Ion Cârja
Întâlnirile mele cu Ioan‑Aurel Pop
O primă întâlnire cu profesorul Ioan‑Aurel Pop, de care îmi amintesc, datează din primii mei ani de studenţie şi s‑a realizat sub semnul absenţei…, în sensul că generaţia mea, studenţii de la specializarea Istorie din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj
, care optaseră în anul al doilea pentru Limba latină ca limbă a izvoarelor, nu au avut şansa să‑l întâlnească pe distinsul dascăl în sala de curs, deoarece tocmai plecase la New York ca director al Centrului Cultural Român din metropola americană. Se întâmpla în primii ani ai perioadei post‑comuniste, anul universitar 1991‑1992, un timp al speranţei şi al unui nou început pentru Alma Mater Napocensis şi pentru învăţăceii acesteia. Nu toţi am ales studiul latinei medievale în ideea de a opta apoi pentru studiul evului de mijloc ca epocă şi direcţie de specializare, mulţi am făcut‑o atraşi de elocinţa profesorului Pop, renumit încă de pe atunci prin măiestria şi harul cu care le vorbea studenţilor. Regretul nostru din acel moment a fost urmat de dorinţa de a interacţiona cu Profesorul cu un alt prilej, de a‑l regăsi într‑un moment ulterior al vieţii academice.
Din acei ani încă o amintire îmi stăruie în minte: mi‑a fost povestită de colegii din seria precedentă, despre cum şi‑a ţinut cursul profesorul Ioan‑Aurel Pop într‑o zi de 15 ianuarie (să fi fost asta prin 1991), o zi în care cu aproape un veac şi jumătate în urmă se născuse „poetul nepereche”. Colegii mai mari povesteau entuziasmaţi despre cum a lăsat deoparte Profesorul tema prelegerii programate pentru ziua respectivă, predându‑le în schimb o lecţie magistrală despre locul Eminescului în cultura română modernă!
Anii s‑au depănat apoi, cu repeziciune, pe crugul timpului, şi profesorul Pop preluase între timp conducerea Centrului de Studii Transilvane din Cluj‑Napoca, calitate în care a reuşit să pună pe picioare o echipă dinamică şi să facă din acest institut un adevărat centru de excelenţă al cercetării ştiinţifice ardelene şi româneşti, cu publicaţii cunoscute şi apreciate în ţară şi peste hotare. A urmat intrarea în Academia Română, în calitate de membru corespondent (2001) şi apoi titular (2010), fiind la vremea respectivă cel mai tânăr membru al înaltului for ştiinţific, pe care va ajunge să‑l conducă apoi, peste un număr de ani, în calitate de preşedinte. În anii de început ai acestui prim deceniu al noului mileniu, l‑am reîntâlnit pe profesorul Pop într‑o altă împrejurare fastă pentru mine: stagiul ca bursier la Accademia di Romania din Roma, între anii 2002‑2004. Ioan‑Aurel Pop a preluat în anul 2003 conducerea Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistă din Veneţia şi îmi amintesc de prima vizită pe care a făcut‑o la Roma, la scurt timp după ce şi‑a început activitatea în oraşul dogilor. Au urmat alte vizite, schimburi de experienţă între bursierii „veneţieni” şi cei „romani”, cei dintâi venind la Roma adeseori în frunte cu „domnul director”, care ştia să facă echipă cu ei nu numai „acasă”, la IRCCU, ci şi la Arhivele Statului sau la Biblioteca Marciana din Veneţia, şi mai departe în Cetatea Eternă, gata mereu să‑i îndrume spre cele mai bune locuri de studiu, bogate în fonduri arhivistice, bibliografii potrivite pentru temele lor de cercetare sau punându‑le la dispoziţie propriile contacte cu lumea ştiinţifică şi culturală italiană. Noi, bursierii de la Accademia, îi invidiam adesea pe colegii „veneţieni” pentru şansa de a‑şi face stagiul în Italia sub mandatul unui director care ştia la modul foarte natural să fie pentru ei deopotrivă profesor şi prieten.
Sub semnul Italiei s‑a desfăşurat, apoi, cea mai frumoasă şi mai fecundă dintre întâlnirile mele cu profesorul şi istoricul Ioan‑Aurel Pop: am lucrat împreună la un proiect de cercetare finalizat prin apariţia unei cărţi, tipărită în româneşte la Cluj‑Napoca (2011) şi în traducere italiană la Roma (2012), despre un personaj de epopee, Luigi Cazzavillan, voluntarul garibaldian care a dorit să se înroleze în războiul nostru de independenţă (1877‑1878) şi a sfârşit prin a se stabili la Bucureşti, unde a întemeiat cel mai important cotidian din vechea Românie, ziarul Universul (apărut din 1884). La propunerea lui Tiziano Treu, preşedintele de atunci al Institutului de Istorie Socială şi Religioasă de la Vicenza, profesorul Pop a avut ideea unei contribuţii monografice despre această figură, atât de importantă pentru relaţiile italo‑române din deceniile premergătoare Primului Război Mondial şi atât de puţin cunoscută în istoriografia şi cultura română a începutului de secol XXI. Domnul profesor Pop, rectorul şi academicianul de astăzi, mi‑a propus să trudim împreună la această temă, frumoasă şi deosebit de promiţătoare, care mi‑a dat posibilitatea să descopăr nu numai biblioteci şi arhive italiene pe care nu le frecventasem până atunci, ci şi locurile pe care le‑a străbătut Luigi Cazzavillan, de la orăşelul Arzignano în care s‑a născut, în apropiere de Vicenza, până la locurile din Bucureşti care poartă amprenta numelui său: casa Cazzavillan de pe strada Temişana nr. 4, lângă parcul cu acelaşi nume din sectorul 1 al capitalei, sau clădirea care a funcţionat ca sediu al ziarului Universul. A fost o experienţă profund formativă pentru mine în direcţia studiilor italo‑române, o experienţă în egală măsură onorantă şi agreabilă, alături de un istoric de talia lui Ioan‑Aurel Pop, care a dovedit şi de această dată că ştie să îmbine foarte bine rigoarea ştiinţifică cu disponibilitatea şi permanenta solicitudine faţă de colegii mai tineri ai Domniei Sale.
O altă întâlnire cu Ioan‑Aurel Pop, pe care mi‑o ofer de câte ori se iveşte prilejul, este dată de lectura cărţilor sale. Tratând tematici ca, de pildă, primele formaţiuni politice prestatale la românii din interiorul arcului carpatic, românii în epoca lui Mihai Viteazu, raporturile „valahilor schismatici” cu puterea de stat şi cu alte confesiuni ale Transilvaniei medievale, despre „istorie, adevăr şi mituri” sau despre semnificaţia Marii Uniri a tuturor românilor din anul 1918, asupra căreia s‑a aplecat în contextul Centenarului atât în scrierile pe care le‑a dat la iveală, cât şi prin prezenţa sa constantă în mass‑media, Ioan‑Aurel Pop excelează ca istoric prin acribie şi rigoare, prin perspectiva de abordare, prin demonstraţia convingătoare pe care o oferă în legătură cu subiectele despre care scrie sau vorbeşte. Academicianul şi profesorul Ioan‑Aurel Pop se dovedeşte în acelaşi timp un comunicator foarte bun, care asociază competenţelor sale de istoric medievist o disponibilitate mai rar întâlnită în rândul istoricilor de a exprima problematici complexe într‑o formă accesibilă şi agreabilă, de a şti să‑şi apropie nu doar pe cei din breasla istoricilor, ci şi publicul mai larg şi mai eterogen ca formaţie intelectuală şi grad de familiarizare cu studiul istoriei. Astfel, pe lângă folosul indiscutabil în domeniul cunoaşterii istorice, a‑l citi sau asculta pe Ioan‑Aurel Pop este o încântare, o satisfacţie a minţii şi o bucurie a sufletului, o incursiune într‑o zonă în care slujirea muzei Clio este ridicată la rang de artă.
Încă un aspect al întâlnirii cu opera istoricului şi a omului de cultură Ioan‑Aurel Pop doresc să subliniez în aceste puţine rânduri. Un aspect care este foarte bine sugerat de titlul bine cunoscutei cărţi a lui Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei. În dialogul cultural şi în dezbaterea istoriografică de la noi, libere de condiţionări ideologice şi propagandistice după prăbuşirea totalitarismului comunist în decembrie 1989, un imperativ al culturii române şi nu doar al istoriei ca ştiinţă a fost „să revină în Europa”, să revină asupra unor semnificaţii ale fenomenului românesc pe care vechiul regim le‑a marginalizat sau exclus şi să integreze teme, problematici, date şi fapte de istorie românească în contextul mai larg, central‑sud‑est şi general european. A fost un demers susţinut al ultimelor trei decenii, de punere pe harta europeană a făptuirilor româneşti de dată mai veche sau mai recentă, într‑o perspectivă integratoare şi apelând la beneficiile metodei comparate, prin care să vedem şi să înţelegem mai bine cum stăm noi în raport cu ceilalţi. Acest efort complex şi indiscutabil necesar de „deprovincializare” a istoriei româneşti şi de înscriere a acesteia pe spaţii mai largi, a produs discursuri aflate la extrem, exagerări şi supradimensionări de natură să minimalizeze sau să estompeze contribuţiile româneşti la fenomenele şi la problematica istorică de proximitate sau general europeană. Toate acestea în numele vindecării scrisului istoric românesc de maladiile pe care le‑a contactat sub presiunea constrângerilor paradigmei impuse de regimul comunist. În această dezbatere, care a avansat puncte de vedere inacceptabile şi a propus lecturi dezechilibrate asupra trecutului şi a istoriei recente româneşti, s‑a făcut auzită vocea lui Ioan‑Aurel Pop de la Cluj, care s‑a rostit în sensul unei pledoarii pentru echilibru şi dreaptă cumpănire, pentru abordări şi chei de lectură în care spiritul critic să nu se confunde cu tentaţia autodenigrării şi a blamării sistematice a istoriei româneşti. Punctul de vedere avansat de academicianul Ioan‑Aurel Pop în această dezbatere a fost unul extrem de necesar şi a apărut la timp, am putea spune, în ideea redimensionării unor perspective de abordare şi a contracarării unor viziuni care au emis pretenţia de a funcţiona ca veritabile dogme în scrierea şi înţelegerea istoriei.
Prezenţa lui Ioan‑Aurel Pop ca istoric şi om al cetăţii a devenit un punct de reper şi o autoritate, prin altitudinea prestaţiei sale intelectuale şi prin exemplul de profesionalism, moralitate şi omenie pe care îl reprezintă. Acum, în preajma celor 65 de ani ai vieţii, îi dorim ani mulţi şi rodnici, frumoşi şi sănătoşi, întru împlinirea unui destin şi spre bucuria noastră, a cititorilor cărţilor Domniei Sale! La mulţi ani, Domnule Profesor!
Aura Christi
Un om de seamă
E cel puţin straniu ca un poet – familiarizat cu deosebirile dintre istorie şi poezie, teoretizate de Aristotel – să vorbească despre istorie. Şi totuşi, un poet se referă la istorie mai cu seamă atunci când aceasta îl marchează, făcându‑l să reacţioneze. Trecând prin bolgiile dictaturii şi prin cele ale democraţiei postdecembriste – care pare sau chiar împrumută, când şi când, masca real socialismului în versiune postmodernă – constat bucuroasă că, rămânând un om liber în ambele regimuri sociale, mi s‑a dăruit şansa de a cunoaşte câţiva oameni liberi, aceştia onorând cu asupra de măsură, vorba lui Mihail Eminescu, categoria restrânsă a păsărilor rare. Cum reuşesc asemenea personalităţi – e limpede din capul locului că e vorba de personalităţi accentuate – să‑şi menţină libertatea, lucrând‑o zi de zi? Răspunsul meu la o asemenea întrebare, departe de a completa arsenalul interogaţiilor facile, e dezarmant de simplu, dar ce grea este – ofta excedat Cehov, Anton Pavlovici – simplitatea! Oamenii cu adevărat liberi izbutesc performanţa de a‑şi păstra libertatea, indiferent de regimul social, urmându‑şi vocaţia. E una dintre cele mai grele misii din lume. În pofida aparenţelor, reuşesc puţini. Culmea culmilor e că aceşti oameni, puţini între puţinii, sunt departe de a avea aerul unor învingători, fiindcă, pur şi simplu, sunt altceva. Scriind acest text, sper şi cred că vom afla ce sunt.
Cred că prima dată l‑am văzut pe Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop în Aula Academiei Române. Dacă nu l‑aş fi recunoscut din prima clipă, în mod cert, l‑aş fi confundat cu vreun tânăr studios, cercetător la unul dintre institutele ctitorite de acest for înalt de consacrare în domeniile ştiinţei şi ale culturii. E mereu elegant. Are constituţie atletică, e suplu, înalt, bine făcut; corp proporţionat fără reproş, faţă deschisă, cu trăsături accentuate, nas puternic, prelungit prin două cute fine, ce lunecă spre frunte şi denotă un efort îndelungat de concentrare, ochi căprui, expresivi, luminoşi, frunte înaltă, generoasă. E de o fineţe şi simplitate odihnitoare, care dau de gândit, iar politeţea şi eleganţa‑i proverbială sunt fără fisură. Un bărbat îşi arată fără voia lui, aproape, firea în modul de a trata Doamnele. (Mărturisesc din capul locului faptul că un domn care nu ştie să se poarte cu o femeie se află la galaxii distanţă de respectul meu. Dacă voi simţi o discrepanţă sau stridenţă, în această ordine de idei, oricât de insignifiante la primul nivel, în atitudinea faţă de doamne, manifestată de vreun domn, negreşit, îl voi ocoli. Iar dacă obligaţiile de serviciu mă vor pune în incapacitatea de a face aceasta, voi reduce fără să ezit o clipită din timpul pe care sunt pusă în situaţia de a‑l consuma în preajma unui asemenea individ, fără să fiu atinsă sau afectată cu nimic de incapacitatea acestuia de a se depăşi: alegerea şi pierderea îi aparţin, ca, de altfel, şi necunoaşterea a tot ce pierde. Am crescut într‑un mediu în care femeile erau onorate, ca să nu zic divinizate. Am crescut într‑un mediu în care femeile erau departe de a fi comparate sau considerate egale cu bărbaţii. Există realităţi incomparabile, acestea rămânând a fi, pur şi simplu, diferite şi, având, fiecare în parte, calităţile sale ce se cuvin respectate. Inclusiv aceste adevăruri mi‑au fost livrate în timp ce la câţiva metri distanţă de reşedinţa familiei mele, dincolo de zidurile casei, domnea un marasm social egalitarist.)
Când apare în anturajul Domniei Sale vreo Doamnă, chipul omului, istoricului şi eruditului Ioan‑Aurel Pop se luminează, gesturile‑i devin cumva mai lente, ca să nu zic moi, prevenitoare. M‑a surprins plăcut când mi‑a cerut, la un moment dat, un sfat; s‑a creat o situaţie complexă ce presupunea o intervenţie la suprafaţă rapidă şi Domnul Profesor m‑a întrebat cum aş proceda eu. Ascultându‑mă cu un amestec de uimire şi îngândurare, îi spusesem că aş aştepta să se aşeze lucrurile şi să mi se limpezească şi mai mult gândurile; uneori, deciziile pare că se iau singure, i‑am răspuns, cu atât mai mult cu cât recursul la o hotărâre, atunci, în acele circumstanţe, părea prematur. Când arunci un diamant în ape tulburi, cine îl va vedea? Doar cei care ştiu să aştepte limpezirea apelor! L‑am văzut şi ascultat în diferite circumstanţe, de nu puţine ori, urmărind cum se transformă când vorbeşte despre România, identitate, naţiune, misiunea Academiei Române, conduse de Domnia Sa alături de câţiva colegi admirabili – vârfuri ale ştiinţei şi artelor naţionale. Atunci, brusc, istoricul Ioan‑Aurel Pop devine pasional, oferindu‑ţi prilejul de a asista la un spectacol de erudiţie departe de a fi ostentativă, fermitate, fineţe, sensibilitate strunjită şi supleţe intelectuală. Vorbeşte despre valorile europene fondatoare simplu, frazele curg unele din aburul altora, fiind aşezate parcă în albia unui fluviu a cărui curgere îţi rămâne, totuşi, nefamiliară, fiindcă la orice pas, aproape, se iscă surpriza. Retor născut, nu făcut, niciodată nu ştii ce întorsătură de gând sau ce pauză te va smulge din comoditate sau, pur şi simplu, te va aduna, arta de a menţine atenţia publicului nefiindu‑i nici pe departe străină. E adevărat că atitudinile sale sunt, în general, cunoscute. Ceea ce ţin să spun, aici, acum, e că domnul preşedinte Ioan‑Aurel Pop ştie să menţină atenţia ascultătorilor chiar dacă depăşeşte ora academică, luarea‑aminte a ascultătorului rămânând trează, vie, aptă de a recepta în continuare.
Având o vocaţie puternică şi beneficiind de la începutul admirabilei sale cariere de vecinătatea formatoare a unor profesori cu şcoli făcute în perioada interbelică, pe parcursul întregii vieţi acad. Ioan‑Aurel Pop a studiat şi a predat cu pasiune istoria, a construit instituţii, a format generaţii de elevi şi studenţi în spiritul valorilor europene fondatoare. Domnul Profesor se bucură şi inspiră încredere, pentru că are încredere. Se bucură de respect, fiindcă se respectă şi îşi respectă menirea. Pregătind pentru tipar câteva titluri semnate de Domnia Sa, care urmau să apară la Editura Ideea Europeană, unele dintre acestea cu un vădit caracter polemic, am remarcat aceeaşi realitate superioară, manifestată şi în cazul adversarilor, trataţi cu respect şi puşi la respect. Apropo de neprieteni, cred că atitudinea faţă de aceştia spune enorm despre un om, inclusiv despre nivelul la care se află spiritual vorbind. Sfântul Augustin meditează îndelung pe marginea celor şapte trepte care duc la înţelepciune, în ierarhia edificată de Fiul lacrimilor Sfintei Monica, în această ordine de idei, atitudinea, mai exact, iubirea de aproapele care‑ţi este duşman fiind penultima treaptă, primul semn al înţelepciunii rămânând a fi frica de Dumnezeu. Ani de zile în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană erau inserate studii ample semnate de o personalitate care îl calomnia pe istoricul Ioan‑Aurel Pop în culisele vieţii culturale (nota bene, niciodată în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană, care, se ştie, are uşile închise în faţa cancanurilor şi a defăimărilor!); mi‑a fost comunicat relativ recent aceasta, iar între timp persoana respectivă n‑a mai trimis nici un articol pentru portofoliul redacţional al „tribului Conte”. Niciodată Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop nu mi‑a făcut nici o aluzie la acest amănunt, la acea persoană, n‑am fost pusă în faţa nici unei restricţii; pur şi simplu, n‑a abordat subiectul, în vreme ce avea nu puţine cuvinte de apreciere şi admiraţie faţă de calitatea revistei noastre, al cărei colaborator este. Relativ recent un coleg ezita să‑mi propună un demers în sprijinul educaţiei şi învăţământului, comunicându‑mi reticent că nu e la curent cu poziţia Academiei Române şi, în consecinţă, nu era sigur că îl voi publica. În condiţiile în care în nu puţine redacţii de reviste – unele dintre acestea aflate sub egida unor instituţii de cultură – se vehiculează, conform mărturisirilor unor colegi, liste cu autori indezirabili, cenzura supravieţuind astfel dictaturii, în paginile unor publicaţii, după căderea comunismului, depun mărturie că niciodată, nici un membru al conducerii Academiei Române n‑a intervenit în sumarele revistei Contemporanul. Ideea europeană, care apare sub egida acestui distins for. Tot timpul am fost trataţi ca la carte. La Academia Română noţiunile de libertate, libertate de expresie, democraţie, respect, profesionalism, colegialitate şi demnitatea persoanei sunt realităţi vii, prezente zi de zi. Ca şi la Contemporanul. Ideea Europeană. De altfel, despre acest grupaj aniversar ştiu exclusiv autorii – prieteni, foşti studenţi, colegi, admiratori ş.a. –, care au trimis punctual articolele solicitate, bucuroşi că pot participa la construirea unei surprize pregătite cu discreţie absolută de câţiva prieteni. Dacă ar fi aflat din timp despre aceste texte aniversare, sunt departe de a crede că reacţia ar fi fost una benefică demersului nostru. Un artist‑fotograf care ţinea musai să‑i facă o serie de portrete a fost amânat mult şi bine de Domnul Profesor! Iar când, după insistenţe, artistul a ajuns, totuşi, la locul… faptei, în biroul Domnului Preşedinte adică, s‑a ales cu o scenă de un farmec irezistibil de copilăros (o voi descrie, poate, cu alt prilej; şi acum, când scriu aceste însemnări, râd cu poftă, rememorând acel fragment de realitate), fotograful retrăgându‑se… fără fotografii spăşit, bucuros şi amuzat de scena ludică la care tocmai asistase. Arhiva Academiei Române nu are prea multe portrete ale Domnului Profesor, instantaneele existente fiind făcute preponderent în Aulă.
Într‑o lume contradictorie, e ştiut, cel mai greu lucru e să găseşti echilibrul scontat şi să tratezi totul, inclusiv istoria, dintr‑un unghi prielnic apropierii de adevăr şi al înţelegerii. Dar ce ne facem atunci cu definiţia tolstoiană a istoriei? „Am ajuns la certitudinea că pricinile evenimentelor istorice sunt inaccesibile înţelegerii noastre”. Aşa să fie oare? Cele câteva modele europene cunoscute îndeaproape m‑au făcut să cred sau, mai exact, să vreau să cred exact contrariul, cel puţin la primul nivel, căci, în esenţă, contele Tolstoi are dreptate. Dintr‑o profundă înţelegere a istoriei imediate – consecinţă a unei radiografieri reale, dramatice şi lucide, în egală măsură –, academicienii Gheorghe Păun, Ioan‑Aurel Pop şi Victor Voicu au creat şi au lansat acum circa trei ani Apelul Academicienilor. E un demers de anvergură europeană, semnat de peste o sută de membri ai celui mai înalt for naţional de consacrare în domeniul artelor şi ştiinţei: Academia Română. Peste câteva luni, mai exact, în primăvara anului 2017, un demers într‑o măsură elocventă asemănător a fost întocmit şi pus în circulaţia ideilor europene de treisprezece cărturari, celebra Declaraţie de la Paris reiterând, în esenţă, dezideratele academicienilor români în favoarea valorilor eline şi iudeo‑creştine, în favoarea valorilor naţionale, prin care s‑a fondat mândrul şi bătrânul continent european: familia, educaţia, credinţa, şcoala, cultura, tradiţia, patrimoniul suferinţei ş.a. Apelul academicienilor români a stârnit un tsunami în presa românească, multe dintre reacţiile din presa scrisă şi vorbită naţională neonorând, în primul rând, autorii acelor ecouri.
Niciodată n‑o să uit bucuria cu care am parcurs cele două declaraţii: una – prima! – venită din singura ţară europeană de extracţie latină, aflată într‑un ocean slav, cum a fost definită Ţara Românească, şi cealaltă – din capitala culturală a luminilor din vestul continentului. Ambele înscrisuri au fost publicate în paginile revistei Contemporanul. Ideea Europeană – singura publicaţie din ţară care a făcut acest gest neîntâmplător. De circa treizeci de ani, echipa de colaboratori de vârf ai revistei noastre promovează, sprijină şi apără aceleaşi valori europene, făcându‑şi, evident, datoria. Urmându‑şi exemplar vocaţia. Într‑un asemenea context, bucuria de a revedea cu ritmicitate susţinută, în paginile prestigioasei publicaţii – înfiinţate la 1881, la Iaşi, şi aflate sub egida Academiei Române – semnături de prim rang, înrudite spiritual, e firească şi face parte din normalitatea care, e un adevăr evident, a devenit o rara avis, o pasăre rară în lumea de astăzi. O lume în care valorile sunt puse la încercare, sunt clătinate la rădăcini şi atacate, în realitate, inclusiv prin suita de demitizări (demitizarea e o formă vicleană de a ataca), ca să li se încerce tăria: Vor rezista? Vor învinge? Vor dispărea?
Recunosc bucuroasă că după acel demers aşteptat am devenit şi mai atentă la cei câţiva oameni mari, pentru că suntem pe aceeaşi frecvenţă şi pentru că nu o dată îmi dădeau semne că, în esenţă, gândim, simţim şi suntem la fel, că luptăm pentru aceleaşi lucruri de o importanţă covârşitoare. Prin domnii profesori Ioan‑Aurel Pop, Gheorghe Păun şi Victor Voicu, prin semnatarii acelei declaraţii istorice, Academia Română – instituţia care serveşte naţiunea română – a dat un semn. Un semn că este aici, acum, şi că va face tot ce‑i stă în puteri ca să oprească tăvălugul antinaţional, antiuman, antieuropean, antiromânesc, onorând astfel o naţiune în al cărei serviciu se află, onorând spiritele auguste ale trecutului, care ne‑au dăruit o ţară gata făcută. O ţară‑miracol. O ţară calificată de Papa Ioan Paul al II‑lea „Grădină a Maicii Domnului”.
„Câtă vreme există acest popor care a devenit naţiune – afirmă răspicat Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române – câtă vreme ţara asta se cheamă România, menirea Academiei e clară: să participe la concertul internaţional de valori cu mesajul românesc”. Nec plus ultra. În spiritul acestei credinţe e situat tot ce face acest istoric de anvergură – alături de colegii Domniei Sale, unii dintre aceştia amintiţi în aceste însemnări –, personalitate cu un admirabil destin de cărturar, de om al Cetăţii, profesor, ctitor de instituţii, citit, răscitit, admirat şi iubit de elevi, studenţi, profesori, colegi, editori din ţară şi din străinătate, care nu ostenesc să‑i solicite colaborarea pentru a familiariza lectorii din orice colţ al lumii cu imaginea României reale. Îi citesc de decenii opera, indiscutabil, majoră, cu încredere, căci ştiu că invocă surse sigure, verificate şi că pretutindeni în paginile Domniei Sale voi avea parte de nepărtinire, echilibru şi dreaptă cumpănă. Rafturile de cărţi scrise de Ioan‑Aurel Pop şi dăruite culturii române, iar prin intermediul multiplelor traduceri, culturii universale, sunt copleşitoare prin erudiţie, calm şi, repet, dreapta cumpănire a datelor istorice. Privilegiul şi onoarea de a‑l cunoaşte mi‑au făcut şi alte daruri, şi, în primul rând, şansa de a admira – cu vorbele lui Aristotel – acest om de seamă drag inimii mele – unul dintre cei mai liberi oameni, cunoscuţi de mine – şi de a‑i urmări, în varii circumstanţe, blândeţea, fermitatea, spiritul de sacerdot al dreptăţii istorice naţionale, fineţea, ironia, umanitatea ultrainventivă, forţa de a se bucura şi de a dărui lumină, umorul, vocaţia de a spune cu un haz remarcabil bancuri. Apropo de vocaţia de a povesti glume, anecdote şi istorii nostime, n‑o să uit vreodată o seară de acum circa un an, în care Domnul Profesor Ioan‑Aurel Pop ne‑a făcut preţ de câteva ore să ne prăpădim, pur şi simplu, de râs; am râs până nu mai aveam de unde râde! Urmărindu‑l, atunci, printre râsete, lacrimi şi, iarăşi, râsete în cascadă – în timp ce Nicolae Breban, neverosimil, tăcuse aproape tot timpul, intervenind rar de tot – am fost impresionaţi de felul în care Domnul Profesor aduce întâmplări alături de alte întâmplări, jucându‑se, exersându‑şi spiritual ludic şi ajungând, iarăşi şi iarăşi, la istorie. Istoria unei ţări, a unui om, a unei veri, istoria unei secunde, al cărui vâjâit de cometă se poate lesne auzi. Tot atunci l‑am auzit pe Ioan‑Aurel Pop exclamând, la un moment dat, cu o emoţie profundă: „Aş fi visat oare vreodată să stau la o masă cu marele Nicolae Breban? În studenţie citeam pe rupte Animale bolnave şi Bunavestire! Iar acum stau cu Domnia Sa la aceeaşi masă!” Istoricul însuşi fiind un magistru, era emoţionat de vecinătatea unui maestru admirat din adolescenţă. O, Doamne, cine mai are candoarea de a conştientiza prezenţa unui maestru? Oamenii mari se recunosc.
Profesorului Ioan‑Aurel Pop nu‑i lipsesc nici alte atâtea calităţi, din care se alcătuieşte portretul unui om superior, portretul de slujitor devotat al naţiunii scurse, printr‑o minune, din geţi şi daci, din visele cântate ale lui Orfeu, din ritualurile şi murmurul subteran al lui Zamolxe, din visele şi faptele a zeci de oameni mari dăruiţi culturii universale de acest pământ sfânt, visat, râvnit de câteva imperii hrăpăreţe şi stropit cu sângele strămoşilor, care au lăsat în urma lor o ţară neverosimil de frumoasă, incredibil de bogată prin oamenii ei, prin tradiţii, obiceiuri urmate cu sfinţenie, zăcăminte, păduri, râuri, mare, munţi, ceruri. Şi o cultură majoră, de un noroc fără margini! Servită de spirite luptătoare şi drepte.
Nici învingători, nici învinşi, spunea cineva, pentru că ceea ce construiesc aceste spirite superioare le transcende şi transcende, odată cu ele, naţiunea română, aducându‑i pe toţi laolaltă la planete distanţă de categorii, definiţii, tentative de înregimentare sau sarcasme de doi bani, calomnii şi alte limite, în faţa cărora asemenea oameni mari păstrează o ciudată imunitate, ca să nu zic reticenţă, pentru că alta este misia lor pe pământ… Misie ce‑i harponează spre o frecvenţă diferită, al cărui văzduh hrăneşte la rădăcini energia aceea de aur din care cresc neostenit roadele fără care nu se poate, roade la care m‑am referit parţial în această schiţă de portret al unui om de seamă împlinit. Binecuvântat e pământul care dăruieşte lumii asemenea fii aleşi, al căror duh din bronz turnat e. Da, din bronz.
