Şcoala nu e doar un concept sau o instituţie, şcoala pentru profesorul Ioan‑Aurel Pop este o stare de spirit şi o responsabilitate majoră. Când îţi iubeşti învăţăceii, când înţelegi că ai puterea de a contribui la reuşita lor, îţi iubeşti şi domeniul, îţi iubeşti comunitatea şi ţara…
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Un profesor european erudit şi un istoric român patriot
La împlinirea a 65 de ani de viaţă a Domnului Ioan‑Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, dorim să evid
enţiem câteva aspecte distincte din bogata activitate ştiinţifică a Domniei Sale, care se reflectă în zeci de cărţi, în sute de articole, cronici şi studii, în monografii despre mari personalităţi ori evenimente istorice, în preocuparea necontenită faţă de problemele fundamentale ale istoriei românilor.
Distins cu numeroase şi importante premii naţionale şi internaţionale, Doctor Honoris Causa a mai multor universităţi de prestigiu din ţară sau din străinătate, Domnul Ioan‑Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, este angajat plenar în cultivarea şi promovarea istoriei şi culturii naţionale, a ştiinţei şi culturii universale.
Pe lângă cele peste 500 de studii şi articole, a publicat mai mult de 80 de cărţi, proprii şi în colaborare, în diferite limbi de circulaţie internaţională.
Bogata activitate scriitoricească este dublată de vocaţia, la fel de creatoare, a omului de catedră, a profesorului erudit şi entuziast, care ştie să prezinte adevărurile ştiinţifice ale istoriei şi culturii naţionale într‑un act de perpetuă noutate şi prospeţime.
Opera istorică a Academicianului Ioan‑Aurel Pop, axată în special pe studierea epocii medievale româneşti din interiorul arcului carpatic, este o contribuţie substanţială la cunoaşterea culturii şi civilizaţiei medievale româneşti, luminând trecutul pentru a înţelege prezentul.
Pasionat cercetător al istoriei, Domnul Ioan‑Aurel Pop participă activ la numeroase manifestaţii ştiinţifice organizate în ţară sau în străinătate, evidenţiind admirabil modul prin care s‑a impus în conştiinţa românească ideea de unitate a poporului român, de latinitate, de cultivare a limbii române şi a credinţei creştine ortodoxe.
Preocuparea Domnului Academician Ioan‑Aurel Pop faţă de opera şi personalitatea poetului naţional Mihai Eminescu, care şi‑a iubit deopotrivă ţara, cultura şi credinţa strămoşească, ne îndeamnă la o reflecţie asupra sensurilor profunde privind credinţa şi cultura în viaţa poporului român, aflate într‑o relaţie de comuniune, din care au rezultat mari valori ale spiritualităţii româneşti.
Competenţa sa ştiinţifică este dublată de o mărturisire a credinţei creştine, care îl face un profund cunoscător al istoriei poporului român în care latinitatea şi credinţa creştină sunt elemente constitutive principale.
Îl felicităm pe Domnul Ioan‑Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, la împlinirea a 65 de ani de viaţă şi îi mulţumim pentru contribuţia sa la cunoaşterea istoriei, culturii şi credinţei poporului român în România şi în afara ei.
Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Dăruitorul vieţii şi al tuturor binefacerilor, să dăruiască Domnului Ioan‑Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, ajutorul Său sfânt în toată lucrarea de promovare a istoriei, culturii şi spiritualităţii poporului român.
Întru mulţi şi fericiţi ani!
Cu aleasă preţuire şi binecuvântare!
Susana Andea
Un om între oameni…
Poziţionarea profesorului şi academicianului Ioan‑Aurel Pop în spaţiul istoriografiei româneşti actuale este unanim recunoscută. Istoric şi om de cultură, un reputat medievist, cu o personalitate distinctă şi cu certe aptitudini pentru activitatea didactică şi ştiinţifică, s‑a făcut remarcat de timpuriu.
Era în toamna anului 1975, la începutul anului universitar. Noi, cei aproximativ 30 de boboci din anul I ai Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai”, trecuţi de apriga barieră a examenului de admitere cu 16 contracandidaţi pe un loc, puţin speriaţi, impetuoşi, aşa cum stătea bine vârstei de atunci, ne vedeam pentru prima dată. Cei de la cămine, proaspăt aterizaţi în oraş, deşi eram majoritari, formam o entitate distinctă faţă de colegii clujeni, oameni de‑ai locului cunoscători ai posibilităţilor de petrecere a puţinului timp liber şi deţinători de multe informaţii preţioase referitoare la unii dintre profesorii noştri. În scurt timp colegul nostru Ioan‑Aurel Pop a devenit liderul căminiştilor, mai ales că din primele zile aflaserăm cu toţii că terminase Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov cu nota 10, un fapt care făcuse senzaţie printre noi, fiind neobişnuit.
Au început cursurile, seminariile şi, inevitabil, lupta pentru a accede la cărţile recomandate ca bibliografie obligatorie. Prestaţia, calitatea intervenţiilor în dezbaterile seminariale, multitudinea şi varietatea cunoştinţelor dovedite cu aceste ocazii l‑au făcut remarcat pe colegul nostru. Pe de altă parte, am constatat că nu era suficientă generoasa bibliografie recomandată de profesori pentru a face faţă „concurenţei” colegiale. Era fără îndoială necesar un efort mărit şi lărgit orizontul ştiinţific cu alte lecturi suplimentare în această direcţie. Deasupra tuturor, deopotrivă clujeni sau veniţi la studiu în urbea de pe Someş, s‑a impus colegul nostru Ioan‑Aurel Pop, devenit liderul anului nostru. Dăduse deja dovada unei maturităţi depline, pe care noi, ceilalţi, o mai ignoram… Unii dintre dascălii noştri sesizaseră aplecarea şi pasiunea pentru istorie, ca şi aptitudinile deosebite ale tânarului învăţăcel de atunci şi i‑au oferit un braţ protector, absolut necesar în acele vremuri, ca şi sugestii utile de lectură.
O privire retrospectivă asupra anilor formativi îl dezvăluie ca pe un om ce socotea necesară rânduială şi măsură în toate, să facă ce se cuvine la locul potrivit, să nu depăşească limitele, dar care înţelegea, în aceeaşi măsură, şi înnoirile. Buna cuviinţă, relaţiile calde colegiale, căldura şi solicitudinea l‑au impus în colectivitate ca om între oameni, adeverindu‑se din nou cele constatate de Cicero încă din Antichitate: caracterul fără inteligenţă face mult. Inteligenţa fără caracter nu face nimic.
Anii au trecut şi constatăm adesea azi că tinereţea nu este o etapă a vieţii, ci o stare de spirit şi că inevitabil oamenii sunt supuşi vremurilor, dar câteodată unii reuşesc să se ridice deasupra lor, confirmându‑se faptul că omul devine ceea ce gândeşte şi doreşte.
În vremurile tulburi ce au urmat evenimentelor din decembrie 1989, când mulţi s‑au sfiit să vorbească răspicat despre istoria românilor de teama de a nu fi catalogaţi drept naţionalişti şi socotind că nu ar fi potrivită abordarea unor astfel de subiecte, Ioan‑Aurel Pop îşi publică teza de doctorat Instituţiile medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV‑XVI (Cluj‑Napoca, 1991). Timpul a demonstrat temeinicia demersului său ştiinţific şi a impus cartea ca una de referinţă în istoriografia subiectului. A fost un început. Au urmat alte şi alte cărţi, ediţii de documente, studii etc. în limba română şi în alte limbi de circulaţie din ţară şi din afara ei. Peste tot a fost şi este perceput ca un reputat istoric medievist al istoriei Transilvaniei şi ca un remarcabil om de cultură. Pe parcursul a mai bine de patru decenii de activitate constat că cel puţin două elemente au rămas neschimbate în viaţa şi activitatea ştiinţifică a celui omagiat aici: pasiunea şi preocuparea pentru istoria românilor din Transilvania şi, poate nu în ordinea aceasta, calitatea excepţională umană dovedită atunci şi, mai ales, acum.
La ceas aniversar doresc domnului profesor universitar, academicianului Ioan‑Aurel Pop, multă sănătate, să se bucure de aceeaşi forţă şi putere de muncă, să fie un veşnic învingător şi ocupant al locului întâi în tot ce îşi doreşte alături de cei apropiaţi domniei sale.
Iulian Boldea
Adevărul ca destin asumat
Opera istoriografică a academicianului prof. univ. dr. Ioan‑Aurel Pop circumscrie, în cărţi, studii şi articole publicate, mai multe orientări dominante: istoria politică a Transilvaniei, relaţiile dintre români şi maghiari, istoria culturii şi civilizaţiei româneşti şi istoria naţionalităţilor. Spiritul de observaţie cu privire la geneza şi evoluţia fenomenelor sociale s‑a îmbinat, în aceste contribuţii istoriografice importante, cu atenţia acordată unor teme controversate ale istoriei poporului român. Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că opera lui Ioan‑Aurel Pop reprezintă o importantă şi credibilă sursă istoriografică pentru istoricii străini preocupaţi de explorarea istoriei Sud‑Estului european, cu atât mai mult cu o mare parte a lucrărilor istoricului român este tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională. În acelaşi timp, exemplară pentru imaginea şi pentru recunoaşterea activităţii sale ştiinţifice este calitatea de membru al unor organisme internaţionale prestigioase (Comisia de istorie a relaţiilor internaţionale din cadrul Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice, Academia de Ştiinţe, Litere şi Arte din Paris, Institutul pentru Întâlniri Internaţionale din Gorizia, Ateneo Veneto, Comitetul ştiinţific al Institutului de Cercetări ale Istoriei Sociale şi Religioase din Vicenza, Italia, Academia Europeană de Ştiinţe şi Artă etc.).
Academicianul Ioan‑Aurel Pop a publicat peste 70 de cărţi, ediţii de izvoare istorice, tratate şi manuale universitare, volume îngrijite şi peste 500 de studii şi articole în reviste de specialitate şi de cultură. Remarcabil este, de asemenea, interesul academicianului Ioan‑Aurel Pop faţă de culegerea şi publicarea documentelor – Izvoare privind Evul Mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV‑lea (1402‑1473), Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‑XVIII), Diplome maramureşene din secolele XVI‑XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa. Menirea cercetătorului autentic în ştiinţa istoriei este, consideră academicianul Ioan‑Aurel Pop, „să deprindă pe tineri cu tehnicile cele mai potrivite pentru reconstituirea veridică a trecutului şi să le transmită – după experienţa atâtor generaţii – încrederea în viitor, în locul de baştină şi de vieţuire, în forţa regeneratoare a grupului etnic numit poporul român”. Convins că „educaţia este trăsătura principală a condiţiei umane”, iar „şcoala trebuie să fie criteriul de bază al reuşitei în viaţă”, Ioan‑Aurel Pop recurge la rigoare şi la argumente metodologice ferme pentru a examina în chip autentic faptele trecutului.
Cel care este, din anul 2012, rector al Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca crede în mod legitim într‑o „cetate a democraţiei academice, loc al valorificării spiritului creator şi al respectului pentru diferenţă”, implicându‑se activ şi sincer în toate proiectele valoroase pentru Alma Mater. Specialist prestigios în Evul Mediu transilvan şi în interacţiunile dintre comunităţile – sau naţiunile – din acest spaţiu, Ioan‑Aurel Pop a configurat şi a dezvoltat o adevărată şcoală de cercetare, validată prin succesul cărţilor sale de dată recentă (Istoria, adevărul şi miturile, ediţia a III‑a revăzută şi adăugită, Editura Şcoala Ardeleană, 2018, Din mâinile valahilor schismatici… Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII‑XIV), ediţia a II‑a revăzută, adăugită şi ilustrată, Editura Şcoala Ardeleană, 2017, A Short Illustrated History of the Romanians, Bucureşti, Editura Litera, 2017, Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare şi excludere, Editura Academiei Române, 2012). Academicianul Ioan‑Aurel Pop este, cum a mărturisit în mod frecvent, un adept al principiului conservării specificului naţional şi al examinării acelor date istorice capabile să redea itinerariul românilor pe harta istoriei spaţiului european, în conformitate cu crezul său privitor la destinul neamului românesc: „Românii şi‑au început istoria ca o «enclavă latină la porţile Orientului» sau ca o «insulă de latinitate într‑o mare slavă» şi au rămas mereu într‑o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe”.
Prin ţinuta sa intelectuală de reală prestanţă, prin erudiţie şi prin performanţele istoriografice, academicianul Ioan‑Aurel Pop este, fără îndoială, un model pentru tinerii istorici, prin har, talent, capacitatea de a edifica proiecte culturale importante, dar şi prin generozitatea şi anvergura spiritului creator. Cariera universitară s‑a concretizat în predarea unor cursuri de istoria medie a României, istoria Transilvaniei, paleografie latină, heraldică, genealogie, istoria naţiunii române, relevante fiind, de asemenea, importante misiuni diplomatice peste hotare: director al Centrului Cultural Român de la New York sau director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din Veneţia. În anul 1993, Ioan‑Aurel Pop este numit director al Centrului de Studii Transilvane, instituţie de cercetare a Academiei Române care a reconstituit importante aspecte ale trecutului Transilvaniei (geneza şi manifestarea naţiunii, demografia istorică, rolul bisericii, minorităţile naţionale, cultura şi elita transilvană). Istoricul Ioan‑Aurel Pop este, ca medievist, un cunoscător nuanţat al izvoarelor şi al limbii surselor istoriografice. Cercetările consacrate istoriei cronicilor braşovene din Şcheii Braşovului (secolele al XVII‑lea şi al XVIII‑lea), concretizate în monografia Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‑XVIII), reliefează nivelul cultural proeminent al societăţii transilvane din secolul al XVIII‑lea, dar şi valoarea cronicilor, istoricul considerând că unii dintre cărturarii Braşovului, exponenţi ai mentalităţi medievale târzii, pot fi consideraţi precursori ai iluminismului românesc.
Extrem de relevante sunt cercetările consacrate Evului Mediu, mai ales transilvan, căci Transilvania, această „mică Europă”, este un laitmotiv al preocupărilor ştiinţifice ale lui Ioan‑Aurel Pop. Transilvania întruneşte în sine „nota unui trecut tumultuos, diferit de orice experienţă a altei regiuni din Europa”, acestei regiuni fiindu‑i dedicate sute de studii, fundamentate pe metode moderne de explorare a trecutului, pentru ca în 1989 Ioan‑Aurel Pop să îşi susţină teza de doctorat cu titlul Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV‑XVI, o monografie despre începuturile Transilvaniei, despre Transilvania românească, înainte ca ea să devină provincie a Regatului Ungariei. Ale cărţi consacrate istoriei Transilvaniei sunt Românii şi maghiarii în secolele IX‑XIV. Geneza statului medieval şi Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, reconstituiri inedite din trecutul Transilvaniei, interpretate prin grila unor metode istoriografice moderne. Reprezentativă este cartea Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare şi excludere, o istorie a bisericii şi a românilor din Ardeal.
O carte extrem de importantă este Naţiunea română medievală, în care istoricul Ioan‑Aurel Pop propune o viziune integratoare a istoriei românilor. O carte cu un substrat polemic, Istoria, adevărurile şi miturile reprezintă o analiză subtilă, profundă, fermă asupra scrisului istoric, asupra relaţiilor paradoxale dintre mituri şi realităţi în spaţiul românesc, asupra istoriei ca voinţă de adevăr şi reprezentare în conştiinţa românilor, deoarece cărţile şi studiile lui Ioan‑Aurel Pop s‑au născut şi ca reacţie la unele ipostaze sau mentalităţi ale prezentului. Viziunea totalizantă asupra istoriei românilor, reconstituită prin cercetarea şi interpretarea obiectivă a surselor, relevarea trecutului medieval al Transilvanie din secolele X‑XVI, multă vreme dominat de incertitudini, ipoteze nefondate, ambiguităţi, integrarea istoriei Transilvaniei în contextul istoric al Europei medievale, sau perspectiva identitară a istoriei românilor, realizată prin recursul la metoda comparativă ca instrument privilegiat al cunoaşterii.
Românii nu au fost în istorie, scrie Ioan‑Aurel Pop, „un popor malefic şi nici unul angelic, ci o comunitate etnică obişnuită, cu particularităţile sale de «enclavă latină la porţile Orientului». Această «insulă de latinitate într‑o mare slavă» a fost câteodată capabilă să unească Apusul catolic şi protestant cu Răsăritul bizantin, dând adevărata măsură a continentului european, care, de multe secole, îşi bazează identitatea pe clasicismul greco‑latin şi pe creştinism. În concertul naţiunilor europene, românii au avut rolul lor, nici mai bun şi nici mai rău decât al altor entităţi similare, dar au reuşit la 1918 să‑şi concentreze energiile, creând statul naţional unitar, fapt pentru care făurarii României merită cunoaşterea, preţuirea şi recunoştinţa noastră. Pentru a înţelege corect acest rol, ca şi rostul marilor acte din 1918, istoricul este obligat să caute şi să descopere adevărul omeneşte posibil”.
Reprezentant de elită al istoriografiei româneşti contemporane, academicianul Ioan‑Aurel Pop a configurat, prin cărţile şi studiile sale, o traiectorie ştiinţifică exersată cu talent, abnegaţie şi obiectivitate. Întreaga sa activitate rezumă semnificaţiile unui destin cultural perceput ca un drum neabătut către adevăr. Către adevărul restabilirii unei imagini credibile a trecutului nostru comun, a obârşiilor noastre identitare emblematice.
Ioan Bolovan
Dragului nostru Profesor
„Am prins drag”… cât de frumoasă, cât de profundă şi cât de completă este această expresie, ce sintetizează ataşamentul, legătura cu cineva sau ceva. În esenţa sa, cuvântul „drag” ilustrează întreaga carieră a profesorului nostru, acad. Ioan‑Aurel Pop. Deşi nu este de origine latină (limbă şi disciplină de studiu, predată cu pasiune şi competenţă studenţilor de la Istorie), ci de una slavă, noţiunea aceasta se confundă practic cu viaţa şi activitatea sa. Nu putem uita şi nici nu vom reuşi să‑l uităm pe tânărul asistent din vremea studenţiei noastre, pe care îl urmăream, îl ascultam fascinaţi. Nu era vorba doar de atotcuprinzătoarele cunoştinţe, cât de energia, entuziasmul, sensibilitatea şi pasiunea prin care ne erau transferate aceste conţinuturi şi odată cu ele ne era sedimentată dragostea pentru cercetarea istoriei şi pentru profesia de dascăl. Aşa a fost la începutul anilor ’80, când a devenit asistent titular la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca, aşa a rămas timp de decenii şi este şi în prezent, indiferent de titulatura cursurilor şi seminariilor pe care le‑a susţinut (Istoria medievală a României, Istoria Transilvaniei, Limba izvoarelor istorice, Paleografie latină, Formarea naţiunilor medievale etc.) sau de poziţia didactică pe care a deţinut‑o (asistent titular în 1984, lector în 1990, conferenţiar în 1992 şi profesor în 1996, mai apoi şi conducător de doctorat în domeniul istoriei din 2000).
Un mare „drag” de istorie şi şcoală este întreaga sa existenţă. Iar noi, peste 36 de generaţii de absolvenţi ai Almei Mater Napocensis, îi datorăm şi lui întreaga noastră formare: am prins drag de ştiinţă, de şcoală şi, nu în ultimul rând, de el. Şcoala nu e doar un concept sau o instituţie, şcoala pentru profesorul Ioan‑Aurel Pop este o stare de spirit şi o responsabilitate majoră. Când îţi iubeşti învăţăceii, când înţelegi că ai puterea de a contribui la reuşita lor, îţi iubeşti şi domeniul, îţi iubeşti comunitatea şi ţara. Pentru că ea, ţara, este formată din comunităţi, iar comunităţile din oameni. Iar aceştia sunt diferiţi, în trecut şi în prezent. Am fost în preajma Domniei Sale începând cu anul 1983, când l‑am avut asistent la seminarul de Istoria medievală a României, după un deceniu am ajuns să lucrez cu el la Centrul de Studii Transilvane unde a fost numit director de regretatul scriitor Augustin Buzura, instituţie pe care o conduce neîntrerupt de atunci, reuşind să transforme în 2008 revista Transylvanian Review, editată de acest centru de excelenţă, cu o periodicitate trimestrială, în prima (şi deocamdată singura) revistă de istorie din România indexată ISI. Apoi, în 2001 am devenit colegi la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş‑Bolyai, iar din 2012 am cumulat nu numai calitatea de coleg, ci şi pe aceea de membru al echipei de conducere a Universităţii unde rectorul Ioan‑Aurel Pop mi‑a încredinţat prorectoratul cu administraţia, patrimoniul şi studenţii. Prin urmare, l‑am putut asculta, privi şi urma în diferite ipostaze, însă ceea ce m‑a impresionat cel mai mult în ipostaza managerială în care i‑am devenit colaborator a fost empatia, capacitatea lui de a‑i înţelege pe oameni aşa cum sunt ei, de a‑i accepta pe fiecare cu stilul şi ritmul propriu de muncă. A fost suficient să le (ne) ofere un model, iar cei care au vrut şi şi‑au dorit să valorifice şansa de a se afla în preajma acestei puternice personalităţi au avut tot sprijinul său.
A mai vorbi despre opera, biografia, despre parcursul intelectual şi profesional al celui omagiat este deja de prisos. Peste treizeci de cărţi de unic autor, alte câteva zeci de cărţi în colaborare cu alţi autori, circa 800 de studii şi articole în volume colective, reviste de specialitate sau de cultură etc. O simplă căutare pe internet ne dezvăluie complexitatea personalităţii istoricului şi a celui mai tânăr academician în momentul alegerii sale ca membru corespondent (2001, devenit membru titular al Academiei Române din 2010) a directorului mai multor institute prestigioase: Centrul Cultural Român de la New York, Centrul de Studii Transilvane al Academiei Române, Institutul pentru Cultură şi Cercetare Umanistă de la Veneţia; membru al mai multor academii şi societăţi savante din întreaga lume: Membru al Comisiei de istorie a relaţiilor internaţionale din cadrul Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice (Milano) din 1990; Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte (Paris) din 1999; Membru al Institutului pentru Întâlniri Internaţionale din Gorizia din 2005; Membru al Ateneo Veneto din 2005; Membru în Comitetul ştiinţific al Institutului pentru cercetări de istorie socială şi religioasă din Vicenza, Italia din 2006; Membru al Academiei Europene de Ştiinţe şi Artă (Salzburg) din 2013; Membru al International and Adult Continuing Education (IACE) Hall of Fame, din 2013; Membru în Colegiul Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române din 2013; Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 2015; Membru titular al Accademia Nazionale Virgiliana din Mantova din 2015 etc. Responsabilităţile dobândite în anii din urmă, Rector al Universităţii Babeş‑Bolyai (2012‑2020) şi nu în ultimul rând Preşedinte al Academiei Române (din aprilie 2018), ambele demnităţi obţinute în urma supunerii Domniei Sale mecanismului democratic al alegerilor, demonstrează larga audienţă pe care o are în mediile ştiinţifice şi culturale din Cluj‑Napoca şi din ţară.
Peste toate, rămâne şi implicarea Domniei Sale în viaţa comunităţii, aşa cum numai un istoric devotat şi un om al cetăţii ştie să o facă. Din acest punct de vedere, trecând în revistă luările de poziţie ale lui Ioan‑Aurel Pop din ultimii ani nu putem să nu recurgem la o comparaţie cu istoricul erudit şi omul politic făuritor de ţară, paşoptistul Mihail Kogălniceanu, care scria cu amărăciune la mijlocul secolului al XIX‑lea: „Dar istoria noastră unde este, cine o ştie, cine o ceteşte, cine‑şi bate capul, într‑o epohă aşa de materială, aşa de egoistă, să gândească la istorie, la naţie, la viitor”. Câtă actualitate incumbă acest apel aproape disperat al unui savant, dar şi al unui cetăţean adânc implicat în rezolvarea problemelor fundamentale ale naţiunii sale, dar şi cât adevăr conţine în legătură cu angajarea necondiţionată a omagiatului de azi în problemele, nu puţine, cu care se confruntă societatea românească după căderea comunismului! Precum lui Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, ca şi multor altor personalităţi care în ultimele două secole şi‑au asumat dubla misiune de a releva şi de a folosi trecutul pentru mobilizarea naţiunii în vederea împlinirii aspiraţiilor naţionale, sociale şi democratice, la fel şi lui Ioan‑Aurel Pop i se poate aplica eticheta de „istoricul ca participant”, în înţelegerea atribuită acestei sintagme de către Arthur Schlesinger Jr.
Mircea Braga
Ultimul secret al istoriei
Pare destul de ciudat, chiar neuitând numeroasele explicaţii care ni s‑au dat, să vedem că, încă de la ultimele file ale modernităţii, realitatea şi cursul istoriei s‑au întors împotriva sa: Sfârşitul istoriei, oarecum în siajul principiului indeterminării, a denunţat ca inadecvată logica evolutivă a fiinţei, conside
rând‑o ca fiind, de fapt, imprevizibilă. Plasându‑se şi sub patronajul axiomei de largă circulaţie, conform căreia nici un om nu a învăţat niciodată nimic din istorie, noua poziţie n‑a ocolit, în unele cercuri intelectuale, accente de punere în discuţie a inutilităţii disciplinei respective. Altfel spus, s‑a trecut la contestarea adevărului istoric (mai aproape de noi, şi Napoleon Bonaparte credea că istoria este o enormă minciună), că latura sa educativă e inexistentă, consecinţa imediată fiind marginalizarea disciplinei şi la nivelul programei şcolare. Încă mai sărbătorim câteva evenimente din trecut, dar ştim puţin sau aproape nimic despre acestea; alteori, poţi avea chiar surpriza (spectaculoasă) să citeşti, ieşită de sub condeiul (sau, mă rog! tastatura) unui autodeclarat istoric, că Mihai Viteazul nu a fost decât un condotier (adică, la întâlnirea cu dicţionarul: în trecut, conducător de mercenari, aflat în slujba oricui şi a oricărei cauze). E adevărat, trăitor exclusiv în prezent şi consumator în exces al actualităţii, omul zilelor noastre pare a se fi rupt de ceea ce îi apare ca neguri ale trecutului, mai degrabă ataşat, prin lumini de new age, de hologramele viitorului. Dar, în acest cadru, constatăm nu o dată că nu adevărul realităţii ne interesează, ci „adevărul” nostru, ocolind semnele care sunt altele decât cele propuse de proiecţia noastră.
Cu aceste gânduri încheiam lectura recent apărutei cărţi a acad. Ioan‑Aurel Pop, Istoria modernă a României (Editura Ideea Europeană, 2019), lucrare de opoziţie la planşa de mai sus, dată fiind alinierea volumului la ideea că disciplina istoriei este o extensie esenţială a cunoaşterii, a dorinţei de a înţelege mai bine ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi, deci, acolo unde ritmarea timpilor verbului de mai înainte e o ncesitate imperativă, din moment ce „istoria înseamnă viaţă”. Trimiterea, radicală în felul ei, elasticizează mecanismele şi „formele” din trecut, pe cele rerestituite, pe cele în curs de desfăşurare ori previzibile, dar niciodată principiile, fără riscul enorm al falsului. Mai întâlnim, în consecinţa normalităţii ritmului enunţat şi, apoi, în a prezenţei dublei tensiuni a cunoaşterii, în parte coexistente şi în intenţia iniţială, faptul că orizontul deschis are, la rândul său, o structură duală. Descifrând istoria, un pasaj al cunoaşterii marchează fiinţa (înţelegând prin aceasta atât cercetătorul, cât şi cititorul/ observatorul), iar un altul cuprinde un câmp social, de regulă delimitat prin graniţele locului şi prin acelea ale timpului consumat textual. Dacă nu ne putem cunoaşte pe noi înşine şi nici colectivitatea căreia îi aparţinem, aşadar, dacă nu ştim cine suntem, de unde venim şi de ce suntem cum suntem, atunci şi viitorul ne va fi străin. Se petrece un „joc”, întins între înţelegerea de sine şi înţelegerea lumii sau, cum indică pihosociologia, între individ şi colectivitate, între unu şi multiplu, astfel încât intenţia, reprofilată drept conştiinţă de sine, alunecă imprescriptibil spre zona în care identitarul se defineşte doar la adăpostul apartenenţei. La Roma, în condiţiile exilului său, episcopul Inochentie Micu‑Klein scria testamentar, cu literele mai grele ale alfabetului spiritualităţii: „…Aş vrea ca sufletul meu, în timpul când se va despărţi de corp, să fie recomandat Creatorului meu, prin smeritele rugăciuni şi sfintele voastre slujbe ca şi osemintele mele să aştepte obşteasca înviere în venerabila mănăstire din Blaj […]. Nu poţi învia cu‑adevărat decât în pământul patriei (s.n. – M.B.)”.
Cu o acoperire textuală mai puţin obişnuită în scrierile de factură strict disciplinară, Istoria modernă a României, deşi cu evident şi bine articulat suport documentar, deci, ştiinţific, poate fi privită atât ca sinteză a specificului unei delimitate perioade din trecutul apropiat al ţării noastre, apoi ca eseu destinat relevării unei specificităţi racordate la întreg, cât şi ca propunere în registrul „cărţilor de învăţătură”, la limită al unui „manual” care nu ocoleşte receptarea simţită la intersecţia cu literatura (ca „lecţie” oferită, poate, şi de Coşbuc, prin cele două cărţi consacrate Războiului de independenţă din 1877, unde fuziunea istorie‑literatură este puternic lăsată la vedere). Această realitate textuală ne‑a determinat să apelăm la termenul de principii nu în sensul propriu al cuvântului, ceea ce ar conduce înspre calitatea de concepte tari, optând pentru modulii care sprijină iminenţa adevărului. Or, la întâlnirea cu adevărul, care, în termenii cercetării istoriei, înseamnă document fidel realului, falsul reprezintă punctul de deces al acestuia, un deces extins şi asupra moralei, de unde şi parazitarea intenţionată a procesului de convocare şi de prelucrare a ţesăturii restaurative în care funcţionează documentele. Iar trăirea conferă acces nemijlocit la sensuri de substrat. Variaţia constructului poate fi marcată, totuşi nu în absenţa graniţelor, în funcţie de capacitatea de pătrundere şi de armonizare a datelor sau, ca să îl parafrazăm pe Eminescu, doar de cine înţelege adevărul, nu şi de cel care nu poate sau nu vrea a‑l înţelege. În cauză se vor afla întotdeauna chemarea şi competenţa, sub determinare etică, într‑un climat care se impune ca autoritate.
În context, însă, deci, acolo unde este vizată reconstrucţia evenimenţială, ordonarea semnificaţiilor celulelor documentare la nivel textual, a sensului generalizator ca parte majoră a aproprierii realului, se află şi intuiţia care, dintru început, a corelat şi corelează nu doar situaţii mai mici sau mai mari ale momentului, ci şi întregul proiect istoric‑cultural: este saltul care se face de la factologicul strict al documentului (care de multe ori ascunde tot atât cât dezvăluie) la un timp trăit al fiinţei sociale, moment ce nu poate exclude particularităţile esenţiale ale faptului de a fi, respectiv ale trăirii şi simţirii, deopotrivă „naturale” şi intelectuale, la rândul lor aflate în mişcare în durată, de regulă prinse în structurile „vii” ale miturilor şi religiilor, ale literaturii şi artei, ale culturii populare, mergând până la delabrările mentalului devenite ţintă a studiilor de etnopsihiatrie, pentru a nu mai vorbi şi de necesitatea apropierii de efectele apărute, treaptă cu treaptă, la contactul prin multiplele canale ale tensiunilor ideilor, ale mentalului şi atitudinalului, existente în imediata vecinătate a staţiului‑ţintă, dar venind şi din geografii mai îndepărtate. Aş zice, acum, că principiile se pot ridica pe aceşti moduli, aşa cum îi întâlnim şi în cărţile semnate, de‑a lungul anilor, de Ioan‑ Aurel Pop, cu nuanţele în plus sugerate, bunăoară, şi de titrarea rubricii din Transilvania, Historia militans, unde au fost publicate, cu ani în urmă, câteva din studiile domniei sale. Începând cu incursiunile în Evul Mediu românesc, apoi al modernităţii şi până la postmodernitatea din zilele noastre, domeniul culturii, cu pregnanţă destul de accentuată în evoluţia mentalului românesc, va urmări ritmurile istoriei şi în consonanţă cu planşa miturilor şi riturilor locului, cu determinările religiosului, ale conştienţei patrimoniului natural şi spiritual, cu funcţia tradiţiei şi a imixtiunii politicului, argumentele însoţind şi prezenţa literaturii. Sub acest din urmă aspect, este citată, subscriind, interpretarea Monicăi Lovinescu a succesului la public de care s‑a bucurat unul din cele mai cunoscute romane ale lui Marin Preda: „Cel mai iubit dintre pământeni a scurtcircuitat sensibilitatea publicului din ţară. Şi ne scuză pe noi de a ne fi oprit în acest roman numai la ceea ce salvează el dintr‑o memorie colectivă interzisă. Pentru că, în absenţa oricăror arhive, a manualelor veridice de istorie contemporană, a documentelor autentice, îi poate reveni literaturii şi această sarcină ingrată, de cronică”. E adevărat, este o sarcină pe cât de ingrată, pe atât de dificilă, acesta fiind motivul pentru care asumarea ei este proprie doar marilor creatori, pe linia conştiinţei care nu şi‑a expulzat instinctul valorii; în absenţa valorii, grefa tiparului nu acoperă instanţa cronicii, ci doar o gesticulaţie operantă în oglinzi ale deformărilor ca decupaje intenţionate, minimale sau incapabile de a depăşi mecanica elementară a copiei suprafeţelor.
În accepţia lui Ioan‑Aurel Pop, istoria modernă a României se întinde de‑a lungul a trei secole, începând cu primele acţiuni centrate pe ideea independenţei naţionale şi sfârşind cu dinamica, dificilă şi contradictorie, uneori disolută ori excedentară, mereu în căutare de repere şi mereu ezitantă în afirmarea lor. Dar traseul astfel refăcut ne trimite, de fapt, şi e marele merit al cărţii, înspre o „istorie a prezentului” românesc nu ca decupaj izolant, cu valabilitate strict locală, ci la întâlnirea şi în rezonanţă cu întregul care nu discriminează, dimpotrivă, recunoaşte condiţia mozaicată a părţilor: „Cele peste trei secole de marş spre modernitatea românilor au avantajul că se confundă cu dinamica dialogului tot mai intens între naţiunile lumii, între indivizi şi grupuri, între culturi şi curente culturale, încât această istorie mai recentă a celui mai răsăritean popor romanic are multe elemente comune cu destinele celorlalte popoare, interferează cu idealurile de libertate şi cu aspiraţiile de viaţă ale tuturor ţărilor din concertul european şi planetar. Am scris această carte cu acea convingere că ignoranţa şi somnul raţiunii pot să nască monştri, pe când cunoaşterea şi dialogul pot conduce la înţelegere, la armonie şi la pace”.
Doar că fraza de final ascunde, sub gramatica avertismentului, constatarea, fiindcă Ioan‑Aurel Pop ştie foarte bine că istoria sedimentează, cel puţin formal şi cantitativ, evenimente, în timp ce mentalul este şi o arhivă de sechele. Dacă trei secole nu înseamnă mare lucru pentru istorie, pentru mental reprezintă o tulburătoare succesiune de şocuri în planurile spiritualităţii, gândirii şi receptării sensibile, o instabilitate flagrantă la nivelul opţiunilor pe care se edifică socialul, eforturi – dificile şi nu întotdeauna corect finalizate – de adaptare şi înţelegere în faţa unor praguri destinale. Realitatea noastră a fost marcată de războaie (dintre care două mondiale), de două uniri teritorial‑naţionale (1859 şi 1918), de câştiguri şi pierderi teritoriale (deşi strict naţionale, indicând perspectiva unei noi uniri), de continue frământări social‑politice, de saltul la o modernitate asimilată rapid într‑un interbelic care a ars etapele, de supunerea – timp de peste cinci decenii – la anormalitatea comunistă şi, în cele din urmă, de contactul cu principiile unei democraţii privite de mulţi ca un soi de experiment ciudat, „original”. Un timp, scăldat continuu între euforii şi prăbuşiri (ultimele când dramatice, când tragice), nu putea să nu‑şi atârne efigia, încă tulbure şi deruntantă, la tabloul actualităţii noastre, delimitate de istoric ca înscrisă în „noua libertate”, generatoare de „speranţe, vise, dezamăgiri”.
Pe fundal, avertismentul aduce şi umbrele premoniţiei, fiindcă nu putem înlătura practica prin care contrafactualul aduce istoria în spaţiul literaturii într‑o dublă ipostaziere: pe de o parte, dacă înlocuim realitatea consumată cu una care ar fi fost posibilă şi, pe de altă parte, dacă o deviaţie a prezentului, necorectată la timp, ar deschide un viitor împlinit pe coordonatele erorii, fiindcă – la incidenţa cu vibraţia intuiţiei – imaginarul devine parte a interpretării. Într‑o situaţie cum este cea avută aici în vedere (dar regula este aproape generală), evenimentele nu se articulează în funcţie de naivităţi şi de recursul la panopticul iluziilor. La intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană, mulţi români au crezut că „totul se va schimba rapid în bine, ca la o comandă magică, […] şi că societatea va înflori brusc şi spectaculos”, că vor apărea, ca din neant, conducătorii providenţiali. Sigur, în această deambulare a mentalului recunoaştem, printre altele, şi amprenta îndelungatei izolări a românilor de realităţile continentului şi ale lumii, a absenţei informaţiilor, de fapt, a informaţiilor nemăsluite. Şi nu putem eluda, în altă ordine de idei, că şi pe parcursul procesului de pregătire şi realizare a noii structuri continentale n‑a lipsit o eroare (eufemism?), ale cărei consecinţe se văd şi azi: ştim că Europei nu i‑a lipsit „vocaţia” colonizării, de unde aducerea unei nuanţări de prim plan în criteriile de admitere, ale creării organismelor birocratice de elaborare şi de implementare a valului de norme, ale legislaţiei privind nu doar admiterea ţărilor în Uniune, ci şi adaptarea/ refacerea mecanismelor interne ale acestora la principiile comunitare, vizate fiind cu precădere domeniile economic, financiar. Industrial, comercial, militar (în conexiune cu NATO), învăţământul, justiţia, deplasările de populaţie etc. Pe această bază s‑a căutat, fără a se găsi de fiecare dată soluţia, armonizarea „puterilor”, consecutive nivelurilor diferite de evoluţie ale fiecărui stat în parte. Complexa problematică a stratificărilor naţionale a rămas oarecum în penumbră, recunoscându‑i‑se existenţa, dar practic plasată în zona gri a preocupărilor. Or, precizează Ioan‑Aurel Pop (vz. articolul Identitare europene, în Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 11/ noiembrie 2019, care poate fi privit şi ca text concluziv al Istoriei moderne a României), „Adevăratele elemente care cred că au transformat ideea de Europa (imaginată) în realitatea numită Europa (trăită aievea) au fost cele spirituale, culturale”. Neglijarea acestei realităţi, poate şi ca o recontextualizare a ideii de globalizare, a deschis drum ideii, oarecum imperative, că „în calea unităţii continentului stau naţiunile şi statele naţionale”, ceea ce nu se înscrie ca factor de armonizare. Cum rezolvarea nu poate veni nici din actul, practic imposibil, al dizolvării naţiunilor, al înlăturării corolarului acestora care este identitatea naţională – o realitate derivată din concretul care ne spune că întregul nu poate exista decât ca diversitate, aici în componentele sale care înseamnă limbă, varietate cultural‑spirituală, patrimoniu şi tradiţii, un cumul de factori de înlăturare a repetitivităţii şi monotoniei, imprimând specificitate expresivă pe variile planuri de exteriorizare în forme particulare ale matricei gândirii, mentalului, simţirii, atitudinalului –, respectivul punct de vedere a devenit conflictual. Nu întâmplător, această amplă plajă a specificităţii, care, de fapt, dă amploare, asigură cromatica inepuizabilă a spiritualităţii, îi extinde capacitatea de acces la esenţe şi este poartă de trecere în ilimitat legitimând căutarea, a fost dezvoltată de Ioan‑Aurel Pop în alte câteva ample studii, fapt ce îl îndreptăţeşte să pună un accent apăsat: „Spre ce conduce acest adevăr? Spre o soluţie evidentă: unitatea europenă nu poate şi nu trebuie să fie făurită împotriva naţiunilor, ci cu ajutorul naţiunilor şi prin angrenarea lor în progres”, iar aceasta fiindcă „identităţile naţionale, locale, regionale nu se opun integrării europene, ci o pot pregăti, susţine şi construi. Europa unită trebuie să fie un concert al naţiunilor animate de un ideal comun, care nu este primordial nici economic, nici politic, nici administrativ, ci cultural. Dacă ne vom simţi uniţi în spirit, atunci toate celelalte elemente de unitate vor veni de la sine”.
Uneori, natura însăşi ne pune în faţă evenimente care, înainte de a fi privite ca spectaculoase, ar trebui să le înţelegem în registrul lor posibil metaforic. Citim, de pildă, ştiri din ce în ce mai alarmante despre un fenomen până acum incontrolabil: Marea Chinei şi Marea Japoniei sunt invadate de o stranie meduză, numită Nomura, care ameninţă nu numai pescuitul, ci şi prezenţa peştilor în zonă. Iniţial având dimensiunile, în diametru, între 25 şi 30 cm, în prezent ating 2 m, având tentacule de până la 30 m. Cu apariţie ciclică, acestea apăreau odată la 40 de ani. Acum sunt întâlnite din 2 în 2 ani. Nu pot fi omorâte fiindcă, la ucidere, eliberează milioane de ouă. Creşterea lor în dimensiune şi scăderea ratei de apariţie se datorează creşterii poluării marine şi încălzirii globale, precum şi faptului că duşmanii lor naturali, broasca-ţestoasă şi şopârla de apă, au fost vânate excesiv şi aduse pe pragul dispariţiei. Pericolul îl reprezintă faptul că, epuizând hrana pe care o mai au la dispoziţie (se hrănesc cu tot ceea ce e viu), vor invada oceanul planetar, ceea ce va provoca o catastrofă ecologică. Şi vor dispărea doar când vor epuiza tot ceea ce le poate menţine în viaţă.
Şi revenim: Istoria are un ultim secret, iar el se află întotdeauna în viitor.
