Dincolo de strigătul obişnuit: extraordinar, cum trece timpul!! Nu se poate să aibă 70 de ani!, de urările protocolare: La mulţi ani cu sănătate!, am de spus, de scris în acest moment aniversar lucruri care nu au aproape nimic de‑a face cu literatura, deşi aceasta pare să fie meseria şi pasiunea de‑o viaţă a lui Ştefan Borbély, ca şi a mea.
Cândva, într‑o altă viaţă, locuiam la Târgu Mureş, în România, eram redactor la revista Vatra, iar făgărăşeanul expatriat, maghiarul perfect vorbitor de română, tânărul echinoxist ajuns profesor de engleză în această urbe devenise colaborator al publicaţiei culturale româneşti. Ca şi colegul său de promoţie, Gheorghe Perian, trecuse nu doar printr‑o serioasă formaţie universitară, ci şi prin şcoala Echinoxului, revista tinerească ale cărei prime numere le‑am vândut dimpreună cu un prieten, la lansare în decembrie 1968, pe străzile Clujului, într‑o mişcare de entuziasm post‑şaizecioptistă. Poetului Gavril Şedran, asistent la fizică teoretică, îi apăruse prima carte, Strigi, eu mai eram doctorand în literatură comparată la Liviu Rusu, dar tocmai mă lansam pe terenul lunecos al cronicilor de teatru şi al traducerilor din Ponge, André Pieyre de Mandiargues, pe care revista Tribuna, într‑un elan de adaptare redacţională la noile cadre ideologice încă fluctuante, mi le publica. Eram mai bătrâni (n. 1941) cu câţiva ani decât fondatorii oficiali, Eugen Uricaru (1946), Marian Papahagi (1948), Adrian Popescu, aflaţi sub blânda oblăduire a poetului şi universitarului Ion Pop şi sub protecţia lui Mircea Zaciu. Am fost, din această perspectivă de vânzător de ziare, dar şi de autor publicat la Echinox, surprins şi un pic trist că numele noastre nu sunt trecute în lista colaboratorilor Echinoxului. O elipsă egocentrică a unui autor de liste.
Avem ceva comun, Ştefan şi Dan, vorbim două limbi ardelene materne, pe care nu mulţi ardeleni le vorbesc la acest nivel, şi avem astfel acces la două culturi pe care unii «patrioţii» ardeleni sau general rromâni nici nu le cunosc, nici nu le bănuiesc elementele comune, dincolo de divergenţele etno‑istorice seculare. Dar las pentru altă aniversare evocarea chestiunii complexe a divergenţelor istorice, nu dintre noi doi, ci dintre comunităţile pe care nu le reprezentăm.
În schimb, voi evoca pe scurt ceva despre anul 1986, anul plecării soţiei mele de atunci, Maria Mailat, cu doi dintre copiii unei familii recompuse spre Franţa, într‑o expatriere care părea fără posibilitate de întoarcere. Atunci, după ce devenisem un paria atât în redacţie, cât şi în mediul în care trăiam, s‑a creat în jurul persoanei mele un soi de vid social‑relaţional, un soi de spaţiu al nimănui, aparent sau real periculos socialmente, peste care aproape nimeni dintre cei care formau redacţia sau sfera relaţiilor mele publice nu mai avea curajul sau nu mai vedea necesitatea să treacă, să sară. Au fost atunci trei oameni dintre cei pe care îi frecventam în mod curent care nu s‑au sinchisit de eventualele neplăceri sociale şi politice. Unul dintre ei este Ştefan Borbély, om de curaj, cumpănit şi sobru, care m‑a primit în casa lui, care mi‑a găzduit o parte din biblioteca cu cărţi de poezie pe care nu ştiam unde să o transfer pentru a o proteja de distrugere, care m‑a invitat la masă, mi‑a ascultat icnetele de oboseală şi tensiune, în aşteptarea unor aprobări de emigrare, adică m‑a omenit cu omenie.
În Franţa, la sosirea mea cu doi copii minori, unde în urma unui conflict în familie m‑am trezit, la o lună de la sosire, fără domiciliu, am avut parte, din fericire, de o omenie tot atât de caldă, naturală şi eficientă, din partea altor persoane care nu făceau parte dintre cunoscuţi, expatriaţii români, scritorii Nicolae Breban şi Alexandru Sincu, universitarii francezi sau franco‑români Matei Cazacu, Catherine Durandin şi Claude Karnoouh. Scriu asta aproape mirat că într‑o lume atât de individualistă cum părea Franţa, am avut şansa să întâlnesc astfel de oameni pe care îi pot acum considera prieteni. Evoc cu nostalgie, cu plăcere şi cu regretul că nu le‑am înregistrat atunci, complicatele conversaţii cu Nicolae Breban, în garsoniera sa de pe Rue de Monthieu, o stradă îngustă paralelă cu Avenue des Champs Élysées, în buricul târgului, ca şi plăcerea de a gusta, la invitaţia lui Nicolae, nişte cornuri cu brânză cumpărate dintr‑un magazin alimentar aflat la subsolul une clădiri rotunjite de la colţul străzii de Berri cu avenida cea mai frumoasă din lume, cum zic lăudăroşii franţuji de azi, care nu au nici un merit în asta. Astfel de datorii morale şi memoriale nu se pot răsplăti. Aşa că voi rămâne îndatorat lui Ştefan şi celorlalţi prieteni.
Lui Ştefan Borbély îi rămân dator însă cu un text care să lămurească, pentru el şi pentru eventualii cititori, obstinaţia mea în considerarea clasificării literaturii române postbelice pe generaţii, pe căprării adică, un inadecvat criteriu de clasificare sau de analiză. Profit de această ocazie ca să‑mi notez câteva argumente, fiind cu plăcere pregătit să organizăm cu Ştefan une joutte argumentativ, ca la concursurile între trubaduri, la luptele dintre cavaleri sau la competiţiile de oratorie de pe vremuri. O generaţie are o durată de treizeci de ani, aşa zic sociologii şi demografii şi sunt convins că au dreptate, fiindcă îşi cunosc domeniul. Criteriile de definire ale unei generaţii sunt extrase dintr‑un fond biologic şi mental, de dezvoltare, de creativitate care are forma unei suprafeţe convexe, cam în genul unei acoperiş de stadion. O „generaţie” care durează zece ani nu corespunde unui interval care modifică ceva, coace sau pregăteşte o modificare de opinie, de ideologie culturală, literară. Termenul a fost translat, fără nici un temei, spre anii optzeci, când a apărut ca un soi de flamură termenul de generaţia ’80, de la aşa‑zisa generaţie Criterion sau Generaţia 1927, în care Mircea Eliade sau alţi tineri scriitori şi intelectuali ai vremii încadrau talmeş‑balmeş doar membrii unui mic grup bucureştean de intelectuali care se cunoşteau, frecventau aceleaşi spaţii publice sau private, se apreciau, aveau iubiri comune, se confesau sau se certau pe teme importante de natură literară, politică şi ideologică. Nu erau o generaţie, erau un grup şi au trăit toate stările specifice existenţei grupate, cu solidarităţi şi tensiuni aleatorii, exprimate public imediat sau descoperite ulterior, în literatura memorialistică sau în documente de arhivă. Şi atunci, şi ulterior, în deceniile care au trecut, cu evenimentele tragice care au dus la pieirea unora dintre membrii acestui grup sau la desprinderea lor din această „congregaţie” spirituală, cei care făceau parte din ea nu s‑au prea ocupat de existenţa altor intelectuali, scriitori care ar fi aparţinut formal aceleiaşi „generaţii”, nu au lărgit cercul. În aceeaşi vreme la Cluj, la Iaşi sau la Timişoara, la Cernăuţi sau Chişinău existau grupuri similare, care aveau preocupări sociale mai subliniate, dar orientări politice divergente sau evident convergente. Şcoala de Medicină din Cluj, cea de Drept sau Sociologie au dezvoltat cercetări de etnografie, demografie, biopolitică, eugenism, au produs literatură concentrată printre altele în revista Pagini literare din Turda, condusă de profesorul Teodor Mureşan, tatăl istoricului Camil Mureşan, bunicul echinoxistului Ovidiu Mureşan, care ar fi putut să fie integrate liniilor de forţă ale gândirii grupului Criterion, inclusiv sub aspectul dialogului neconflictual pe care acesta îl practica în cadrul conferinţelor grupului şi revistei Criterion.
În aşteptarea acestei ocazii dialogale, vreau să‑l încredinţez pe Ştefan Borbély de prietenia mea şi să‑i mulţumesc pentru oferta prin care m‑a uşurat de o grijă, cu promisiunea că se va îngriji de editarea scrierilor mele acum şi în postumitate, când nu voi mai fi liber să o fac eu însumi.
Elancourt, 10 septembrie 2023
Cătălin Ghiţă
Ştefan la 70 de ani
În 2009, când împlinea 80 de ani, distinsa traducătoare şi eseistă Irina Mavrodin era sărbătorită într‑un cadru cald şi primitor de Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, for academic pentru care a lucrat cu seriozitate, în calitate de profesoară universitară, timp de mai mulţi ani. Vizibil emoţionată de entuziasmul foştilor studenţi şi doctoranzi, doamna Mavrodin a spus un lucru pe care nu l‑am înţeles decât după ce eu însumi am împlinit 40 de ani, adică după ce am depăşit vârsta convenţională a tinereţii. „Ceea ce mă surprinde cu adevărat este că nu pot asocia acest corp aflat la senectute cu mintea care locuieşte în el şi care îşi doreşte exact aceleaşi lucruri pe care şi le dorea la 20 de ani, constatând însă că nu le mai poate face”. Este una dintre cele mai profunde meditaţii despre îmbătrânire pe care le cunosc, iar această evocare îmi deschide perspectiva de a spune câteva cuvinte despre unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură din România de astăzi, aflat în faţa pragului 70: profesorul şi scriitorul Ştefan Borbély.
La fel de convenţională ca şi borna vârstei de mijloc este borna senectuţii. Ştefan este un om încă tânăr, care pare îndepărtat convenabil de orice sugestie de senectute: este astfel nu doar pentru că posedă un fizic sănătos, ci mai ales pentru că posedă una dintre cele mai vii şi mai scotocitoare minţi pe care le‑am cunoscut. A scris un raft de bibliotecă: volume, ferm ancorate în dimensiunea comparatistă, pe teme variind de la investigaţii ale eroicului la radiografii ale civilizaţiilor „de sticlă”, fără a mai pomeni numeroasele culegeri de articole ce evidenţiază un spirit imun la orice idee de compromis. A predat cursuri seducătoare la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca, a format generaţii de studenţi pasionaţi de comparatistică, a condus numeroase teze de doctorat cu aceeaşi probitate. Dincolo de orice însă, Ştefan a rămas un om modest, retras departe de lumea dezlănţuită a orgoliilor academice provinciale, detaşat de jocurile oneros‑tâmpe care distribuie influenţa în mediul universitar românesc în chip direct proporţional cu flexibilitatea spinării şi cu adecvarea la valorile perene ale „românilor verzi”: rasismul, xenofobia, homofobia şi bigotismul.
Un spirit european prin definiţie, civilizat, generos şi lipsit de resentimente, Ştefan ar trebui să slujească drept model pentru intelectualii publici de la noi. Mai presus de orice însă, el trebuie admirat, cum spuneam, pentru onestitatea cu care a ales să‑şi trăiască viaţa, fără concesii de dragul funcţiilor şi fără iluziile de grandoare specifice intelectualului balcanic. La mulţi ani şi cărţi cât mai frumoase în continuare! Fiindcă nu există probă a tinereţii mai bună decât puterea de a‑ţi face datoria faţă de propria conştiinţă.
Gheorghe Glodeanu
Fascinaţia miturilor
Profesorul Ştefan Borbély a devenit cunoscut atât pentru prodigioasa sa activitate de la catedră, cât şi prin studiile sale de referinţă consacrate mitologiei şi literaturii universale şi comparate. În acest sens, un bun exemplu rămâne volumul Mitologie generală, apărut în 2004 la Editura Limes. În fruntea cărţii se găseşte un cuvânt Către cititori, în care exegetul îşi prezintă intenţiile. De la bun început, autorul ne previne asupra faptului că paginile care urmează reprezintă „o schiţă introductivă în trei domenii ale mitologiei generale: miturile cosmogonice, respectiv riturile de iniţiere şi cele de sacrificiu, cu care cosmogoniile se întrepătrund”. Având în vedere complexitatea problemelor abordate, autorul simte nevoia să îşi ia o serie de măsuri de precauţie. Drept urmare, el menţionează (cu excesivă modestie) faptul că lucrarea doar semnalează o serie de teme, fără să aibă pretenţia de a le trata în mod exhaustiv. În viziunea exegetului, cartea de faţă are doar un caracter introductiv, menirea ei fiind aceea de a trezi interesul cititorilor şi de a‑i invita la parcurgerea unei bibliografii de referinţă. Fapt semnificativ, profesorul de literatură universală recunoaşte că a încercat să le inducă studenţilor săi „pasiunea de a gândi mitologic şi ritualistic”. Adică de a vedea lumea din perspectiva omului societăţilor tradiţionale. A gândi mitologic – precizează Ştefan Borbély – înseamnă altceva decât percepţia raţională asupra realităţii. Investigaţia este concepută ca o primă treaptă dintr‑o serie mai amplă, o serie finalizată deocamdată doar parţial. Autorul îşi propune să îşi continue observaţiile cu un studiu dedicat mitologiilor de fertilitate, unul consacrat mitologiilor morţii, pentru a trece apoi la mitopoetica vântului şi a cenuşii. Mai mult, unele pasaje ale cărţii anticipează partea a doua din trilogia De la Herakles la Eulenspiegel, studiu dedicat histrionilor, comedianţilor şi nebunilor de curte, adică „râsului antieroic ca fenomen ritualic şi cultural”.
Ştefan Borbély recunoaşte faptul că nu l‑a preocupat gândirea simbolică, „ci încercarea de a înţelege motivaţia ritualică a unor comportamente individuale şi de grup, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, maniera duală în care o comunitate arhaică administrează sacrul”. Drept consecinţă, un prim grup tematic urmăreşte riturile de integrare a sacrului, de apropiere de el, în timp ce al doilea vizează riturile antitetice, „de expulzare a suprasarcinii sacrale excedentare”. Pe urmele lui Victor Turner, cercetătorul menţionează că o societate produce, în orice moment al dezvoltării sale, atât structuri, cât şi antistructuri. Generarea acestora este considerată continuă şi simultană, chiar dacă între ele poate exista un decalaj valoric sau etic, „concretizat prin fericirea apropierii de sacru şi prin angoasa îndepărtării de el”.
Spre deosebire de alţi interpreţi, exegetul simte nevoia unor precizări importante. În viziunea sa, simbolul nu poate fi asimilat cu mitologia. Ştefan Borbély îşi argumentează aserţiunea prin faptul că, într‑o gândire mitică, nu simbolul este cel care interesează, ci maniera în care „aceste simboluri se integrează în mari sau mici structuri ritualice”. Aceasta este „metodologia” urmată şi în cartea de faţă, „prin decriptarea unităţii ritualice complexe pe care o formează cosmogoniile, iniţierile şi sacrificiile”. Autorul nu porneşte de la magie, totem şi tabu, acestea fiind integrate „gesturilor cosmice de întemeiere a lumii şi a omului”. Trăim – afirmă Ştefan Borbély – la limita fragilă „a punctului de falie unde cosmogonia se întâlneşte cu iminenta destrucţie a lumii, cu eschatologia”. Spre deosebire de omul modern, care trăieşte în cultul certitudinilor proiectate pe termen lung, oamenii societăţilor tradiţionale „îşi distrugeau şi reconstruiau periodic lumea, în mari cicluri temporale sau în secvenţe anuale mai scurte, legate de fertilitate”. Deja Freud a demonstrat faptul că, în cadrul mentalităţii arhaice, ritualizarea avea rolul fixării în timp a efemerului. Din această perspectivă, mitul reprezintă „un fenomen de exorcizare discursivă”, o retorică a spaimei, care vine din sfera originii. Foarte bine documentată, lucrarea conţine două secţiuni ample, inegale ca întindere. Primul capitol se intitulează Miturile cosmogonice, în timp ce al doilea se ocupă de Iniţieri şi sacrificii.
Observaţiile ingenioase ale lui Ştefan Borbély continuă în volumul al II‑lea din Mitologie generală (Editura Limes, Cluj‑Napoca, 2006). Subiectele abordate se dovedesc, în continuare, semnificative: Literatura între mitologie şi politică, Istorie şi rit, Rituri funerare în ciclul eroic, În lumea germanilor, Rituri spectaculare de fertilitate, În lumea lui Hades, Structuri şi antistructuri, Eroi ca Daimoni ai fertilităţii?, În grădina inorogului. Şi de data aceasta, bibliografia aflată la sfârşitul volumului se dovedeşte impresionantă, marcând seriozitatea investigaţiei.
Originală şi foarte bine documentată, Mitologie generală este o lucrare de referinţă, care demonstrează erudiţia, meticulozitatea şi ingeniozitatea analitică ale lui Ştefan Borbély.
Mihai Lisei
Valenţele nobile ale Profesorului
Înainte de a avea privilegiul să‑l întâlnesc pe Profesorul Ştefan Borbély, l‑am cunoscut pe hermeneutul Ştefan Borbély, evident, cel din studiile publicate în cărţile sale, Grădina magistrului Thomas (1995) şi Visul lupului de stepă (1999). Tot înainte de întâlnirea admirabilă propriu‑zisă cu universitarul clujean, l‑am descoperit şi pe criticul şi istoricul literar Ştefan Borbély, semnatar constant în paginile unor reviste de prestigiu, atât clujene, cât şi naţionale. De remarcat că Ştefan Borbély este printre puţinii critici literari care scriu cronici despre cărţi pe care le şi citesc!
Asemenea unui intermezzo, îmi place să‑mi amintesc de intervenţia lui Ştefan Borbély, în primăvara lui 1999, la o întâlnire, desfăşurată la Cluj, a scriitorilor clujeni cu Laurenţiu Ulici, pe atunci şeful Uniunii Scriitorilor şi totodată autorul celebrei lucrări Nobel contra Nobel, moment în care a luat naştere o dezbatere aprinsă despre viitorul nostru laureat al prestigiosului premiu… Cu acel prilej, au fost emise păreri şi păreri, pe care acum, odată cu trecerea timpului, le‑aş cataloga drept pariuri pierdute! Am reţinut însă nota discordantă a lui Ştefan Borbély. Pe un ton calm şi elegant în raport cu audienţa efervescentă, ne‑a invitat să privim spre o posibilă revelaţie ce ar putea fi consemnată din rândul autorilor autohtoni ce scriu în limbile minorităţilor. Invoc episodul, deoarece, peste 10 ani, amintindu‑mi despre cele etalate de Ştefan Borbély în acel context, i‑am atras atenţia prietenei mele Mihaela Bereschi (la acea dată studentă la Facultatea de Litere din Cluj şi care deja se remarcase ca traducătoare a lui Ernst Cassirer în limba română) că trebuie să aibă grijă ce subiect îşi va alege pentru lucrarea de licenţă. Aflându‑i preferinţele, mai în glumă, mai în serios, i‑am spus că Herta Müller va lua Premiul Nobel pentru Literatură şi atunci, în condiţiile celebrităţii ivite peste noapte, va fi constrânsă de împrejurări să citească şi să citeze tot ce se va scrie despre scriitoarea de limbă germană, originară din Banat.
În toamna anului 2003, când am aflat că la Masteratul de Jurnalism din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj îl vom avea ca profesor pe Ştefan Borbély, colegii mei şi cu mine am decretat la unison: ori va fi cursul cu examenul cel mai dificil, cu un Ştefan Borbély autoritar şi sever, care va scoate untul din noi, ori va fi cel mai fain curs pe care îl vom frecventa cu plăcere şi ne vom bucura cu toţii la finalul examenului, iar Ştefan Borbély va fi mulţumit de prestaţia noastră!
Temerile erau justificate: nimeni dintre noi nu era absolvent de Litere, nimeni dintre noi nu‑l cunoştea pe Ştefan Borbély în calitatea lui de profesor, iar faima ce îl însoţea, atât de universitar exigent, cât şi de comparatist de notorietate, ne dădea fiori.
Exact de ce ne‑a fost teamă n‑am scăpat! Dar, în mod paradoxal, temerile noastre s‑au transformat în situaţii privilegiate din care toată lumea a avut de învăţat. Fără nici un efort, în mod natural, Profesorul Ştefan Borbély ne‑a responsabilizat şi cursul a devenit în acest fel un autentic symposion pe teme date, la care aveam avantajul să contribuim liber, fiecare în funcţie de domeniile de interes. Faptul că proveneam de la facultăţi diferite (Jurnalism, Filosofie, Sociologie, Drept etc.) a conferit grupului nostru acea unitate în diversitate de bun augur. În felul acesta, am trăit, pe viu, ceea ce Constantin Noica recomanda cu blândeţe: „În actul de învăţare, nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”
Cursul se intitula Probleme mediatice în perioada Războiului Rece şi metoda de predare ne deschidea poarta spre un univers interdisciplinar vast, univers care era alcătuit chiar din domeniile de interes ale conferenţiarului: literatură comparată, sociologie culturală şi psihoistorie. Pe măsură ce ne familiarizam cu temele propuse spre dezbatere (de la o săptămână la alta citeam nu numai notiţe şi sinteze puse la dispoziţie cu generozitate de către profesor de‑a lungul orelor de curs, ci şi cărţi fundamentale ce se regăseau în lista bibliografică; nu de puţine ori aceste cărţi ne trimiteau la altele şi adesea recurgeam la sistemul de lecturi paralele, pentru a putea fi la zi cu informaţia şi pentru a putea participa pertinent la discuţii), ne dădeam seama că Profesorul Ştefan Borbély fie încheiase (relativ) recent şi publicase un studiu esenţial despre o anumită problematică pe care tocmai ne‑o prezenta la curs, fie hic et nunc, în faţa noastră şi împreună cu noi, iniţia un şantier de lucru pe care intenţiona să‑l finalizeze cât se poate de eficient din punct de vedere ştiinţific.
Un exemplu elocvent, în cazul primei situaţii, îl constituia studiul său Războiul imaginar, publicat în Caietele Echinox (2002), iar pentru a doua situaţie, şantierul de lucru s‑a intitulat Tito şi titoismul, un proiect în care ne‑a implicat, într‑un mod exemplar, pe toţi cei interesaţi de un asemenea subiect. Aşa s‑a născut, la Cluj, în cadrul facultăţii amintite, Simpozionul ştiinţific dedicat imaginii lui Iosip Broz Tito (1892‑1980), mai exact despre ipostaze ale acestuia ilustrate în presa din România din perioada 1948‑1953, când mareşalul iugoslav a devenit persona non grata în spaţiul sovietic, după ce relaţiile lui cu Stalin s‑au deteriorat ireversibil. Atmosfera Simpozionului a fost redată într‑o cronică publicată de Ştefan Borbély în paginile revistei „Observator cultural” (nr. 205/2004). După o amplă introducere, iată ce nota Ştefan Borbély, coordonatorul Simpozionului: „Aceasta e povestea urii propagandistice pe care au reînviat‑o, în data de 14 ianuarie a.c. [2004, n.n.], masteranzii de la secţia de Jurnalistică a Facultăţii de Ştiinţe Politice din Cluj‑Napoca, într‑un simpozion decomplexat, dilematic, foarte viu ca prestanţă documentară şi ştiinţifică, presărat cu numeroase intervenţii de mare acurateţe politică şi istorică. S‑a lucrat, în principal, pe studii de caz desprinse din presa anilor ’50 („Scânteia”, „România liberă”, „Contemporanul”, „Urzica”, „Lupta de clasă”, „Almanahul literar”, „Sportul popular”, „Utunk”, ziare regionale), dar şi pe cărţi sau broşuri pătrunse de indicibila boare ideologică a timpului, cum au fost, de pildă, Mareşalul Tito în România (1947, reportaj oficios anterior crizei), Titofasciştii, slugile imperialismului (1950, culegere de caricaturi spumoase, o recomandăm tuturor) sau Yugoslavia, and the Non‑Aligned World de Alvin Z. Rubinstein (1970; se cere citită într‑un siaj exegetic puternic marcat de dihotomiile Războiului Rece, din care face parte şi Political Cohesion in a Fragile Mosaic. The Yugoslav Experience, editată în 1983 de către Leonard Cohen şi Paul Warwick). O menţionare aparte merită voluptatea insidioasă cu care masteranzii participanţi la simpozion au ornat sala şi uşile ei cu fotocopii ale unor caricaturi virulente, două dintre ele şi o poezie mobilizatoare (Titler) apărând şi pe afişul manifestării, pus la toate răspântiile culturale ale Clujului.” Apoi erau trecute în revistă prezentările şi prestaţiile protagoniştilor, iar în încheiere urmau două note, nu lipsite de umor, ale cronicarului: „Două observaţii în final. Prima: bardă nu am avut, dar cheia sălii în care se ţinea simpozionul a fost subtilizată de către titoişti în pauza manifestării, ceea ce ne‑a făcut să abordăm cu fruntea sus şi pieptul înainte scara de incendiu. A doua: textele redimensionate ale intervenţiilor vor putea fi citite într‑un număr proxim al Caietelor Echinox, alături de grupajul dedicat Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din anul 1953. Tot acolo, cititorii vor putea admira o selecţie masivă de material iconografic, plus poeziile şi prozele de rigoare.”
Practic nici n‑am realizat când scurgerea nisipului din clepsidră s‑a desăvârşit, marcând finalizarea cursului, iar noi ne‑am primit rezultatele şi toată lumea a fost mulţumită. Însă Profesorul Ştefan Borbély nu şi‑a încheiat seria surprizelor şi ne‑a trimis un mesaj pe e-mail în care ne mulţumea pentru colaborare şi ne reamintea că ne aşteaptă textele pentru a (ne) onora promisiunea făcută cititorilor în articolul din „Observator cultural”.
Găsesc inspirate două citate în limba germană, de tip Sprichwort, care dau seama despre experienţa minunată generată de întâlnirea cu Profesorul Ştefan Borbély: Aller Anfang ist schwer. Aber Ende gut, alles gut!
Profesorul Ştefan Borbély rămâne astfel în memoria noastră un exemplu demn de urmat – ein Vorbild, dacă tot am recurs la limba în care a scris titanul de la Lübeck, scriitorul atât de preţuit şi de iubit de Ştefan Borbély, despre care mărturiseşte pe coperta IV a cărţii Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005): „Nu cunosc plăcere intelectuală mai deplină decât aceea de a‑l citi pe Thomas Mann cu o complicitate şăgalnică, ironică.” – în materie de rostire distinsă şi destinsă, logică şi sistematică, indiferent de registrul abordat, respectându‑şi întotdeauna interlocutorul şi aflându‑se mereu în ipostaza de a‑i transmite informaţii valoroase, respectiv de a învăţa de la acesta (după caz!), pentru că, aşa cum am menţionat deja, „niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte”.
Aşadar, şi o asemenea reprezentare a personalităţii Profesorului întregeşte portretul de intelectual al celui ce îşi semnează cărţile Ştefan Borbély.
Grupaj realizat de Constantina Raveca Buleu
