Alexandru Surdu: Cu Lucian Blaga spre tainiţele sufletului românesc
Discuţia despre stiluri, în istoria culturii, este interminabilă. Ceea ce încearcă Lucian Blaga în maniera noologiei abisale este să găsească, pe baza „amprentelor” pe care acestea le-au lăsat în diferite stiluri, în special artistice, „categoriile abisale” care alcătuiesc matricea stilistică
Lucian Blaga era bine informat în privinţa noutăţilor filosofice, dar şi a celor ştiinţifice, din perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial. Prin funcţiile sale, ca reprezentant al României în diferite ţări europene, el afla şi îşi procura lucrările 
care prezentau interes. Ce-i drept, în privinţa preocupărilor ştiinţifice, moda neopozitivistă era în plină efervescenţă, păstrându-se, la occidentali, până spre anii ‘50 din secolul trecut. După care ştiinţele au intrat în faza secretomaniei, a falsurilor şi aberaţiilor, discreditându-se treptat în ciuda progreselor, mai ales tehnologice, cu aplicaţii directe sau indirecte în industria armamentului.
Blaga face referinţe frecvente la evenimentele ştiinţifice ale vremii, fără citatele obişnuite de autori, lucrări şi pagini, nu fiindcă nu le-ar fi ştiut, ci pentru că nu-l preocupau în mod special, şi, spre deosebire de majoritatea filosofilor contemporani, n-a căzut în ispita scientismului neopozitivist. Mai mult, asemenea lui Schelling, se bucura când afla că ştiinţele moderne îi confirmă previziunile, dar n-a eşuat niciodată în vreunul din domeniile acestora, cum au făcut-o alţi filosofi care au alergat toată viaţa după „coada” vreunei ştiinţe, alegându-se, cum este şi firesc, numai cu ceea ce lasă acestea în urmă.
Altfel spus, Blaga n-a recoltat prea mult de la ştiinţe şi nici din alte domenii ale culturii în genere (teatru, proză, poezie, pe care le-a practicat el însuşi cu rezultate excepţionale) sau din desfăşurarea evenimentelor social-politice, căci le-a prevăzut şi pe acestea (vide lucrarea noastră Lucian Blaga despre noul eon sau New Age). A fost însă descumpănit de Marele Război şi, mai ales, de perioada dictaturii comuniste, pe care nu le-a prevăzut, nu le-a înţeles şi nu le-a agreat. Dar aceasta a fost numai o enclavă în mersul firesc al istoriei, un fel de apendice infecţios, care a fost extirpat totuşi, pentru a reveni, dacă nu la bunăstarea visată, cel puţin la normalitatea mizeriei. Aceea de vieţuitoare condamnată să trăiască între limitele „censurii transcendente”, cum îi spunea Blaga. Şi tot „mersul” Lumii, nu numai al ştiinţelor şi al culturii, vine să-i confirme previziunile filosofului nostru. În microfizică, datorită aparaturii performante şi a intervenţiei savantului în desfăşurarea experimentelor, se ajunge până la limitele transcendenţei, la fenomene inexplicabile cu mijloacele inteligenţei şi ale raţiunii, care conduc la contradicţii, paradoxe şi antinomii. În macrocosmos, datorită observaţiilor prin sateliţi, au fost descoperite fenomene care se petrec cu viteze apropiate sau mai mari decât cea a luminii, ceea ce îndreptăţeşte readucerea în actualitate a butadei după care plecând din punctul A spre punctul B, dacă depăşeşti viteza luminii, ai putea să ajungi în B chiar înainte de a porni din A! Să nu mai vorbim de situaţia în care un cosmonaut s-ar putea întoarce pe Pământ dintr-o călătorie atât de rapidă, încât să ajungă înapoi chiar înainte de a se fi născut! O mulţime de alte fenomene asemănătoare sunt semnalate în neurologie, psihiatrie şi psihologie, ceea ce a îndreptăţit şi apariţia denumirilor de „parafizică” şi „parapsihologie”, domenii pe care le-ar fi avut în vedere şi Lucian Blaga în trilogia a V-a, pe care n-a mai apucat s-o scrie.
Acestea sunt motivele pentru care, asemenea multor filosofi din vremea sa, mai ales a celor existenţialişti, creştini sau atei, Blaga este interesat de problema transcendenţei. Este memorabilă sintagma poetică prin care a fost caracterizată metafizica, drept încercarea de a trage cu săgeţi aprinse în bezna transcendenţei. Şi filosoful Blaga o face cu prisosinţă, mai întâi spre dincolo de limitele macro- şi micro-cosmice, şi apoi spre dincoace de acestea. În terminologie cvasikantiană, este vorba despre transcendenţă şi despre transcendentalitate, prima referindu-se la ceea ce este dincolo de lume, de Univers, a doua, la ceea ce este dincoace de suflet, în „tenebrele” sale. După Blaga, în ultima situaţie trecerea ar fi de la conştient la inconştient.
În lumea conştiinţei, a cunoaşterii, sau a „receptivităţii” faţă de mediul înconjurător ne formăm cu timpul un ansamblu de cunoştinţe, mai mult sau mai puţin sistematic, nu numai de imagini sau de impresii, ci şi de gânduri, de noţiuni asupra diferitelor domenii ale existenţei. Din perspectivă filosofică, fiecărui domeniu îi corespunde un anumit număr de noţiuni care pot fi grupate, după o selectare prealabilă şi, respectiv, o ierarhizare a acestora, în „genuri” de categorii, cum le zicea Aristotel. Prin „categorii” înţelegându-se cuvinte care exprimă noţiuni şi care se spun despre ceva (kata tinos legetai sau kategoretai).
Fără să intre în amănunte, Blaga consideră categoriile, pe care le numeşte ale „cunoaşterii” sau ale „receptivităţii”, ca fiind „focare organizatoare în cadrul conştiinţei”, cu ajutorul cărora subiectul cunoscător („subiectul cognitiv”) îşi face ordine în gândire: îşi trece obiectele gândirii prin „strunga unei categorii”. În afara acestora însă, el consideră că ar exista şi „categorii secrete ale inconştientului”, transcendentale, le-am zice, de dincoace de conştiinţă. Merită să insistăm asupra lor, deoarece Blaga însuşi consideră că descoperirea acestora îi aparţine: „Filosofia nu a bănuit nici măcar vag prezenţa în spiritul uman” a „categoriilor inconştientului”, pe care le numeşte şi „categorii abisale”.
Cuvântul „abisal” ne duce cu gândul la tenebrele sufletului, la „bezna” acestuia în care „tragem cu săgeţile aprinse”, ceea ce ne sugerează, în termeni moderni, subconştientul. Şi, zice Blaga, „dacă ni se permite să întrebuinţăm o metaforă, am spune că există un etaj al conştiinţei şi un subsol al inconştientului, fiecare cu garnitura sa specifică de categorii…”.
Blaga nu face distincţia între inconştient şi subconştient, ultimul fiind considerat că are o legătură permanentă cu treapta conştiinţei, fie prin trecerea de la conştient la subconştient, eventual, psihanalitic vorbind, prin refulare, sau, invers, prin conştientizare, cu sau fără procedee psihanalitice. Refulare şi conştientizare a ce? A unor întâmplări, evenimente, traume personale. Dar Blaga nu se referă la aşa ceva.
Pe de altă parte, vizând „adâncurile” inconştientului, el nu are în vedere nici substratul neuronic, şi nici procesele psihofiziologice din creier, ci anumiţi „factori”, „agenţi”, „potenţe”, „determinante”, sau, zice Blaga, „cum voim să-i numim”! Ceea ce ridică însă numeroase semne de întrebare, mai ales că aceşti „factori” sunt numiţi şi „categorii”. Mai mult, el consideră că inconştientul are caracter „cosmotic”, chiar mai „cosmotic” decât conştiinţa. Altfel spus, că există şi în inconştient o anumită ordine, chiar mai rigidă decât aceea din domeniul conştiinţei. Doar atâta, fireşte, că nu ne este cunoscută, adică nu suntem conştienţi de aceasta.
Principial, despre toate acestea n-ar trebui să ştim nimic, căci ele „zac” în inconştient din vremuri imemoriale, necunoscute şi, din perspectivă kantiană, sunt chiar incognoscibile, pentru simplul fapt că sunt transcendentale, adică de dincoace de noi şi aparţin „subiectului în sine” (Subjekt an sich selbst), după cum sunt şi celelalte, care aparţin „obiectului în sine”, transcendente de data aceasta, adică de dincolo de noi.
Dar, consideră Lucian Blaga, există cel puţin două situaţii în care, cu sau fără voia noastră, aflăm câte ceva despre „zăcămintele” acestea ale sufletului. Este vorba, în primul rând, despre ceea ce a fost numit „personanţă” de la per+sonare, adică ceea ce se face auzit, ceea ce răsună, răzbate din fondul „factorilor”, dintre care unii ar fi de tipul categoriilor, la nivelul conştiinţei. Acesta este un surplus inexplicabil, surprinzător, neaşteptat, fără legătură cu fenomenele psihice refulate, care provin din conştiinţă.
Inconştientul nu este numai un depozit de reziduri ale conştiinţei, ci mai degrabă o dublură a ei.
Ca şi conştiinţa, consideră Blaga, inconştientul ar avea două trepte: una senzorială şi alta cugetătoare, noetică: senzaţii, percepţii şi reprezentări, care provin din receptivitatea unor stări de fapt şi situaţii exterioare; noţiuni, judecăţi şi raţionamente (Blaga se referă numai la noţiuni, mai precis la genurile acestora, pe care le numeşte „categorii abisale”), care nu se aplică proceselor obişnuite de gândire. Ele determină atitudini, preferinţe, acţiuni neaşteptate care pot fi explicate numai ca personanţe ale inconştientului. Acele năzuinţe, îndemnuri sau reţineri nejustificabile cu argumentele conştiinţei, pe care, zice Blaga, anticii le considerau de natură demonică, iar creştinii, divină, sunt astfel de manifestări ale inconştientului. Ele ar putea să devină obiecte de studiu pentru două discipline, pe care le numeşte: „psihologia abisală”, diferită de psihanaliză, pe care n-o agreează („Un miros de maidane te urmăreşte încă mult timp după frecventarea psihanalizei”), şi „noologia abisală”, pe care n-a mai apucat să o „întemeieze” ca atare, cum ne promite la începutul lucrării Orizont şi stil.
În afara personanţei obişnuite, care ar putea să ofere materiale mai ales pentru psihologia abisală normală, ca şi pentru cea patologică, „factorii” inconştientului se manifestă în creaţiile spirituale, fiind legaţi mai mult de noologia abisală şi de categoriile acesteia. Totalitatea acestor factori alcătuiesc ceea ce Blaga numea „matricea stilistică”, adică factorii care determină particularităţile unui stil, care este propriu oricărei culturi, ca şi componentelor acestora şi, în mod special, artelor.
Stilul însuşi a fost şi a rămas o componentă, deşi fundamentală, a oricărei culturi, inconştientă, ca un „jug”, zicea Blaga, la care tragem fără să ne dăm seama încotro mergem şi nici cine ne mână din urmă. De altfel, despre stil a început să se vorbească abia după ce au fost elaborate istoriile artelor şi s-au observat deosebirile dintre acestea în diferite epoci, în diferite locuri, la diferite popoare şi în diferite etape din evoluţia acestora. Adică primii care au fost conştienţi de existenţa diferitelor stiluri au fost istoricii şi criticii de artă, pentru perioada istorică, şi arheologii, pentru culturile preistorice. Creatorii acestora însă au „tras” inconştienţi la jugul matricelor stilistice, fiecare după puterile sale.
La prima vedere, pare curios că tocmai un creator de talia lui Blaga, cel puţin pe tărâmul poeziei, în care a fost recunoscut ca atare, să considere activitatea artistică, poetică (de la gr. poiesis = producere, facere, concepere) „subjugată” matricei stilistice. În realitate, acţiunea inconştientă a matricei nu împiedică, ci, dimpotrivă, stimulează creativitatea, dar o călăuzeşte într-o anumită direcţie şi o extinde până la anumite limite, pe care, dacă le încalcă, îşi pierde identitatea, adică devine altceva decât este. Cei mai mari creatori ai lumii din toate timpurile au fost şi cei mai de seamă reprezentanţi ai diferitelor stiluri artistice, pe care au reuşit să le ridice până la culmile posibile ale fiecăruia în parte.
Discuţia despre stiluri, în istoria culturii, este interminabilă. Ceea ce încearcă Lucian Blaga în maniera noologiei abisale este să găsească, pe baza „amprentelor” pe care acestea le-au lăsat în diferite stiluri, în special artistice, „categoriile abisale” care alcătuiesc matricea stilistică.
Structura categorială a matricei stilistice este pentadică: 1) orizontul spaţial; 2) orizontul temporal; 3) accentele axiologice; 4) anabasicul şi catabasicul şi 5) năzuinţa formativă. Măsura în care acestea pot fi considerate sau nu „categorii” şi măsura în care sunt sau nu „abisale”, respectiv ale inconştientului sunt, fireşte, discutabile. Menţionăm doar faptul că primele două, cu referinţă la categoriile lui Kant, la care se referă şi Blaga în acest context, spaţiul şi timpul nu erau categorii, ci forme ale sensibilităţii (Formen der Sinnlichkeit), care ţin de estetica, şi nu de logica transcendentală. Ceea ce, respectând paralelismul: categorii ale receptivităţii – categorii ale inconştientului, ar trebui să le considerăm pe primele două ca ţinând de psihologia, şi nu de noologia abisală.
Ceea ce ne interesează însă acum sunt coordonatele fiecărei determinaţii matriciale, categoriale sau nu, abisale sau nu, pe care le consideră Blaga fundamentale şi caracteristice pentru fiecare stil.
1) Orizontul spaţial al inconştientului, zice Blaga, diferă de sentimentul spaţiului. Acesta determină, ce-i drept, cunoscutele particularităţi culturale ale locuitorilor unui anumit teritoriu, cu forme specifice de relief. Să zicem stilul săltăreţ sau tărăgănat al cântecelor populare, dar nu mai explică persistenţa acestei particularităţi şi la populaţiile care îşi părăsesc teritoriul de baştină şi, mai ales, posibilitatea existenţei pe acelaşi teritoriu a unor sentimente spaţiale diferite la populaţii diferite.
În legătură cu „spaţiul mioritic”, propriu populaţiei originare de pe plaiurile carpatine, adică românilor, este evident că acesta a fost determinat de forma reliefului, dar celelalte populaţii care îl locuiesc n-au suferit influenţa lui, căci aveau deja un alt spaţiu matrice înainte de a se stabili pe aceste locuri. Pe de altă parte, majoritatea românilor, care trăiesc, chiar în România, pe teritorii cu alte forme de relief (muntoase sau de câmpie), au acelaşi orizont spaţial al inconştientului. Trăiesc oriunde ar fi, zice Blaga, cu nostalgia plaiului, pe care s-ar putea să nu-l fi văzut niciodată, cum n-au văzut nici ungurii actuali din Transilvania nisipurile din Deşertul Gobi.
Dar cândva, şi unii, şi alţii s-au născut ca popoare şi au trăit suficient de mult pe acele locuri până când inconştientul lor (colectiv, în accepţia lui Jung) s-a impregnat, ca să zicem aşa, de relieful acela devenind orizontul lor spaţial sau „arhetipul” lor, cum îi zice Jung.
Spre deosebire însă de interpreţii occidentali, care reduc adesea influenţele stilistice la determinaţiile de spaţiu ale mediului geografic, indiferent de provenienţa lor, conştientă sau inconştientă, Blaga le adaugă şi celelalte patru tipuri de determinaţii.
2) Orizontul temporal al inconştientului vine ca o completare, alături de spaţiu, pentru cele două forme kantiene ale sensibilităţii, numai că şi aici cadrul este în aparenţă categorial. Timpul havuz, timpul cascadă şi timpul fluviu sunt conceptele prin care Blaga consideră că ar putea fi împărţite orizonturile temporale în funcţie de prioritatea acordată: trecutului, prezentului sau viitorului, adică celor trei coordonate ale timpului care influenţează stilul unei culturi alături de orizontul spaţial.
Ar trebui adăugat aici faptul că, păstrând simetria cu orizontul spaţial, s-ar putea vorbi nu numai de preferinţa pentru un anumit orizont temporal, mai precis pentru o anumită variantă a desfăşurării (trecerii) timpului, care: ţâşneşte din trecut spre viitor (havuz); cade sau decade din trecut către prezent (cascadă) sau se scurge nestăvilit (fluviul), ci şi despre un „timp matrice”, adică originar. Ne-am fi aşteptat şi la un „de când” matricial, nu numai la „de unde”. S-ar găsi răspunsuri, chiar dacă Blaga, în mod curios, nu le aminteşte, ci enumeră tot felul de concepţii filosofice despre timp.
Toate popoarele îşi revendică într-un fel sau altul originea: au nostalgia locurilor natale, dar şi a unor vremuri sau epoci de aur sau nu, de glorie mai ales. Sunt unele populaţii care, fără această nostalgie, nici nu şi-ar mai avea rostul. Să fie aceasta numai o nostalgie conştientă, un rod al educaţiei, al tradiţiilor, uneori mitologice, sau, invers, toate acestea, fiind încuibate în inconştient, răzbat prin personanţă în tradiţii, povestiri şi mituri; şi, fireşte, de ce la unele popoare apare într-un fel şi la altele cu totul altfel. Aşa se naşte, filosofic vorbind, problema „începutului”. Acesta poate să fie mai mult sau mai puţin determinat. „De când Lumea şi Pământul” este un fel de postulare a eternităţii. „Fie ce-o fi” este un fel de nedeterminare în viitor, ca şi „ceva”, care provine din „ce” şi „va”. Dacă prin „va” înţelegem componenta viitorului („mai va”, „va fi”), atunci „ceva”, faţă de ung. volomit (volo+mit), în care volo este o formă de trecut, iar mit=ce, sau faţă de germ. etwas (et+was), în care „et” este un fel de „şi”, iar was=ce, atunci găsim aici trei forme speciale de nedeterminare: în viitor, în trecut şi în prezent, semnificative la o adică.
Dacă acceptăm şi trecerea conştient-inconştient, atunci ne dăm seama de importanţa educativă a mitologiei, a folclorului şi a istoriei propriu-zise pentru fiecare popor. Individual, de data aceasta, fiecare persoană are un orizont temporal mitologic, popular sau istoric, uneori mai important decât cel spaţial. Şi bine zicea scriitorul basarabean Efim Tarlapan: „Popoarele care îşi uită istoria rămân şi fără geografie!”. Aşa se explică şi atacurile fără precedent împotriva mitologiei româneşti şi a istoriei românilor făcute recent de către duşmanii acestei ţări pentru a şterge din memoria colectivă orizontul temporal al inconştientului.
3) Accentul axiologic, adică preţuirea cu precădere fie a unora dintre componentele orizonturilor inconştientului, fie a unor acţiuni colective cu semnificaţie naţională (Adunarea de pe Câmpia Libertăţii, jertfele din cele două Războaie Mondiale), se dovedeşte adesea de o importanţă capitală pentru soarta unei naţiuni. Dacă preţuirea pământului strămoşesc, să zicem, scade, posesorul renunţă la el sau contribuie la degradarea lui, ca dezastrele ecologice, pe care nu avea cum să le bănuiască Lucian Blaga.
Petre Andrei vorbea despre fericirea ca jertfă de sine, determinată de accentul axiologic pe demnitate, pe care l-au avut şi războinicii daco-geţi şi alţi eroi legendari care au ales moartea în locul unei vieţi umilitoare.
4) Atitudinea anabasică şi catabasică, de înaintare sau de retragere în orizonturile spaţiale şi temporale ale inconştientului, ţine de un sentiment aparte al destinului, ale cărui ecouri se fac auzite mai ales în situaţii critice, reale sau imaginar-artistice, de entuziasm, indiferenţă sau resemnare. Sunt cunoscute perseverenţa cu care luptă unii pentru realizarea anumitor idealuri sau nepăsarea altora. Se vorbeşte uneori chiar despre „retragerea din istorie” a unor popoare care, în aparenţă, şi-ar fi realizat toate năzuinţele. Spenglerian vorbind, dacă acceptăm analogia istoriei culturale a lumii cu vârstele omului, atunci se poate explica entuziasmul popoarelor tinere faţă de resemnarea seniorială a popoarelor care şi-au trăit traiul.
5) În fine, năzuinţa formativă rezidă în modurile: individualizant, tipizant sau stihial ale stilurilor culturale, care nu se referă, bineînţeles, numai la literatură. Sunt momente istorice în care apar personalităţi reprezentative ale popoarelor, eroi eponimi, semădăi, cum le zicea Constantin Noica. Indivizii aceia „fără pereche” domină mitologia, religia, legendele, poezia şi cântecele. Din această cauză sunt şi idealizaţi, monumentalizaţi. Alteori, dimpotrivă, masele sunt cele care decid, ele fiind purtătoarele inconştiente ale progresului. Dar ele sunt de diferite tipuri şi sunt redate ca atare prin trăsături tipizante: de caracter, de comportament, de vestimentaţie. Alteori însă totul este la întâmplare şi tendinţa devine stihială. Apar personalităţi care nu mai reprezintă pe nimeni, care nu mai respectă nimic, dar şi mase care parcă urmăresc să-şi facă singure rău. Se face simţită aşa-numita „tendinţă de autodistrugere”, pe care am văzut-o şi noi „la lucru” în ţara noastră, după 1990. Nici măcar cei patru cavaleri ai Apocalipsei din viziunea lui Dürer n-ar fi reuşit să calce în picioarele cailor într-un timp mai scurt ceea ce au reuşit să dărâme „revoluţionarii” noştri „democraţi” – ce-au construit înaintaşii noştri în două milenii.
Norocul nostru este că tendinţele stihiale alternează cu cele individualizante şi tipizante, căci altfel am fi pierit demult şi din istorie, şi din geografie, vorba scriitorului basarabean, care ştie ce spune. Aşa se face că astăzi aşteptăm, din nou, un erou salvator, că ne aducem aminte şi începem să-i cinstim pe cei din trecut, ale căror reprezentări le spânzură duşmanii noştri prin pieţele publice. Cine să ne mai salveze însă de noi înşine? De propria noastră „năzuinţă formativă”?
Mai sunt, desigur, şi alţi „factori” care determină o matrice stilistică, cei enumeraţi ar ţine mai mult de tărâmul de dincoace de noi al inconştientului. Aceştia, consideră Blaga, ar fi însă suficienţi pentru caracterizarea unei matrici stilistice, a noastră, de exemplu. Altfel spus, ei formează caracteristicile „apriorismului stilistic, al cărui cuib şi vatră e inconştientul, pe care, zice Blaga, îl închipuim variabil de la o regiune la alta, sau de la un popor la altul”. Aceasta, spre deosebire de apriorismul gnoseologic kantian (al formelor a priori ale sensibilităţii), care este acelaşi pentru orice vieţuitoare umană.
„Românismul”, după Blaga, este un „patrimoniu stilistic” al românilor căruia îi corespunde o matrice stilistică „vie”, adică având oscilaţii în jurul celor cinci tipuri de factori, care determină apariţia unor „mobilităţi statice”, cum le spunem noi, după care putem recunoaşte ca fiind românească orice manifestare artistică: arhitectonică, sculpturală, picturală, muzicală sau literară; dar şi folclorică, mitologică, religioasă sau filosofică. „Românismul” este o exigenţă a inconştientului căreia i se supun, în primul rând, creaţiile populare, dar şi cele culte, indiferent de influenţele exterioare exercitate prin educaţie sau prin imitaţia altor matrici stilistice. Într-un fel sau altul „românismul” se face vădit, răzbate prin personanţă, ca un fel de „viziune despre lume” a românului.
Din fericire, Lucian Blaga nu se rezumă la exemple din creaţiile populare, cu toate că le consideră pe acestea ca fundamentale şi ca fiind expresiile directe ale „românismului”, dar găseşte numeroase personanţe ale inconştientului românesc în creaţia lui Eminescu, pe care o consideră o „minune poetică”. Citind aprecierile lui Blaga la adresa lui Eminescu ne dăm seama însă şi de aspectul personanţei inconştientului nu numai în cazul creatorului, ci şi al „receptorului” de artă. Ca să înţelegi personanţa matricei stilistice româneşti a poeziei lui Eminescu şi să-i dai o asemenea interpretare trebuie să fii, de bună seamă, un poet de talia lui Blaga. Ca să-ţi placă însă poezia, atât a lui Eminescu, cât şi a lui Blaga, ca personanţă a „românismului”, nu trebuie, fireşte, nici măcar să fii poet, şi nici să fi citit ceva despre matricea stilistică a lui Blaga, dar trebuie totuşi să fii într-o anumită consonanţă cu factorii inconştientului care alcătuiesc patrimoniul stilistic al „românismului”. Altfel, n-o să-ţi placă nici muzica românească: nici doinele populare, nici rapsodiile lui Enescu; nici arhitectonica românească, nici sculpturile lui Brâncuşi; nici icoanele pictate pe sticlă, nici tablourile lui Grigorescu ş.a.m.d. Adică nu este suficient să ai cetăţenie sau naţionalitate română, dacă n-ai, cum zice Blaga, „suflet sau duh românesc”, adică, oriunde te-ai găsi, să trăieşti cu nostalgia plaiurilor carpatine.
Din această perspectivă, devin explicabile atacurile recente, înverşunate ale unor intelectuali de cetăţenie română şi uneori chiar de naţionalitate română, împotriva celor mai valoroase opere artistice româneşti, cât şi împotriva autorilor acestora. Oamenii aceştia, oricât de dotaţi ar fi în alte privinţe, nu au nicio legătură de consonanţă cu „Sufletul românesc”, cu fondul acela specific al inconştientului, cu „apriorismul stilistic românesc”, şi, ca atare, ei nu înţeleg pur şi simplu şi nu „gustă” manifestările culturale, personanţele acestui suflet.
S-ar putea spune însă că nici străinii în genere, care nu cunosc nici măcar limba română, nu înţeleg mare lucru din arta românească, să zicem, dar nu simt nevoia s-o dispreţuiască sau s-o atace. Pentru aceasta sunt necesare şi alte motive, să zicem politice, interne sau externe. Din această cauză, nu se poate „lupta” cu argumente pro sau contra culturii române, ci poate fi doar testată capacitatea de receptare a personanţei inconştientului stilistic românesc, cum o făcea Constantin Noica. El punea întrebări meşteşugite, aparent întâmplătoare despre Eminescu sau despre poeziile acestuia. În funcţie de răspunsurile primite considera că interlocutorul este sau nu de „ultimă încredere”. Căci Constantin Noica ţinea la Eminescu poate chiar mai mult decât Lucian Blaga, dar şi la Lucian Blaga, poate chiar mai mult decât oricine.
