioada interbelică, perioadă împotriva căreia s‑a folosit toată artileria propagandistică a anilor cincizeci. Voiam să cunoaştem, să simţim şi să fim onoraţi de marile valori ale culturii române interbelice, valori care ne fuseseră ascunse. Umblam pe străzile pe care răsunaseră paşii lui Lucian Blaga şi nu puteam citi poemele lui, cărţile sale
de filosofie. În acei ani am văzut cum sub ochii noştri s‑a aşezat statuia sa lângă Casa Studenţilor şi am fost emoţionaţi, cutremuraţi sufleteşte, dar am văzut şi cum, cu un lanţ legat de gâtul de bronz, statuia a fost scoasă apoi, pentru că începuse refluxul mării libere. Atunci am fost doar cutremuraţi. Venea o boare foarte rece. Echinox a fost o creaţie care la rândul ei ne‑a modelat în spiritul camaraderiei, onestităţii intelectuale şi al încrederii în rostul esenţial al culturii naţionale. Eram spirite deschise şi de aceea foarte atenţi la ce se petrece în jurul nostru. De aceea ne grăbeam, ştiam că ne apropiam de Echinoxul de toamnă, când vine frigul şi noaptea e mai lungă. După cum şi trebuia să fie, întâi a fost cenaclul şi apoi revista. Revista a fost singulară în acel moment, după apariţia primului număr, am fost destituit din calitatea de redactor‑şef, deoarece erau prea multe nume scandaloase în primul număr. Primul text de Heidegger tradus în româneşte după 1945, comentarii la Cioran şi Mircea Eliade, un text al unui bursier american la Cluj despre viaţa studenţească din Statele Unite. Revista şi‑a reluat apariţia după trei luni în urma insistenţelor rectorului Ştefan Pascu, a mai multor profesori de la Universitate, dar şi a gândirii înţelepte care spunea că mai bine să apară, dar să‑i controlăm decât să nu mai apară şi să nu‑i putem controla. Noul redactor-şef a fost numit actualul academician Ion Pop. Oricum, după noi au mai apărut şi alte reviste în centrele studenţeşti. Noi eram foarte mândri că pe frontispiciul Echinox nu apărea cunoscutul slogan – Proletari din toate ţările, uniţi‑vă! Am rămas prieteni, la fel de mult sau de puţin ca în acea vreme de acum 50 de ani. Nu suntem o sectă, dar suntem o confrerie. A fost un moment bun acea perioadă, bine că ne‑am dat seama şi am acţionat. Momentul a fost bun pentru toată lumea intelectuală, nu doar pentru noi.
Aţi debutat în anul 1974, cu proză scurtă… A fost un necesar exerciţiu pentru trecerea la roman? Cum s‑a produs glisarea spre construcţiile epice ample?
Am debutat în 1974 cu o carte de proze scurte care în proporţie de 70 la sută erau fragmente din romanul Vladia, pe care îl scrisesem pe la 24 de ani. A trebuit să aştept câţiva ani ca să‑mi apară cartea depusă la Editura Dacia, unde Vasile Igna şi Alexandru Căprariu avuseseră buna idee să inaugureze o serie Echinox în care au apărut câteva cărţi memorabile, deşi erau cărţi de debut – Umbria de Adrian Popescu, Istm de Ion Mircea, Între zero şi infinit de Bernd Kolf (în limba germană), coperţile aparţinând unui coleg de la Echinox, cunoscutul pictor Octavian Cosman. Am fost chemat la redactorul-şef al Editurii, un cunoscut critic literar, ca să‑mi spună – cine te crezi, Zaharia Stancu (atunci Preşedintele Uniunii Scriitorilor) să vii cu o asemenea carte?! Eu nu mă credeam decât un tânăr autor, un pic mai nedus la biserică. Timp de trei ani manuscrisul meu a fost material didactic la reciclarea directorilor de editură pentru testarea vigilenţei, cel puţin aşa mi‑a spus Mircea Sântimbreanu, mai marele editurilor. Acesta m‑a chemat, mi‑a spus că dacă scriu un text din care să reiasă că nimic din carte nu are legătură cu lumea înconjurătoare şi dacă specific că e vorba de povestiri fantastice, cartea va apărea. Am scris un text – Inventând – în preambul şi am specifict că e vorba de povestiri fantastice şi cartea a apărut. A stârnit ceva zumzet, s‑a afirmat că e cel mai semnificativ debut după cel al lui Marin Preda, iar această neaşteptată apreciere l‑a incitat pe Marin Preda, care a mai aflat că iniţial volumul fusese încredinţat Editurii Cartea Românească. Am publicat Vladia la această editură, când Marin Preda nu mai era printre cei vii. Am avut onoarea să mi se acorde Premiul Uniunii pentru romanul Mierea de către un juriu, al cărui preşedinte era Marin Preda. Citise această carte, cu siguranţă. Într‑o zi mă aflam la Madam Candrea, singur, la masă, ca orice provincial, când s‑a aşezat în faţa mea Marin Preda. Mi‑a povestit tot romanul încheind – ai un sfârşit mai bun decât cel pe care l‑am găsit eu. Ai lirism!
Nu ştiam despre ce roman al său vorbea, mi‑am dat seama mai târziu – Cel mai iubit dintre pământeni. Mă roşisem tot, îmi era ruşine, nu ştiam dacă eu aş fi fost în stare să‑i povestesc un roman al său cu atâta lux de amănunte. Între timp, venise şi criticul Dan Cristea, care s‑a străduit să‑l convingă că am scris un roman mai grozav, Rug şi flacără. Am citit între documentele legate de moartea lui Marin Preda lista de inventar a cărţilor din camera unde stătea la Mogoşoaia. Mierea era printre ele.
Nu am scris proză scurtă decât întâmplător, am scris febril o nuvelă, Antonia, care a fost tradusă în volum separat în Rusia, Serbia, Macedonia şi antologată de Mircea Iorgulescu într‑o antologie a nuvelei româneşti. Am scris şi mai scriu poezie, am publicat, de altfel, la Junimea anul trecut volumul Despre ce vorbim, dar preocuparea principală şi modul meu de a fi în literatură este romanul. De altfel, unele personaje din Vladia se reîntâlnesc în Permafrost sau în Stăpânirea de sine. În concluzie, n‑am glisat spre roman, ci din roman am făcut mici escapade în genul scurt sau în poezie.
În ce relaţie aţi fost cu instituţiile cenzurii de până la 1989? Presiunile erau mai mari pentru un scriitor aflat la început de drum sau au venit şi au crescut în intensitate mai târziu, pe măsura consacrării?
Cu Cenzura am avut o relaţie destul de… aventuroasă. Trebuie să înţelegem că persoanele care citeau cenzurând nu o făceau din motivaţie ideologică, ci mai degrabă din frică. Erau cuprinşi de o uriaşă spaimă să nu fie întrebaţi dacă sunt complici la editarea unui text subversiv. Scriitorul era cumva pedepsit, însă cenzorul plătea sigur cu slujba sa, cel puţin pentru o lipsă de vigilenţă semnalată de cineva de sus. De aceea, cei mai mulţi dintre cenzori fie erau dogmatici – cuvintele alea şi alea dispar –, fie erau interesaţi să aibă o explicaţie în cazul unor interpretări răuvoitoare. Iar explicaţiile cele mai bune le dădea chiar autorul. Prima mea întâlnire cu cenzura a fost când m‑am întâlnit cu un profesor de filosofie, Ion Irimie, susţinător al Echinox‑ului, care m‑a întrebat cum stăm cu revista. I‑am răspuns – mâine o dăm la tipografie. M‑a întrebat uşor neliniştit – dar la Cenzură aţi fost cu manuscrisul? Habar nu aveam despre Cenzură. Mi‑a explicat – sunt nişte birouri la etajul unu al Poştei Centrale, acolo e Cenzura. Se cheamă Direcţia Presei. M‑am înfiinţat cu manuscrisul, am bătut la uşă şi am intrat. O sală lungă cu birouri aliniate pe dreapta şi pe stânga. La mese, bărbaţi serioşi care citeau atenţi vrafuri de foi. Nu m‑a întrebat nimeni nimic. Atunci am întrebat, destul de tare: – Aici este Cenzura? O clipă de consternare, apoi cineva m‑a luat de braţ şi m‑a dus către uşa din capătul celălalt al sălii. A bătut respectuos la uşă, apoi a intrat, ţinându‑mă bine de umăr: – Tovarăşu P… tânărul întreabă dacă aici e Cenzura! Apoi m‑a lăsat singur cu şeful acelei instituţii. M‑a luat la întrebări, apoi a vrut să ştie dacă eu am ştiinţă de cine conduce ţara şi ce orânduire este în ea. Eu am încercat să‑i explic într‑un mod stupid, că nu am spus cenzură, ci cezură, adică pauza dinaintea tipăririi, e un termen de la noi, de la facultate. Un dezastru. Am lăsat manuscrisul pe masa tov. P. şi am plecat. Cerul era peste mine. Totuşi, în două luni revista a primit bunul de imprimat şi în decembrie a ieşit la lumină. Cu Heidegger, cu Mircea Eliade, cu Cioran, cu studenţii din America. Desigur, m‑au dat afară din calitatea de redactor-şef, am fost la un pas de exmatriculare etc. După articolul Adrianei Mitescu din Lupta de clasă, oficiosul ideologic al Comitetului Central, în care mă desfiinţa pentru un fragment din Vladia publicat într‑o revistă, a urmat povestea cu volumul de debut.
Am avut o întâmplare neobişnuită cu romanul Pentimento, o reluare în zilele noastre a basmului Tinereţe fără bătrâneţe, dar în care tărâmul minunat era lumea nomenklaturii, iar ieşirea din ea era aducerea la realitate, o realitate care trăia după alt ritm şi alte reguli. Era depusă la Editura Eminescu, unde mai avusesem probleme cu Vreme în schimbare din cauza unui referat intern, care susţinea că îmi bat joc în roman de un erou naţional, Horea. Romanul a fost distins cu Premiul Academiei şi Premiul Uniunii Scriitorilor. Cineva din editură a făcut o sesizare, mai sus, spunând că, de fapt, în romanul Pentimento e vorba de familia Ceauşescu. Vă închipuiţi ce a urmat. Între altele, mi s‑a interzis printr‑un telefon de sus să mai particip la vreo întâlnire cu cititorii, iar un alt oficiu, tot prin telefon, mi‑a solicitat date personale şi amănunte precise din biografie. Târziu, din relatarea fratelui poetului Ion Brad, care lucrase la Academia Ştefan Gheorghiu, am aflat că tovarăşul Postelnicu (devenit celebru pentru replica Am fost un dobitoc!) se pronunţase într‑o reuniune de acolo că Uricaru ăsta e un duşman al Partidului. Să trecem peste asta, cartea a fost oprită şi înconjurată de mister. Atunci, o minte isteaţă, şi un om curajos a luat o decizie. Aşa a venit Dumitru Matală, un bun prozator, care lucra în Centrală, să discute cu mine la Cluj despre carte şi să‑mi propună să‑i schimb titlul cu cel al unui proiect de carte depus de mine la Cartea Românească pentru anul următor, anul 1989, anume Anii treizeci. Era un proiect care mă preocupă şi astăzi, deoarece convingerea mea este că retrăim, în linii mari, aceeaşi perioadă, cu alţi actori interni, alte costume, dar aceiaşi mânuitori de sfori externi. Am făcut cum ne‑am înţeles şi cartea a apărut. N‑a luat‑o nimeni în seamă, pentru că pe străzi se juca o piesă mai importantă. Am reeditat romanul după ’90 cu titlul şi revenirile necesare, Pentimento. A fost tradus şi dramatizat tocmai în Vietnam. Au cărţile soarta lor. Cât priveşte nivelul de cenzurare a textelor, el ţinea mai degrabă de lista pe care se afla autorul decât de conţinutul propriu-zis.
După 1989, statutul scriitorului român s‑a schimbat radical… Cum vă explicaţi o asemenea decădere sau cădere dramatică de prestigiu?
Scriitorul a fost folosit în prima perioadă a dictaturii comuniste ca un factor ce ar trebui să contribuie la legitimarea, credibilizarea regimului. Oameni ca Mihail Sadoveanu, G. Călinescu sau Camil Petrescu se bucurau de un prestigiu imens în clasa de mijloc. Faptul că măcar nu se pronunţau împotriva regimului era considerat un câştig politic. Regimul a cultivat o perioadă poziţia publică a scriitorilor. A dat premii, recompense de tot felul. Uniunea Scriitorilor era cu totul altceva decât Societatea Scriitorilor, era o organizaţie cu greutate în viaţa politică şi socială. În tot acest joc intra şi experienţa regimului bolşevic, un regim care folosise scriitorii sovietici în multe situaţii de cumpănă. Apoi, rostul scriitorilor s‑a diminuat, apăruse televiziunea şi producţia naţională de filme. Cu toate acestea, notorietatea scriitorilor
creştea pe măsură ce politica îngăduia şi chiar susţinea analiza critică a etapei comuniste anterioare. Aşa a apărut romanul politic de mare succes. Titlurile şi autorii sunt foarte cunoscuţi încă. Aceste romane detensionau încordarea socială. Dramele colectivizării s‑au estompat după ce câteva romane „le‑a zis‑o”. Spre finalul perioadei, breasla scriitorilor într‑o proporţie îngrijorătoare era, dacă nu dizidentă, de partea dizidenţilor. După căderea aparentă a sistemului, scriitorii s‑au văzut în pragul apocalipsei – editurile au fost primele dintre instituţiile statului care s‑au privatizat, piaţa a fost saturată de subliteratură produsă de edituri înfiinţate de tipografi sau şmecheri, lumea era ocupată cu dezvăluiri, secrete, ciolane etc., aşa încât, în urma apariţiei canalelor private de televiziune şi a producţiei uriaşe de bere ieftină, prin 1995, piaţa de carte s‑a prăbuşit. Au dispărut sutele de mii de cititori de carte ai unui titlu din perioada comunistă, după cum au dispărut şi patru milioane de membri de partid. Scriitorii mai interesează în măsura în care mai sunt demascaţi ori în măsura în care devin o soluţie pentru eliberarea mai rapidă din puşcărie a unor deţinuţi cu ştaif. Poporul român nu mai citeşte, o face cu bună ştiinţă şi, uneori, cu voluptate. Un popor care nu mai citeşte, sigur va fi învins uşor de cei care citesc. Nu scriitorii vor salva această ţară, ci nişte oameni politici care au citit destul de mult în viaţa lor.
Între 2001‑2005 aţi fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România… Privind retrospectiv, care au fost cele mai importante realizări ale mandatului dvs. şi în ce raport s‑au aflat acestea cu dezamăgirile?
Am candidat la Preşedinţia Uniunii Scriitorilor dintr‑un singur motiv: trebuia să respect memoria prietenului meu Laurenţiu Ulici şi să duc la capăt proiectele pe care le gândisem împreună atunci când el a luat hotărârea de a salva Uniunea Scriitorilor. În 1990 Uniunea avea în conturi o sumă cu care se puteau cumpăra 6000 de automobile Dacia. După o relativ scurtă perioadă de timp nu mai erau bani de salarii pentru angajaţi. Laurenţiu Ulici a reuşit să redreseze situaţia, a găsit soluţii viabile de a atrage fonduri sigure şi constante. Înainte de 1989 Uniunea beneficia de timbrul literar pe care toate editurile de stat, adică toate editurile, îl plăteau, deoarece onorariile se plăteau prin Fondul Literar. După 1990 editurile s‑au privatizat, iar încetul cu încetul nu editurile au plătit onorarii, ci autorii au plătit editurilor costul apariţiei unei cărţi. Laurenţiu Ulici a luat prima măsură socială de a ajuta scriitorii în nevoie trimiţând hrana zilnică acasă cu maşina. Apoi, împreună am trecut la un plan de descentralizare a filialelor, pentru a le da posibilitatea să beneficieze de sprijinul autorităţilor locale. Pentru asta am propus ca acolo unde numărul scriitorilor nu este suficient pentru înfiinţarea unei filiale să se înfiinţeze Reprezentanţe, beneficiind de aceeaşi autonomie. Revistele şi‑au făcut Fundaţii pentru a beneficia de sponsori. După dispariţia sa tragică nu mi‑am dat seama că Uniunea odată redresată a devenit un vânat bun, mult prea bun. Aşa că am hotărât să candidez pentru a împlini Programul Ulici. Am reuşit, în 4 ani, să construiesc un hotel de la zero, în Căderea Bastiliei, unde nici până azi nu am păşit să beau o cafea, construcţie care mi‑a adus un proces cu Fundaţia Soros, pe care l‑am câştigat. Am câştigat la Înalta Curte procesul intentat de pretinşii moştenitori ai donatorului Casei Monteoru. După plecarea mea prin demisie de la USR, noua conducere a pierdut alt proces, deschis după o altă lege a retrocedărilor, dar în care argumentul a fost acelaşi – donaţia a fost forţată, cu pistolul la tâmplă. Stau şi mă întreb, cine ar fi avut curajul să forţeze cu pistolul la tâmplă un personaj care a fost primit în audienţă de I.V. Stalin şi a cărui fotografie alături de Generalissim a fost publicată în Scânteia şi nu doar?
Am iniţiat două legi în favoarea scriitorilor, care au devenit favorabile tuturor artiştilor, anume: indemnizaţia de merit şi compensaţia la pensie. Am apelat la Adrian Păunescu, parlamentar atunci, membru în Comisia de Cultură, să sprijine aceste două iniţiative. A făcut‑o! Alţi scriitori, au fost circa 40 de scriitori membri ai Parlamentului în diferite sesiuni până în 2000, nu au făcut absolut nimic pentru breaslă. De un singur lucru îmi pare rău, nu am avut inspiraţia să propun în lege: odată acordate, aceste indemnizaţii nu pot fi retrase de cei care le‑au propus, ci doar de cei care le plătesc. Am organizat Festivalul Internaţional de literatură de la Neptun, unde au participat mari scriitori de renume internaţional, întâlnirea anuală a scriitorilor români din diaspora, a traducătorilor din literatura română, cu reprezentanţi ai scriitorilor aparţinând minorităţilor naţionale din Europa Centrală şi de Est. Am redresat, cu ajutorul Editurii Polirom, situaţia de la Cartea Românească, am înfiinţat 16 librării unde se puteau găsi cu precădere cărţile scriitorilor români. Am continuat programul social înfiinţând un Economat, am înfiinţat Cenaclul tinerilor scriitori, rugându‑l pe Marin Mincu să‑l patroneze. Cenaclul a avut succes, domnul Mincu s‑a bucurat de sprijin, inclusiv logistic, dar, în cele din urmă, m‑a dat în judecată, făcându‑mi plângere penală, deoarece susţinea Domnia Sa, Dumnezeu să‑l ierte, aş fi spus într‑o conversaţie telefonică următoarele: nu‑mi place ce se citeşte acolo, prea multă pornografie. Am câştigat şi acest proces. Am înfiinţat un supliment literar publicat de un cotidian, deci cu un tiraj foarte mare, Ziua Literară, cu entuziasmul şi sprijinul domnului Roşca Stănescu. L‑am rugat pe domnul Ştefan Agopian să conducă publicaţia şi să facă politica literară pe care o consideră valabilă. Domnul Agopian fusese un aprig combatant împotriva mea la alegeri. Aşa a şi rămas.
Cred că mai sunt chestiuni care au fost iniţiate atunci, de exemplu, schimburile internaţionale, în special, cu China. M‑am gândit că scriitorii români trebuie să vadă şi o altă lume, iar scriitorii chinezi se vor bucura întâlnindu‑se cu scriitori din alt sistem economic şi politic. Am introdus Uniunea în sistemul Fundaţiei Valurile celor trei mări, facilitând scriitorilor români şederea gratuită la o casă de creaţie splendidă din insula Rhodos. Poate mai sunt şi alte lucruri. Cert este că multe dintre cele care trebuiau continuate nu mai există. După cum nu mai există Casa Monteoru ori terenul din Grozăveşti. Asta este. Am pierdut timp şi nervi, şi vreme de zece ani nu am mai scris, muncind la propriu de dimineaţa până seara pentru Uniunea Scriitorilor din care, de fapt, mi‑am dat demisia, renunţând la beneficiile măcar unei singure legi pentru care am luptat alături de câţiva oameni de valoare, dintre care trebuie să‑l amintesc pe Nicolae Breban, cel care a fost alături de mine, uneori înaintea mea, în a apăra interesele acestei organizaţii de scriitori.
Ceea ce aţi făcut pentru breasla scriitorilor este admirabil. Absolut admirabil! Şi, aş spune, vital.
Vă rog să ne vorbiţi despre cel mai recent proiect literar al dvs. Permafrost… Acest cuvânt este mai mult decât un titlu de roman? Rezumă, de fapt, starea de spirit din România postcomunistă? Inclusiv din lumea literară? Se poate depăşi contextul schiţat sau sunteţi departe de a fi un optimist în ceea ce priveşte viitorul, pe termen mediu şi lung, al societăţii postmoderne şi al literaturii române?
Permafrost nu e decât un roman. Un roman pe care l‑am scris cu destulă furie şi pasiune, recunosc, şi în care mi‑am pus şi am pus câteva întrebări importante. După topirea gheţii rămâne mlaştina. Dacă ne bălăcim prea mult în ea o să ne placă şi o să credem că aşa trebuie să fie lumea noastră. Mlaştina trebuie asanată pentru a construi ceva durabil şi adevărat. Noi, generaţiile trăitoare astăzi, nu cred că vom fi în stare. Cine ştie ce vor hotărî că au de făcut în această privinţă generaţiile viitoare, nenăscute încă?
August 2019
George Motroc în dialog cu Eugen Uricaru
