Adinel Ciprian Dincă
Lecţii predate, lecţii învăţate
Literatura dedicată „dezvoltării personale” ocupă în anii din urmă unul dintre locurile fruntaşe pe lista lecturilor preferate de către români. Oamenii vor să înveţe repede, pare‑se, prin intermediul unor
experienţe reale sau imaginare, redate într‑un format concis şi uşor de folosit, inclusiv în călătorii sau în pauze ale activităţilor principale, cum să‑şi descopere talente şi aptitudini latente (dar certe!), cu ajutorul cărora să facă mai apoi faţă provocărilor ivite în fiecare zi, fie la serviciu, în relaţie cu şefii, subalternii sau colegii, fie în cercurile familiale sau sociale. Ba mergând mai departe, chiar să dea o consistenţă afirmării şi succesului personal. Dincolo de iscusita şi fireasca strategie a editurilor care oferă ingredientele unor iluzii promovate la scară largă, cartea de buzunar din cadrul genului marchează prezenţa unui simptom, şi anume absenţa unor principii şi valori reale grupate în jurul unor idei vechi şi simple cum ar fi bunul‑simţ, modestia, disciplina ori respectul faţă de muncă şi educaţie, linii directoare capabile să ofere orientare generală şi prilej de reflecţie. Societatea românească de azi, defectuos competitivă şi conflictuală, resimte lipsa unor personalităţi care să‑i inspire pe cei din jur, să creeze multiplicarea valorilor de care aminteam şi contagiunea cu acestea. Tocmai de aceea, fiecare dintre noi avem un motiv în plus ca atunci când ne intersectăm cu astfel de vectori ai principiilor merituoase să încercăm să intervenim activ în progresia emulaţiei generate.
Uneori, o asemenea lecţie ajunge să fie predată la şcoală, mai devreme sau mai târziu, nu printr‑o materie anume sau într‑un interval de timp precis delimitat, ci în timp, cu răbdare şi har, prin înţelesuri culese din cuvinte, fapte şi atitudini, dincolo de cunoaşterea transmisă cu creta pe tablă sau cu lecturi atent intonate. Eu am avut privilegiul de a‑mi fi predate astfel de lecţii prin vocea mai multora dintre dascălii din trecut şi din prezent. Niciunul însă dintre aceste portrete luminoase mai vechi sau mai noi nu mi‑a ghidat paşii din ultimii 25 de ani precum a făcut‑o profesorul Ioan‑Aurel Pop.
Bunul mers al oricărui parcurs profesional, indiferent de domeniul de activitate, este rezultatul celor mai diverse împletiri de fapte, stări contextuale şi decizii de moment. Întreaga ţesătură are o construcţie profund subiectivă. În cazul meu, rolul decisiv l‑a avut de la bun început şi în cel mai firesc chip modelul oferit de profesorul Ioan‑Aurel Pop, încă de la primele întâlniri prilejuite în octombrie 1995 de cursul dedicat istoriei Transilvaniei medievale, un curs în care nu erau discutate doar întâmplări, personalităţi şi fenomene, ci şi probleme de conduită şi etică profesională, de responsabilitate a judecăţilor aşternute de istoric pe hârtie, de importanţa ordonării oricărui discurs profesional în jurul izvoarelor istorice de orice fel şi multe altele. Păstrez şi acum vie amintirea fascinaţiei faţă de pasajele lungi din cronicarii medievali care au scris despre Ardealul secolelor IX‑XI, lecturate de profesor în latineşte şi apoi explicate cu meticulozitate, dar nu pot să uit nici îngrijorarea provocată de convingerea specialistului exigent, potrivit căreia istoricul medievist, înainte de a scrie propriile rânduri, trebuie să citească „cel puţin 10.000 de pagini” din operele confraţilor. Unor astfel de momente de ezitare, nu puţine la număr, supervizând fiecare etapă din traseul meu studenţesc, de la lucrarea de licenţă până la teza de doctorat, magistrul a răspuns cu răbdare şi cu un liniştitor sentiment de încredere în capacitatea mea de exprimare „în câmpul anevoios al medievisticii”, aşa îmi mărturisea în dedicaţia scrisă pe paginile celei dintâi dintre multele cărţi dăruite. Răbdarea şi încrederea acordate cu generozitate au constituit cea dintâi lecţie predată de profesor, cea a cărui sensuri însă le‑am desluşit pe deplin mult mai târziu, abia după ce la rândul meu am ajuns să fiu apăsat de responsabilitatea de a‑i instrui pe alţii.
A trebuit însă să deprind şi să pun în aplicare în cel mai scurt timp o altă lecţie predată foarte devreme de medievistul Ioan‑Aurel Pop: respectul profund faţă de sursa istorică, îndeosebi faţă de izvoarele latineşti de cancelarie, dar şi scrupulozitatea fără rezerve faţă de exprimarea în limba română, coordonate care definesc inconfundabil întregul grup de cercetare coagulat în decenii în jurul său. Cele trei cursuri anuale în care am studiat grafia, limba şi conţinutul documentelor Transilvaniei în Evul Mediu au reprezentat cu adevărat coloana vertebrală a educaţiei mele, o vocaţie pe care am urmărit‑o ulterior prin cursuri de specializare în străinătate, încurajate şi facilitate de cel care mi‑a desluşit cele dintâi secrete ale paleografiei latine medievale. Pe atunci mult mai puţin absorbit de sarcini administrative, profesorul nu doar că mă încuraja să parcurg individual multe alte texte documentare punându‑mi la dispoziţie – înaintea erei internetului şi a digitizării – preţioasele planşe fotografice cu imagini de documente originale preluate de la profesorii săi, ci îşi făcea timp în pauzele altor cursuri sau în răstimpul drămuit înaintea unor evenimente să verifice munca mea imperfectă şi să îmi explice deciziile unor editori mai vechi sau mai noi sau semnificaţiile subtile ale terminologiei din cancelariile lumii medievale. Lecţia predată cu atâta generozitate de academicianul Ioan‑Aurel Pop în cei dintâi ani de formare îmi este de mare preţ în fiecare moment al activităţii mele de azi: exigenţa academică şi disponibilitatea faţă de transmiterea fără rezerve a erudiţiei, cu permanentă modestie, nu reprezintă altceva decât două expresii complementare ale muncii de istoric angajat deopotrivă în procesul formativ şi în munca de cercetare.
În cei aproape 25 de ani scurşi de la prima lecţie de istorie a Transilvaniei medievale predată mie de către academicianul Ioan‑Aurel Pop raporturile noastre au suferit fireşti evoluţii. Din student, i‑am devenit magistrului coleg mai tânăr, din învăţăcel, i‑am devenit colaborator în iniţiative academice, mândru şi emoţionat să pot să ofer o opinie profesională atunci când mi se solicită acest lucru. Un lucru rămâne însă neschimbat: rolul de mentor, de permanent reper integru în conduita profesională şi umană oferită de profesor oricăruia dintre studenţii săi. Lecţia predată de profesorul Ioan‑Aurel Pop este în cele din urmă o combinaţie neobişnuită de erudiţie, putere de muncă, generozitate, modestie şi, nu în ultimul rând, bună dispoziţie, o lecţie fascinantă şi uşor de învăţat, însă incredibil de dificil de transmis mai departe.
Ioan Drăgan
Un model profesional de succes
Ascensiunea publică a lui Ioan Aurel‑Pop din ultimele mai bine de două decenii este de natură să impresioneze pe oricine. Profesor universitar, director de institute academice din ţară şi de peste hotare, membru al Academiei, rector al celei mai prestigioase universităţi româneşti, preşedinte al Academiei Române – un cursus honorum care îl singularizează cu distincţie între personalităţile contemporane. La baza acestei evoluţii puţin obişnuite nu stau întâmplări norocoase şi nici coterii ori ataşamente politice sau de altă natură, deşi profesorul nu a fost lipsit de tentative de instrumentalizare şi invitaţii de a se înregimenta, cum s‑a întâmplat chiar în pregătirea ultimelor prezidenţiale. El a ales însă mai de mult, spre onoarea sa, să rămână credincios profesiunii în care s‑a format şi care l‑a consacrat, aceea de istoric, cu cele două aspecte ale sale: profesor universitar şi cercetător.
Ioan‑Aurel Pop s‑a afirmat la catedră şi în viaţa ştiinţifică prin realizări de vârf, îndeobşte cunoscute şi recunoscute în mediul de specialitate. Realizările sale în toate ipostazele în care s‑a afirmat întrunesc calităţile unui model, care merită scos în evidenţă, într‑o lume a noastră, prea superficială şi egoistă pentru a recunoaşte public meritele cuiva. Un model de ascensiune publică, întemeiat solid pe un model profesional de succes.
Nutresc convingerea că valorile morale şi profesionale adevărate sunt prea puţin supuse conjuncturilor. Ele triumfă negreşit, desigur, sub pecetea vremurilor, şi ies la suprafaţă cu necesitate, mai devreme sau mai târziu, în pofida tulburărilor de moment, a modelor sau răutăţilor omeneşti. Cariera istoricului Ioan‑Aurel Pop ilustrează cum nu se poate mai convingător adevărul afirmaţiilor de mai sus. El a rămas acelaşi, în ascensiune profesională constantă, de neoprit, atât înainte, cât şi după momentul istoric de cotitură din 1989, graţie unor acumulări solide de valori, cunoştinţe şi elemente de conduită, la care au concurat esenţial în mod specific familia, şcoala şi propriile sale calităţi puse în operă.
Am avut privilegiul de a‑l cunoaşte încă de la începutul studiilor universitare, de a lucra împreună pe terenul medievisticii ardelene, în proiecte comune, de a‑i urmări îndeaproape şi aprecia evoluţia profesională, de a fi apropiaţi pe temeiul unor valori şi puncte de vedere egal împărtăşite. Această situaţie îmi permite emiterea câtorva constatări legate de parcursul său profesional exemplar, demn de a fi cunoscut public şi a fi urmat de tinerii aflaţi la început de carieră.
Prima educaţie primită de viitorul istoric a fost cea din familie, „cei şapte ani de acasă”, cum se spunea şi se practica odinioară, adică însuşirea elementelor constitutive ale personalităţii de mai târziu: respectul, cinstea, corectitudinea, responsabilitatea, munca şi celelalte componente formative ale caracterului sănătos, deprinse într‑un mediu familial sănătos. O familie de oameni modeşti, cinstiţi şi muncitori, pentru care ridicarea copilului la o condiţie socială superioară a devenit de timpuriu principalul scop în viaţă. Pentru istoric, căutător al adevărului istoric, cinstea şi respectul pentru adevăr sunt componente caracteriale fundamentale, cu efect direct asupra operei sale, şi acestea se deprind esenţialmente în mediul familial.
O şcoală bine făcută la toate nivelurile până la bacalaureat în şcolile vestite ale Braşovului i‑au asigurat, apoi, însuşirea unei culturi generale elevate, premisă esenţială a succesului profesional în continuare. Acumularea din perioada preuniversitară şi decizia de a urma istoria, o disciplină în esenţa ei culturală şi enciclopedică, l‑au impus pe tânărul Pop, încă de la prima confruntare majoră cu generaţia sa, cu ocazia admiterii la universitatea clujeană, ca pe un tânăr excepţional, menit unui mare viitor. Îmi amintesc şi acum uimirea clamată de un istoric clujean, solicitat să‑l „mediteze” înainte de examenul admitere, în moda timpului, după prima şedinţă cu tânărul venit din Braşov: „Eu nu mai am ce să‑l învăţ pe acest băiat!”
O şcoală superioară de calitate este condiţia sine qua non a calităţii unui intelectual demn de acest nume. În anii ‘70 ai secolului trecut întreaga noastră generaţie s‑a bucurat la Facultatea de Istorie a universităţii clujene de prestaţia unor dascăli de excepţie precum Hadrian Daicoviciu, Camil Mureşan, Pompiliu Teodor, Nicolae Edroiu, Ştefan Pascu, Sigismund Jakó sau mai tinerii Ioan Piso, Vasile Vesa, Avram Andea, Nicolae Bocşan. Ei au cultivat ştiinţa istorică de bună calitate, îmbinând acumulările istoriografiei naţionale cu elemente inovative din istoriografia universală, minimalizând pe cât posibil presiunea ideologică din epocă. Aşa se face că în cei patru ani de studiu studentul acumula instrumentarul necesar cercetătorului şi cunoştinţele necesare unui bun profesor. Ioan‑Aurel Pop a urmat şi absolvit cu distincţie studiile universitare, a elaborat şi publicat încă de pe atunci studii de specialitate şi s‑a afirmat ca lider incontestabil al generaţiei sale. Deşi facultatea era socotită ca ţinând de domeniul ideologic şi cei mai buni studenţi erau solicitaţi să activeze în asociaţiile studenţeşti, cariera politică nu atrăgea pe nimeni, decât la nevoie, în speranţa obţinerii unei repartiţii mai bine poziţionate geografic. Odată un „tovarăş” de la Comitetul Central a rămas foarte intrigat şi decepţionat de faptul că nici unul dintre liderii studenţilor de la istorie‑filosofie nu‑şi dorea o carieră politică în structurile comuniste.
Cultivarea unor modele prestigioase ale universităţii clujene şi ale istoriografiei româneşti l‑a ajutat pe tânărul istoric să‑şi elaboreze şi să‑şi afirme în timp propriile opţiuni profesionale. Deşi până în 1989 academicianul Ştefan Pascu, prin poziţiile sale administrative şi opera sa oficializată, era de neocolit pentru tânărul de excepţie admis în universitate şi la doctorat, afinităţile sale profesionale mergeau vădit în altă direcţie. Mai întâi, către profesorul Pompiliu Teodor, adevăratul „creator de şcoală” în epocă la universitatea clujeană, care atrăgea ca un magnet pe toţi studenţii de excepţie care scăpau „seducţiei” de a se specializa în arheologie şi istorie antică, exercitate de marele dascăl care a fost Hadrian Daicoviciu. Prin profesorul Teodor, deschizător de orizonturi asupra istoriografiei române şi universale, care i‑a fost mentor, Ioan‑Aurel Pop s‑a apropiat, întâi prin opera lor, apoi şi prin contacte personale, de David Prodan şi Şerban Papacostea, doi istorici medievişti excepţionali, care au înnoit istoriografia românească în jumătatea a doua a secolului al XX‑lea, ambii în opoziţie cu istoria oficială susţinută de partidul comunist. La aceştia este de adăugat, pentru cercetările sale asupra „ţărilor” Maramureşului şi Haţegului, reputatul istoric şi arheolog Radu Popa. Toţi aceştia, creatori de operă ştiinţifică perenă şi apărători ai istoriei împotriva deformărilor ideologice au constituit pentru Ioan‑Aurel Pop modele de urmat în conduita profesională şi în lucrările sale.
O bună alegere a profesiunii şi specializării în profesiune sunt condiţii importante care condiţionează succesul în carieră. Pentru tânărul posesor al unei culturi generale solide şi pentru studentul eminent de 10 „pe linie” alegerea unei direcţii sau alta de specializare era dificilă, dar cu succes garantat indiferent de opţiune. Pop a ales medievistica, specializarea cea mai dificilă din toate, care presupune, pentru istoria medie a Transilvaniei cel puţin, pe lângă istoriografia română, cunoaşterea celei maghiare şi a celei germane, implicit a limbilor respective, apoi a disciplinelor auxiliare: diplomatica, paleografia, în principal limba şi paleografia latină, heraldica, sigilografia, cronologia şi celelalte, fără de care nu se poate face nicio performanţă în domeniu. Pe când în istoria modernă şi contemporană te poţi afirma imediat după studii folosind aproape exclusiv lucrări şi documente în limba română, pentru Evul Mediu este necesară o perioadă pregătitoare de câţiva ani, un „sacrificiu” care descurajează adesea pe tânărul cu aspiraţii profesionale înalte. Prestigiul profesional este însă cu atât mai mare, dacă şi rezultatele sunt corespunzătoare. Pop a trecut cu brio această etapă de formare, pe baza acumulărilor din facultate şi din etapa preuniversitară, atingând în timp relativ scurt nivelul de performanţă cerut de calitatea de specialist în istoria medie a Transilvaniei. O etapă formativă importantă a reprezentat‑o şi activitatea „trio‑ului haţegan”, alcătuit împreună cu Adrian Rusu şi subsemnatul, de întocmire a unui corpus de documente medievale privind Ţara Haţegului, publicat în 1989, prilej de cercetări şi rezultate frumoase asupra Evului Mediu transilvănean, ulterior consacrate în teze de doctorat şi lucrări de referinţă.
Nimic important nu se poate realiza în viaţă fără calităţile personale necesare şi ascensiunea lui Ioan‑Aurel Pop presupune posesia unor calităţi speciale, singurele care pot să explice succese sale profesionale. Am admirat întotdeauna la el ambiţia, hărnicia şi puterea de muncă, decizia de a‑şi duce la capăt lucrul şi proiectul asumat, la timp şi de calitate. Acestea explică, între altele, impresionanta producţie a activităţii sale ştiinţifice, dar şi capacitatea de a face faţă cu brio mai multor angajamente manageriale în acelaşi timp.
El este, totodată, un luptător în arena publică şi în mediul profesional, apărându‑şi ideile hotărât, dar cu măsură şi în marginea adevărului. A susţinut nu o dată cu brio poziţia istoriografiei româneşti în chestiuni disputate precum istoria Transilvaniei, după cum a scos sabia în apărarea caracterului ştiinţific al istoriei, atacat de literaţi şi eseişti avizi de gloriole. În acelaşi timp, este un apărător fără rest al valorilor culturale şi al istoriei naţionale pe care le cunoaşte şi stăpâneşte ca nimeni altul. Stăpâneşte, cunoaşte şi respectă în acelaşi timp valorile şi istoria altor popoare, limbile marilor culturi europene, ceea ce îi permite să evite exagerările de naţionalism îngust atunci când îşi promovează ţara şi să dialogheze de la egal la egal cu omologi ai săi în misiunile nenumărate întreprinse pe mapamond, în interesul Universităţii clujene, al Academiei sau al comunităţii istoricilor români, pe care‑i reprezintă cu distincţie la reuniunile internaţionale.
Pentru o persoană publică de această anvergură managementul relaţiilor personale şi instituţionale este vital. Persoană atractivă şi sociabilă, bun cozeur, idol al tineretului universitar, profesorul Pop ştie să stabilească şi să menţină relaţii interumane, aşa de importante atât pentru dialogul necesar activităţii ştiinţifice, cât mai ales pentru activitatea managerială în care este implicat. În măsura limitelor sale fizice se lasă cu bucurie „exploatat” de persoane şi grupuri interesate din cele mai diverse, dovadă a unei generozităţi înnăscute, dar şi a unei convingeri intime clare asupra misiunii istoricului în lumea de azi. El este convins, după exemplul lui Iorga, că istoricul este „un bătrân al naţiunii sale” şi, deci, dator să‑şi reverse ştiinţa şi înţelepciunea adunate din veacuri asupra contemporanilor săi.
Nu mi‑am propus aici, în articol aniversar, să abordez opera ştiinţifică a academicianului Pop. Ea este impresionantă şi solidă şi va fi, cu siguranţă, evaluată aşa cum merită la locul potrivit. Contribuţiile sale la elucidarea unor probleme fundamentale ale evului nostru de mijloc, precum etapele căderii românilor din Transilvania sub dominaţia ungară şi conţinutul acestor raporturi, funcţionarea adunărilor cneziale şi nobiliare sau definirea naţiunii medievale în istoria noastră sunt fundamentale şi deschizătoare de drum în istoriografia noastră.
Doresc să evidenţiez, totuşi, în final, un merit al său, pentru care îi datorează recunoştinţă nu doar istoriografia, ci şi ştiinţa românească în ansamblul ei. Supusă unei agresiuni constante după 1989 sub valul europenist şi globalist, şubrezită şi din interiorul breslei de diletantism şi felurite exagerări, redusă de unii la subiectivism pur, adică părere şi mit, ştiinţa istoriei, minimalizată la maximum, părea destinată a fi absorbită de literatura de ficţiune. Conştient de primejdie, istoricul Ioan‑Aurel Pop a ridicat armele în apărarea caracterului ştiinţific şi al rolului istoriei în societate, aducând în sprijin tradiţia sănătoasă a ştiinţei româneşti, alături de autorităţi ale istoriografiei şi ştiinţei mondiale. Printr‑o lovitură decisivă, un volum polemic de înaltă virtuozitate, cu mare impact public, reeditat apoi, a pus capăt tentativei menite să izgonească istoria din areopagul ştiinţelor.
La vârsta maximei capacităţi creative a unui istoric şi în topul ierarhiei academice a ţării, Ioan‑Aurel Pop este astăzi una dintre personalităţile exemplare, de care ţara are nevoie în aceste vremuri încă neaşezate de la început de nou mileniu. Îi transmit şi pe această cale, la ceas aniversar, prieteneşti urări de sănătate şi putere de muncă, spre a‑şi putea duce mai departe cu aceeaşi distincţie frumoasa misiune cu care l‑a învrednicit destinul. La mulţi ani!
Sorin Lavric
Trecutul României cu răspundere lucidă
Cu Ioan‑Aurel Pop nu am vorbit decât de trei ori, de fiecare dată în fugă, aproape alunecând unul pe lângă altul. O dată la Ateneu, la aniversarea criticului Alex Ştefănescu, altă dată la sediul revistei România literară, când istoricului i s‑a decernat Premiul „Cartea anului” pentru volumul Istoria, adevărul şi miturile (Editura Şcoala Ardeleană, 2018) şi a treia oară la Bistriţa Năsăud, la o reuniune literară organizată de Ioan Pintea.
În fiecare împrejurare nu am schimbat mai mult de două‑trei vorbe, anturajul numeros confiscându‑l de lângă mine pe academician. Dar întâlnirea de la Bistriţa a fost memorabilă fie şi numai pentru împrejurarea că, lăsând la o parte morga de ins universitar, Ioan‑Aurel Pop ne‑a trântit câteva bancuri mustuoase cu ardeleni, farmecul venind nu atât din conţinutul lor, cât din interpretarea lor cu accent ardelenesc: efectul a fost copios. Am descoperit atunci în preşedintele Academiei Române un mucalit sadea, cu veritabile înclinaţii de histrion, al cărui umor ne‑a molipsit pe toţi cei care ne aflam în acea seară la masă. De obicei, uit bancurile la câteva minute după ce le aud, dar scheciul interpretativ pe care ni l‑a oferit istoricul a fost atât de contagios, încât şi astăzi ţin minte bancul cu avocatul bucureştean şi cel ardelean care îşi refutează reciproc argumentele în instanţă. Istoricul mi‑a făcut impresia unui intelectual şarmant, căruia erudiţia nu‑i sleise glazura socială, Ioan‑Aurel Pop fiind oricum, dar nu un încurcat mofluz stând într‑un colţ spre a nu bate la ochi, cum mi se întâmpla mie în acea seară la Bistriţa.
La primirea premiului Cartea Anului din partea României literare, Ioan‑Aurel Pop, spre a ne face să înţelegem că va fi lapidar în discurs, ne‑a spus de‑a dreptul: „Cine nu e în stare ca în cinci minute să spună ceea ce ar putea spune într‑o oră, acela e capabil de ticăloşii şi mai mari”. Vorba aceasta o repet ca un vot de blam de câte ori am de‑a face cu limbuţi incontinenţi, atinşi de morbul peroraţiei îndrăgostite de sine. Dar, la decernarea premiului, alura nostimă de la Bistriţa dispăruse, fiindcă acum autorul vorbea despre istorie, adică de materia pe care o mâncase pe pâine o viaţă întreagă, izul mucalit lăsând loc unei mine grave, de ins care privea trecutul României cu răspundere lucidă.
Punctul de vedere al lui Ioan‑Aurel Pop e prea ştiut pentru a‑l detalia aici, voi spune doar că nimeni nu s‑a ridicat atât de făţiş împotriva modei căreia, cu un clişeu steril, îi spunem „demitizarea” trecutului. Argumentul istoricului este: dacă vrei să demoralizezi un popor, fă‑l să se ruşineze de propria istorie, explicându‑i cât de trasă de păr e interpretarea ei în cheie laudativă. În schimb cere‑i să‑şi pună cenuşă în cap, să‑şi recunoască toate greşelile, ba chiar să ia parte la un prohod naţional, menit a‑l lepăda prin căinţă de miturile glorioase cu care istoricii „mincinoşi” i‑au împânzit în chip narcisic trecutul.
Tonul ferm cu care Ioan‑Aurel Pop a respins terfelirea trecutului în numele demitizării lui i‑a atras destule scatoalce pe linie ideologică. Dar istoricul are pielea bătătorită şi sufletul cald, drept care nu se clatină în faţa insinuărilor, de aici şi seninătatea cu care apasă tocmai pe temele pe care clar‑văzătorii progresului secular le vor scoase din catastife: biserica, tradiţia, etnia, şcoala, cartea. Iată tot atâtea motive pentru care îl simt aproape pe academician, pe care, de altfel, îl privesc ca pe o rudă mai erudită şi mai isteaţă decât mine. De aceea nu pot pierde prilejul de a‑i ura „La mulţi ani!” în luna în care a împlinit 65 de ani.
Ioan Lumperdean
Drumul prieteniei
În nordul ţării, la Sighetul Marmaţiei. 1 octombrie 1974, o noapte plumburie desprinsă parcă din poezia bacoviană. Peste 200 de tineri îşi începeau „drumul militar cu termen redus” în localitatea scăldată de apele Tisei şi ale Izei, dar flancată şi de dealurile semeţe ale Doboiaşului şi Solovăstrului. Bucuria tinereţii şi mândria statutului de studenţi, obţinut prin reuşita la facultate în iulie acelaşi an, ne ofereau o percepţie mai uşoară a viitoarei vieţi cazone. Ne pregăteam ţinuta miliară şi schimbam idei şi opinii. Atunci l‑am cunoscut pe Ioan‑Aurel Pop. Am aflat cu destulă uşurinţă, din spusele lui, dar mai ales ale altor colegi, că era din Braşov, că absolvise, cu Diplomă de Merit Liceul (astăzi Colegiul) „Andrei Şaguna”, că ocupase mereu la concursuri şi olimpiade locul întâi, loc pe care‑l onorase şi la examenul de admitere de la Facultatea de Istorie‑Filosofie a Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca (la o concurenţă de 16 candidaţi pe un loc). Atunci a început şi drumul prieteniei noastre care durează de peste 45 de ani. Astăzi, când scriu aceste rânduri, parcă timpul a fost nedrept şi nemilos cu noi, „zburând fără întoarcere”, dar acelaşi timp îmi şi ne dezvăluie totul (Tempus omnia relevant). Printre aceste dezvăluiri îmi aduc aminte de şi despre anii studenţiei noastre, de şi despre dascălii noştri (cei mai mulţi prestigioşi ştiinţific şi didactic), de şi despre primele cursuri şi seminarii, de numeroasele ore petrecute în bibiloteci, de şi despre exemenele la care colegul meu, Ioan‑Aurel Pop, a fost mereu pe primul loc, fiind notat numai cu 10. A rămas în fruntea noastră până la finele studiilor universitare, dobândind o nouă Diplomă de Merit, de data aceasta, la absovirea facultăţii. A început atunci şi îndelungata lui trudă ştiinţifică prin publicarea de articole şi studii în revistele studenţeşti, volume şi reviste academice, prin participarea la cercuri studenţeşti, la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice. Dar a făcut mult şi mai multe pentru generaţia noastră. Ne‑a antrenat la discuţii şi dezbateri seminariale, ne‑a împărtăşit din cunoştinţele lui şi ne‑a sprijinit în multe proiecte şi activităţi. Personal, am beneficiat, la acea vreme, de acest sprijin. Primele mele texte le‑am publicat, atunci, în anii studenţiei, şi datorită îndemnului şi sprijinului său. La finele facultăţii eram o promoţie „câştigătoare” care a confirmat şi reconfirmat, didactic, ştiinţific şi academic până astăzi. Stau mărturie traseele, lucrările şi distincţiile noastre, dar şi o mică şi nevinovată statistică: din 34 de absolvenţi, 10 am devenit doctori în istorie, dar şi în alte ştiinţe socio‑umane; 11 ne‑am desfăşurat şi încă unii ne mai desfăşurăm activitatea în învăţământul superior sau în cercetare (care mai suntem în viaţă sau nu ne‑am pensionat). Am beneficat de burse, mobilităţi şi stagii didactice externe.
Dar anii studenţiei nu au fost marcaţi numai de muncă, responsabilitate şi competiţie profesională. Au fost şi ani de amiciţie, de trăire studenţească, de distracţie, de excursii şi drumeţii, de spectacole la Teatrul Naţional, Opera Naţională, Filarmonică, Casa de Cultură a Studenţilor şi chiar la concertele de orgă organizate în unele biserici clujene. Am participat, mai discret, la slujbele de la Catedrala Ortodoxă sau la alte aşezăminte ecleziastice, la ceremonialul învierii Domnului. Ioan‑Aurel Pop era şi acum „în fruntea noastră”! Şi mărturisesc că nu ne‑a restricţionat nimeni de la aceste activităţi. Desigur, vremurile erau cum erau. Noi ştiam cum sunt şi încercam printr‑o inocentă abilitate să le găsim răspunsuri potrivite. Am trăit cu bucuria tinereţii în inimile noastre şi am ajuns la limanul studenţiei. Peste ani ne‑am întâlnit şi ne‑am mândrit cu ceea ce am făcut atunci, dar şi după aceea. Suntem mândri de promoţia noastră, dar ne mândrim cu distinsul nostru coleg, academicianul profesor Ioan‑Aurel Pop.
La mulţi ani!!!
