Personalitate energică, dialogist de formaţie ştiinţifică, respingând boemia risipitoare, dar râvnind, în sens eliadesc, „iniţierea prin cultură”, Basarab Nicolescu s‑a implicat, pasional şi tenace, în două direcţii majore. Spirit vizionar‑integrator, spărgând graniţele disciplinare şi îndemnând la trezirea conştiinţelor, el s‑a devotat – prin deschidere, rigoare, toleranţă – proiectului transdisciplinar, inclusiv pe latură organizatoric‑instituţională, împlinindu‑şi „destinul româno‑francez”; după ’89, revenit în ţară după „paranteza unui sfert de veac”, întâi „pe cale tipografică” (cum sugera şi chiar realiza Mircea Ciobanu), şi‑a propus, încrezător, recuperarea exilului, readus „la matcă”.
Puţini dintre românii diasporeni, răzleţiţi în lumea largă, ştiind prea bine cum „funcţionează” exilul nostru (fragmentat, dezbinat, măcinat de rivalităţi, incapabil de coagulare), s‑ar fi încumetat, precum savantul‑fizician, dar şi filosof şi literat, Basarab Nicolescu, să‑şi propună, gândind strategic, recuperarea lui. Generos şi eficient, vorbind despre „reîntregirea culturii române”, Basarab Nicolescu lucrează tocmai în sens recuperator, cinstind memoria arhivelor, reînviind, sub umbrela francităţii, ca vehicul cultural, ceea ce s‑a numit „veritabilul exil” (1945‑1989). Fiindcă, preciza, românii în Franţa „nu au constituit niciodată un grup etnic sau religios separat” (Nicolescu 2017 : 48). Ei, reinventându‑se, s‑au intregrat în noul mediu socio‑cultural („frustrant”); dar, dorind a‑şi păstra identitatea, au avut drept reazem polul religios şi cel intelectual.
Pentru Basarab Nicolescu, tânăr asistent la Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, ajuns, în 1968, la Paris, Cenaclul de la Neuilly („descoperit” prin bunăvoinţa pictorul
ui Victor Cupşa) a fost „templu al culturii româneşti din exil”, găzduind discuţii aprinse, pro şi contra, asupra limbii ca „păzitoare a identităţii”. Or, „purtătorii de cuvânt ai exilului ţineau morţiş ca scriitorii să se exprime în limba română” (Nicolescu 2017 : 48), deşi marii intelectuali români din Franţa şi‑au scris operele în franceză. În plus, Basarab Nicolescu nu s‑a împăcat cu ideea exclusivistă a „vârfurilor”, reducând exilul românesc la câteva nume mari; şi nici cu instrumentalizarea politică, pledând, reîntregitor, pentru o istorie a exilului cultural. Diaspora rămâne „o componentă a culturii româneşti”, înfruntând – prin imortalitatea operelor şi a arhivelor – urgiile istoriei. Nu e vorba, aşadar, de două literaturi concurente. Iar Basarab Nicolescu, un gânditor compulsiv şi un „erudit politicos” (cf. S. Lavric), făcând din transdisciplinaritate un instrument de înţelegere a lumii, înţelegând cosmodernitatea ca o întoarcere a modernităţii la originile ei („reînviind” ideea de Cosmos), departe de a se mulţumi cu acea selectă comunitate a fizicienilor, a răspuns chemării de a se implica pe varii fronturi, nevoia de România fiind „organică şi irepresibilă”.
În felurite împrejurări, el, savantul, adică metodologul transdisciplinarităţii, o personalitate de anvergură europeană, ne reamintea că epoca pe care o traversăm, „o epocă de nouă barbarie”, poate fi definită printr‑un triptic conceptual: anthropocen, panterorism şi transumanism. Dacă anthropocenul desemnează o nouă eră geologică (specia umană devenind forţa geofizică dominantă, riscând propria‑i dispariţie), dacă transumanismul ascunde pericolul apariţiei, prin „selecţie tehnologică”, a omulu
i‑maşină („un Dumnezeu‑proteză”), panterorismul ar exprima o nouă formă de terorism, „fără nici o legătură reală cu vreo religie sau ideologie”, instaurând insecuritatea globală.
Spectrul pericolelor în lumea de azi prezintă o încărcată agendă crizistă. În numele biotehnologiei, marele proiect al transumanismului, ca „ideologie ascunsă”, râvneşte eliminarea transcendenţei, omul dorindu‑se egalul lui Dumnezeu. Noua biserică Way of the Future, sub şefia unui inginer expert în tehnologie robotică, A. Levandovski, pretinde, în acest război al inteligenţelor, adorarea unei divinităţi create de inteligenţa artificială. Reacţiile n‑au întârziat şi cartea regretatului părinte Jean Boboc (Le transhumanisme décrypté, Paris, 2017) se voia un demers demistificator: transumanii nu doar că „transcend biologia”, cum susţine futuristul Ray Kurzweil, ci atentează asupra religiilor constituite, anulând, scria Basarab Nicolescu, „orice urmă de transcendenţă”.
În prelungirile filosofice ale fizicii cuantice, Basarab Nicolescu trudeşte, alături de profesorul Arthur Versluis (Universitatea din Michigan), la o nouă teorie a Conştiinţei, evolutivă (ca „naştere” transcendentală), prin autodepăşire, ca dezvoltare de sine, pornind de la ceea ce a numit „tradiţia scării”. Dezvăluind, de fapt, „decalajul uluitor” dintre Conştiinţă şi dezvoltarea tehnologică („oarbă”, în capcana euforiei scientiste). Fiindcă omul, evoluând, poate fi creator şi în plan duhovnicesc, cucerind armonia interioară, temperând „binefacerile” progresului (desacralizare, consumerism etc.), văzut, desigur, ca un contagios concept ideologic. „Împăcând”, prin includerea terţului (odată cu deschiderea către Lupasco), ramurile cunoaşterii, implicit în dialogul belicos dintre ştiinţă şi religie. Şi recunoscând limitele ştiinţei, Terţul Ascuns (neraţionalizabil), prin introducerea spiritualităţii, având un fecund rol mediator. De fapt, Basarab Nicolescu corecta, astfel, noţiunea de „real voalat”, propusă de Bernard d’Espagnat, şi atrăgea atenţia asupra pericolelor terifiante din era bionică, odată cu creşterea exponenţială a progreselor tehnologice. Aşa cum propovăduieşte, sub impuls militant, „evanghelia transumanistă”, îmbrăţişată chiar de unii creştini, implicând tehnologia „la opera lui Dumnezeu” pentru „a înnoi creaţia”. Manifestul Asociaţiei creştine transumaniste îşi propune să folosească „răspunsurile tehnologiei”, ca „utilizare intenţională”, pentru ameliorarea fiinţei umane, împinsă în tehnoteoză! Or, acestor provocări, rod al geniului tehnologic al omului, ascunzând riscuri „omicide”, li se poate răspunde salvator doar printr‑o mutaţie a conştiinţei umane, conchide fizicianul‑filosof. Sub spectrul autodistrugerii, atitudinea transdisciplinară, ca nou mod de a înţelege lumea, poate fi
reacţia adecvată, asigurând responsabil „trezirea colectivă”, ieşind din „noul obscurantism”. Iată mesajul lui Basarab Nicolescu într‑o lume problematică, terifiantă, ispitită de noul creaţionism ca joc demiurgic („singularitatea tehnologică”), instalând un Dumnezeu‑proteză. Şi care pune sub semnul întrebării însăşi supravieţuirea speciei umane.
Ar trebui să reamintim că, şi fără a fi beneficiat de un binemeritat ecou în vacarmul nostru mediatic, volumul‑manifest semnat de Basarab Nicolescu, consacrat Transdisciplinarităţii (avem în vedere ediţia de la Junimea, din 2007, în traducerea lui Horia Mihail Vasilescu) n‑a trecut neobservat. Şi dezbateri, bănuim, vor mai fi în „lumea noastră problematică”, cum spune autorul, un fizician cuantic pasionat de rolul ştiinţei în cultura de azi, înţelegând, printre primii, că „transgresiunea frontierelor” dintre discipline este un imperativ al cunoaşterii, conciliind cele două culturi „artificial antagoniste” (ştiinţifică şi umanistă) într‑o „unitate deschisă”. De fapt, proiectul transdisciplinar anunţa intrarea în evul transmodern. Solomon Marcus atrăgea atenţia că „prima expunere complet articulată a acestei mişcări” ar fi de aflat într‑o carte a lui Basarab Nicolescu (Eds. du Rocher, Monaco, 1996).
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
