Criticul Magda Ursache, căci înafară de romanele scrise şi cele la care visează să le scrie, are câteva calităţi speciale. Întâi, stăpâneşte limba română şi literatura română, veche şi nouă, ca o fostă filoloagă cu zece pe linie. Ea ştie tot, fără nicio glumă. Când atacă o temă sau un autor, e ca şi cum le-ar fi pus radiografie în prealabil. Să mai adaug că citeşte cu o conştiinciozitate rară în ziua de azi şi are o memorie fabuloasă, nu uită nimic, iar bibliografia la care face trimitere, când e cazul, şi aş zice că aici sesizez şcoala lui Petru Ursache, e de aceeaşi exhaustivitate intimidantă.
Cu treburi de editor, aflat la Piatra Neamţ într-o toamnă, m-am găsit la o masă de restaurant cu soţii Ursache, veniţi de la Iaşi. Era cina festivă de la finele unui simpozion dedicat cărţii şi scriitorului, participanţii fiind selectaţi de poetul Alui Gheorghe, care era gazda, cu venerabilul Ciopraga şi cu Cimpoieşu, de la Bacău, dar şi cu alţii. Cazarea era în hotelul cel mai arătos din Piatra, cu lungi coridoare stranii care, nu ştiu de ce, mi-a evocat mereu filmul Shining. Se făcuse târziu, după 
cina cu protocol, lumea cuminte pleca la culcare, mai adăstau, cu paharele încă negolite dinainte, câţiva poeţi – îi ştiam doar după nume – scufundaţi până peste cap în treburile lor poeticeşti şi, într-n colţ, noi, cei trei amintiţi, printr-o întâmplare ale cărei condiţii nu le mai pot reconstitui. Profesorul Ursache, cu care atunci mă găseam prima oară faţă în faţă, asista tăcut, cu un zâmbet politicos, atoateînţelegător. Eu degustam vinul care, trebuie spus, într-o zonă de mânăstiri şi nu departe de marile podgorii moldoveneşti, nu putea fi decît colosal, cu gândul la treburile care-mi stăteau pe cap de a doua zi: întâlniri cu librari şi datornici, cu scriitori interesaţi să-şi tipărească operele la Cluj, la Editura Dacia. Important e că tot ce urma, ca treabă efectivă, nu era deloc o joacă, adăugându-se telefonul care mă suna măcar o dată la câteva minute, chiar şi noaptea, de la cei de acasă, cu treburi editoriale, toate legate de bani, varii reclamaţii, somaţii, rugăminţi ş.a.m.d. Anturată de doi bărbaţi cu nasul în pahare, Magda Ursache vorbea. Mi-o amintesc cu precizie: o vervă torenţială, inepuizabilă, care, de ce să n-o recunosc, te ia în stăpânire cu o autoritate la care eşti obligat să cedezi pasul. Se făcuse, cum ziceam, târziu. Cerusem în câteva rânduri alte cafele şi vin, fumam ca turcii. Presupun, dar nu mai sunt sigur, că la plecare din restaurantul golit finalmente, lăsasem în urmă doar un poet celebru, care, singur la masa lui, spunea ceva sau recita versuri înconjurat de pahare şi scrumiere pline de mucuri, cu o cană de vin auriu dinainte care, desigur, nu putea fi abandonată…
Adus la Neamţ sub recomandarea şi protecţia lui Cimpoeşu, nu cunoşteam dintre scriitorii locului decât pe părintele Ploscaru, cu care avusesem o scurtă întâlnire editor-poet. Citisem şi ştiam câte ceva despre „grupul de la Durău” însă doar pentru că făcea parte din grup Luca Piţu, bun şi vechi prieten. De data asta era una din iniţiativele literare ale moldovenilor, care se pricep să creeze evenimente şi să adune lumea, cunoscuţi şi necunoscuţi. După mai bine de un deceniu, anii 80 pe care mi-i petrecusem baricadat în tranşeea personală clujeană, având legăturile cu lumea reduse la minimum, evitând festivaluri, întâlniri cu cititorii, consfătuiri etc. era însă acum ocazia să iau act şi să măsor un acut deficit de comunicare cu confraţii: n-aveam nimic de împărtăşit altora, mă interesa altceva decât pe cei cărora, din politeţe, le ascultam discursurile. Ce m-a apropiat de soţii Ursache a fost chiar acest tip de relaţie intimă cu lumea, ruptă la un moment dat şi încă nerefăcută de tot, tratată strict în baremurile minimei civilităţi. Niciunul din noi nu spera şi nu dorea mai mult. Ne recunoscusem însă cu instinctul fiarei care a fost hăituită prin deşişurile obscure ale codrului şi identifică din prima clipită neduşmanul.
Nu e simplu de descris acest moment de naştere a unei prietenii. Familiile în care ambii soţi scriu – o ştiam din numeroase observaţii – sunt de o natură aparte. Pe mine, recunosc, mă intimidează, mă pun în gardă, ca un animal cu două capete pe trunchi unic. Despre cei doi ieşeni nu ştiam absolut nimic, cred că nici ei n-aveau habar de ce hram port. Cunoscusem sancţiunile absurd de severe care, în vechiul regim, în lumea redacţiilor de reviste, a editurilor, îi loveau pe cei vinovaţi de vreo greşeală interpretabilă politic. La Tribuna, în Cluj, cazul poetului Victor Felea, întrucâtva asemănător cu cel al Magdei Ursache de la revista Cronica din Iaşi, avusese un deznodământ mai puţin drastic datorită exclusiv intervenţiei lui D.R.Popescu, la data respectivă şeful absolut al scriitorimii române – pentru Magda U., la Iaşi, n-avusese cine să sară în foc s-o salveze. Cunoşteam, şi am şi scris despre asta, şi situaţia când te afli la ananghie şi remarci privirea albă, oarbă cu care te aţintesc cei din jur, confraţii de la care zadarnic aştepţi măcar o vorbă bună, fie ea şi una de complezenţă. Cazul Magdei U. e însă deasupra tuturor baremurilor ştiute, de-o atrocitate aproape suprarealistă. Cunoscându-i mai bine, asta am şi admirat la cei doi: solidaritatea la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe termen lung şi când nu e în zare nicio speranţă. Solidaritate la succes am văzut. Când însă soarta te strânge în cleşte şi curge sângele abstract al intelectualului, al artistului – am studiat şi asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează, rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu aceeaşi uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de proiecte, ca la a şaptea minune. Recunosc: nu se poate să nu-i invidiezi în secret…!
Pentru o biată greşeală de corectură scăpată în revista Cronica unde era angajată ca redactor, Magda U. rămăsese şomeră. La acea dată, abia debutase cu un volum de critici literare, era în floarea vârstei şi se anunţa ca una din cele mai promiţătoare voci ale generaţiei noastre, cea a copiilor războiului rece, şcoliţi cu Roller şi Crohmălniceanu, cu un aport de cultură literară, o frază şi o judecată care sfida toate comparaţiile. Din acest punct biografic, destinul ei e rupt. Decenii la rând nu i se pun în cale decât obstacole. E, cu mintea de azi, greu de înţeles, dar era aproape o condamnare la moarte socială, obstacolele fiind de netrecut. Cu tot zâmbetul lui şi aerul lui pacific, profesorul Ursache n-avea nici el vocaţia compromisului, mare sau mic, a căderii la pace închizând ochii, fără de care, în anii 70 şi mai târziu, o carieră normală în Universitate era imposibilă. În Iaşii acelor ani, soţii Ursache deveniseră nişte excluşi. Am citit, cred, toate textele de dare de seamă ale Magdei U., cele unde, cu o îndârjire inepuizabilă, îşi spune povestea – şi sunt multe, se poate face cu ele o carte. Rezum: o bună bucată de viaţă, poate cea mai importantă ca vitalitate şi poftă de muncă, strânşi în doi ca degetele unui pumn dar şi ca ţepii ariciului, cei doi soţi Ursache şi i-au petrecut sub asediu, într-un mediu ostil, nu în totalitate, căci e imposibil, ostil totuşi, trecuţi definitiv pe o listă oficială a inamicilor. Asta, în pofida faptului că ambii erau din categoria celor cărora dacă îi laşi în bibliotecă cu creion şi hârtie nu le mai trebuie nimic.
Când i-am cunoscut şi, pot spune acum, am devenit buni prieteni, soţii Ursache îşi consumaseră cele câteva experienţe ale libertăţii de după 1990: mitinguri entuziaste, în primul rând. Înafară de asta, publicaseră în dreapta şi stânga din ce aveau strâns în arhiva privată, se aventuraseră şi în editare de cărţi, începând cu Doina lui Eminescu, dar şi cu alţi autori proaspăt scoşi de la index, plini de entuziasm, dar şi cu inocenţa un pic caraghioasă trăită de noi toţi, ceştilalţi, cu credinţa că asta înseamnă ceva important pentru obştea noii Românii, ceva necesar în termeni absoluţi. Toate se întâmplau însă în vacarmul aiuritor din jur vegheat de sus de zâmbetul până la urechi al lui Iliescu şi de ceilalţi tartori aflaţi la butoane, pentru care necesar şi important era altceva. În această hărmălaie aiuritoare, Magda U. avea să înceapă să-şi facă publică povestea sperând totodată să-şi plătească şi unele poliţe ţinute la frigider ani de zile. Am luat act de toate astea de la distanţă şi cu un anume recul cinic, condiţii care permit să măsori mai bine efectele. Or, efectul era zero barat. Războiul declarat inamicilor din proximitate al Magdei U., ca scriitor kamikadze, n-avea nicio şansă. Era pierzător pe toate fronturile şi fără nicio satisfacţie luminoasă. Cei care puseseră umărul să-i distrugă viaţa erau acum decoraţi, primeau premii, ocupau funcţii importante, glorioase şi câştigau bani, nu le avea nimeni grija: se vedea cu ochiul liber, nu era nevoie de lupă. N-am o consideraţie specială pentru cei dispuşi să vină la ocazie cu „sfaturi de viaţă”. Şi, după multe experienţe proaste, mă feresc să intru eu însumi în acest rol. Amicalmente am sfătuit-o totuşi: lasă-i naibii! Nu-i ierta, dar ignoră-i. Şterge-le numele din agendă. A fost însă un sfat de-a surda. Ca samuraiul rămas cu sabia în dinţi, singur în junglă, ani de zile după terminarea războiului, Magda U. şi-a continuat, lovind crâncen, în dreapta şi-n stânga, nedispusă la cruţare, acest box cu umbra sau, mai bine zis, cu aceleaşi fantome. N-ar fi reuşit s-o potolească nimeni şi nimic. Şi cred acum că aşa e bine să fie.
Există nedreptăţi peste care, la bilanţ, să nu poţi trece închizând ochii? Substanţa iertării, la care facem trimitere când şi când, e – sau poate fi – şi de altă natură decât cea a învăţăturii creştine? Goma a spus: iert dar nu uit. Şi, dacă l-am citit corect, pentru el uitarea e un păcat grav. În lumea superficială cu tot ce e comandament moral în care trăim la aceste întrebări se ridică din umeri. Dar ofensele grave pot fi şterse ele cu guma? Am auzit şi teza după care din minte trebuie eliminate toate sentimentele negative care rod, macină, mortifică, îmbolnăvesc. Uitarea care „e-nscrisă-n legile omeneşti” ar fi, aşadar, o operaţiune de igienizare mentală. Ştergi fişierul virusat. Politica mea, recunosc că un pic oportunistă, spune că e de evitat să te substitui altcuiva ca să-l judeci. Deşi absolut totul ne îndeamnă s-o facem, ba chiar adesea ne şi obligă.
Ca să te apropii de profesorul Ursache, trebuie urcate câteva trepte, e ceva mai complicat decât relaţia de cunoaştere cu un scriitor de beletristică şi opera sa: mi-am dat seama foarte repede de asta. El, savantul, nu făcea caz de statutul său, dar îl simţeai tu, ca radiaţia corpului încins, dacă nu erai nesimţit şi te comportai ca atare. Cunoştea, trăise până-n fibră condiţia de exclus a Magdei U. şi toată nebunia coşmarelor fără capăt dar reacţia sa de răspuns nu devenea sesizabilă. Între el şi lume era un zâmbet plin de amenitate, ca o pavăză. Şi, în tot cazul, cele mai străine îi erau reacţia viscerală de răspuns, imprecaţia, epitetul coroziv. Prin natura lucrurilor era însă constrâns să vieţuiască la un pas de lumea de clovni tragici a literatorilor, atraşi magnetic de Magda U., să le suporte toanele (ca şi cum nu le-ar observa), micile mizerii, obositoarea, sâcâitoarea egolatrie. O făcea – l-am studiat – cu o demnitate de statuie. Linia insesizabil de subţire dintre el şi ceilalţi era, dacă ştiai să priveşti, imprescriptibilă.
Deşi până la prietenie mai era mult – ea, prietenia, însemnând altceva –, ne-am urmărit şi citit între noi. A mai fost şi amănuntul că ne-am găsit de aceeaşi parte a baricadei, prin cele câteva credinţe intelectuale elementare care, azi, grupează lumea ca polii magnetului. Cărţile savante ale etnologului Ursache sunt un capitol distinct în legătură cu care nu risc să mă pronunţ. El a avut însă şi trei scriitori citiţi cu pasiune şi despre care a scris: Eliade, Goma şi Cezar Ivănescu şi cred că asta spune mult despre opţiunile sale esenţiale din care calculele de oportunitate erau eliminate. Monografia despre Goma, despre care m-am mai pronunţat, pune pe masă o bombă nedezamorsabilă pentru opinia literară curentă de la noi şi a şi fost receptată ca atare. E însă un eseu monografic exemplar care, peste ani, va fi un titlu de referinţă.
Ca şi alţi universitari constrânşi de viaţă să iasă cât de cât din ghetto-ul academic, profesorul Ursache a recurs şi la publicistică, propunând teme care erau doar ale sale. A făcut-o cu ireproşabila acurateţe dar şi cu acribia eruditului, a omului de bibliotecă. Casian Maria Spiridon a ştiut perfect ce face oferindu-i în Convorbiri literare o rubrică permanentă, ceea ce înseamnă zece articole pe an calendaristic. Cunosc prea bine cum se stabilesc colaboratorii externi ai unei reviste, dar şi cum se fac listele neagreaţilor, tactici redacţionale deconspirate şi de Arghezi. C.M. Spiridon ştia însă ce înseamnă să ai semnătura profesorului Ursache, cât ridică ea nivelul de calitate a unor sumare destul de pestriţe. Că veni vorba, la fel a făcut şi cu Ion Papuc, condei de primă linie, ştampilat ca indezirabil în altă redacţie.
Pe scurt, textele publicate în revistă de Petru Ursache şi pe care le urmăream cu interes sugerau un vast şantier. De aici s-au construit cărţile sale: cultură populară, estetică, mituri, religie etc., domeniile sale de competenţă în care era o autoritate. Şi, din câte am putut să-mi dau seama, 
l-au înconjurat mereu nu doar stima foştilor studenţi şi doctoranzi, a discipolilor, ci şi preţuirea cititorilor obişnuiţi, pe care, deşi totalmente neofensiv, fără vicleniile captării benevolenţei, reuşea să-i cucerească de la primele cuvinte: o spun, întrucât am asistat de aproape la câteva asemenea biruinţe auctoriale.
Tot de la celălalt capăt al firului de peste munţi s-a edificat în timp şi comunicarea mea confraternă cu Magda U., pe care o evoc aici pentru calitatea ei necomună. Ne-am citit unul pe celălalt conştiincios, fiecare pagină tipărită şi chiar şi unele încă netipărite. Dar, în plus, ne-am asumat fiecare şi rolul de critic, fără amabilităţi de prisos şi, în general, fără fasoane. În ce mă priveşte, sunt un mare norocos. De un cititor cu supercalificarea Magdei U. are nevoie, zic eu, orice om care scrie – o şi caută, ca pe doctor, foarte mulţi şi am constatat şi că necruţarea ei dintr-o simplă frază face cât o sută de cronici. Sunt un gen de operaţii fără anestezie pe care nimeni nu ştie să le facă la aceiaşi parametri de reuşită.
În tot intervalul ultimelor două decenii, cu care sunt oarecum în cunoştinţă de cauză, cei doi soţi Ursache şi-au scris cărţile fără a pierde o clipă din vedere ce e în jur, în România, în primul rând, dar şi în Australia sau în Kamciatka. Mai cu seamă Magda U. şi-a asumat greaua (şi ingrata) misie de observator şi martor. Asta reiese din felul cum şi-a susţinut rubricile la care s-a înhămat în mai multe reviste, de la Acolada lui Ulmeanu din Satu Mare până la Contemporanul lui Breban din capitală. Şi se constată imediat: ea ştie tot, domeniul pe care-l atacă, tema, autorul, titlurile, îi e cunoscut în toate detaliile sale, nu ştiu s-o fi prins nimeni (eu, în tot cazul, n-am reuşit) s-o prind cu vreo licenţă, vreo scăpare, vreo lectură neglijentă.
Cei doi Ursache nu seamănă, fie şi judecând doar după felul de a face explozie. Timpul, vitregiile nu puţine, vieţuirea – care se împarte la doi, aritmetic – într-un mediu ostil, poate şi comuna, totala dăruire pentru citit-scris i-au sudat însă până la a nu putea fi imaginaţi decât împreună. (De asta „Ursăcheştii”.) Ei alcătuiau una din acele familii de modă veche, indestructibile, care se mai găsesc ici-colo în generaţia noastră, a dinozaurilor şi vor deveni curând amintire. În portretul de cuplu, Magda U. are însă profilul distinct al personalităţii accentuate, chiar foarte accentuate.
Ea nu face parte din categoria profesioniştilor criticii literare negri în cerul gurii, care strâmbă din nas la orice, deşi pentru un scriitor – o spun din experienţă – relaţia cu un asemenea ins e medicament: nu te lasă să aţipeşti. Ea nu e însă nici de o generozitate ridicolă, să laude la nimereală. Deşi au fost dăţi când ne-am găsit pe poziţii opuse, n-am prins-o niciodată cu judecăţi de gust adaptate la necesităţi, îndulcite. E feminină, deci capricioasă, radicală atunci când se plasează deliberat în răspăr, dar ştie, cum puţini, să-şi comunice entuziasmul cînd şi dacă e cazul. Repet: Magda U. e prietenul ideal la care să apelezi în momente de incertitudine, când o observaţie justă dinafară te poate pune pe şine în direcţia optimă. Micile defecte umane ies totuşi uneori la iveală, de o parte sau alta, aproape inevitabil. Ea ştie însă să nu facă un caz din fleacuri – căci toate litigiile noastre scriitoriceşti sunt, în definitiv, fleacuri.
Picată din cer în primii ani ’90, cu sabia în mână (repet „sabie”, pentru că, după mine, i se potriveşte) pe terenul de joacă al literatorilor unde sunt şi vor fi tot felul de rătăciţi şi bezmetici, monitorizatorii n-au ştiut din prima clipă cum s-o situeze. De criticul tânăr şi talentat de la revista provincială Cronica se uitase. Ieşită în lume, la suprafaţă, cu două romane „cu cheie” abia că reuşise să stârnească viesparul lumii bune ieşene, cea grupată pe lângă redacţii şi universitate, iar asta se teleghidează pe lanţul slăbiciunilor şi-n alte orizonturi. S-a găsit, într-o revistă serioasă din Bucureşti, un deştept, s-o atace hodoronc-tronc grobianistic: ştiu că a durut-o îngrozitor, nefiind din categoria celor cu pielea tăbăcită şi intraţi în rutina ciomăgelilor. A mai venit un altul să semnaleze într-un articol, cum se întâmplă cu o anume consecvenţă, după ritual, căci există inşi care doar asta fac, nu ştiu ce incorectitudine politică. Magda U. a răspuns civilizat dar tăios, la care, ca să revii, să faci un caz, ar fi fost caraghios, preopinentul neavând calificarea unei controverse serioase. Era, şi cred că mai există pe undeva, semidoctul de serviciu gen Brucan care, în anii imediat postbelici, cerea condamnările la moarte. De data asta, semnalizarea de alarmă a sunat în gol, fără consecinţe. După care s-a făcut tăcere, una pe care o consider ca atare, fără a şti ce anume semnifică, dacă-i de bine sau de rău.
Criticul Magda Ursache, căci înafară de romanele scrise şi cele la care visează să le scrie, are câteva calităţi speciale. Întâi, stăpâneşte limba română şi literatura română, veche şi nouă, ca o fostă filoloagă cu zece pe linie. Ea ştie tot, fără nicio glumă. Când atacă o temă sau un autor, e ca şi cum le-ar fi pus radiografie în prealabil. Să mai adaug că citeşte cu o conştiinciozitate rară în ziua de azi şi are o memorie fabuloasă, nu uită nimic, iar bibliografia la care face trimitere, când e cazul, şi aş zice că aici sesizez şcoala lui Petru Ursache, e de aceeaşi exhaustivitate intimidantă. Mărturisesc că m-a testat o singură dată, didactic, şi m-a făcut de ruşine, căci era un domeniu unde ne consideram egali. Spun asta pentru a arăta cât de atentă e cu amănuntele, ţinute sub un scrupul fioros.
S-a observat, s-a scris şi, presupun, s-a vorbit, că Magda U. e un autor cu care nu-i de glumă. Eseistica ei nu-i divagantă, suptă din deget, cu graţiozităţi şi parade. Informaţiile ei sunt adesea deranjante, pentru unul sau altul, însă chiar şi pentru ochiul rău voitor e limpede că suportul argumentativ stă în picioare şi-i inatacabil. În numeroasele noastre discuţii despre cărţi şi scriitori ne-am găsit de destule ori în divergenţă, acceptând însă tacit că e chestie de forma mentis şi de gust. Mi-au plăcut în plus la Magda U., chiar şi când se dezlănţuie, e de altă părere, tonul argumentaţiei şi termenii folosiţi, de o eleganţă chirurgicală.
Şi aşa am ajuns la capitolul cel mai important: Magdei U. nu-i e teamă. Ea ştie să spună lucrurilor pe nume cu o directeţe care-ţi taie piuitul. N-are de apărat interese mari sau mici, de genul burse, decoraţii la care să tânjească, premii, stagii de creaţie sau mai ştiu eu ce. E orgolioasă atât cât e orice artist sănătos, dar se poate lipsi călugăreşte de multe. Spus altfel, e dintre cei, mulţi-puţini, care trebuie crezuţi pe cuvânt în judecăţile lor, nesuspectabili de vreun interes subteran, dar şi fără preconcepţii proaste.
În fine, teamă cu privire la ce anume? Azi, după modesta-mi părere, în definiţia intelectualului locul nr.1 îl ocupă judecata trecutului, care-i proba de foc. În acest trecut sunt morţi şi martiri în acelaşi chenar cu călăii lor dar şi cu profitorii de toate calibrele. A te pronunţa cât priveşte pe unii sau pe ceilalţi implică riscuri, să nu ne ascundem după deget. Magda U. e net situată deoparte a liniei separatoare prin tot ce scrie. Valentin Tismăneanu, ca să dau un exemplu nu chiar la întâmplare, autor la care ea s-a şi referit de câteva ori, de cealaltă. De jur împrejur e pădurea deasă de oportunişti zâmbitori, care ridică din umeri sau uneori se şi indignează că li se tulbură confortul pacific al nepăsării.
Productiv cum sunt puţini, la limită grafoman, cu lungi texte oferite aproape zilnic, V. Tismăneanu are la activ zeci sau sute de cărţi, numeroase în colaborare, probabil mii de articole. Între altele, ca să dau un exemplu, a scris şi despre morţii şi supravieţuitorii nomenklaturii comuniste, nu doar româneşti, cu o veritabilă risipă de factologie şi anecdotică. Poziţia sa faţă de toţi cei scoşi în faţă şi portretizaţi e însă cea a fostului vecin de cartier sau de stradă, fostului coleg de clasă cu părinţii, de asemenea cunoscuţi, a colegului de serviciu, al cunoştinţei despre care ştia tot felul de chestii (cunoştinţă a părinţilor săi, a vecinului cutare etc. ), dacă nu chiar de-a dreptul a rubedeniei ş.a.m.d. El scrie, aşadar, din interior despre o lume strict balizată cu care fatalmente are o remanentă relaţie empatică, indiferent de subterfugiile disocierii la care recurge. Am citit undeva o remarcă de reţinut: Tismăneanu e un Serghei Mizil (vedeta TV) fără tatuaje şi cu mai multă carte. Observaţie, sigur, un pic otrăvită, dar care conţine un adevăr de nerecuzat. Mai mult decât legătura, strict de sânge, trecutul îi uneşte pe toţi, degeaba se supără Tismăneanu când cineva îl invocă şi pe Nikolski călăul în lungul şir al comuniştilor de cumetrie şi inutilă e gesticulaţia cu care vrea să facă figură separată. Or, acest trecut se poate truca şi chiar asta se face, uneori subtil, alteori grosolan. Şi mai e ceva: ce-mi displace, cu titlu personal, la proza lui Tismăneanu, e poziţia de forţă a celui ce ştie că a-l contrazice e contravenţie. (Deocamdată, slavă Domnului, nu-i infracţiune.) Merg până acolo încât accept că e un reflex de apărare omeneşte de înţeles. Să acceptăm că şi poziţia celor care îl citesc pe Tismăneanu şi au altă opinie – şi care nu sunt puţini – are raţiunea sa şi dreptul la existenţă publică. Deoparte şi de alta sunt două poziţii, după părerea mea, în egală măsură legitime.
Hoardele înarmate de Stalin şi expediate să moară aiurea în ţara lui Cervantes în anii 30 – alt exemplu – sunt definite prin dimensiunea eroismului comunist, mătuşica Boiko sau tatăl lui Petre Roman sunt asemenea eroi reveniţi pe pământ românesc nimbaţi de glorie. Naraţiunea lui Orwell – şi sunt încă mulţi alţii – e, despre acelaşi subiect, doar cu atrocităţi infernale, cu sânge şi lacrimi, şi fără nici o picătură de glorie de pus în expoziţie. Cele două poziţii se află într-un antagonism definitiv şi fără soluţie, ca apa şi focul. Pentru Tismăneanu, Ana Pauker e o minte strălucită care se va jertfi pentru binele cauzei, pe scurt, o eroină tragică. Pentru alţii, e, într-un paşalâc sovietic, o târfă criminală, şi aşa cred că va şi rămâne. Dar Goma? În cazul său, e acum superfluă discuţia asupra liniei depărţitoare: un caz de şcoală prin exemplaritate. Cine a urmărit schimbul de replici polemice Tudoran–Tismăneanu din decembrie 2014 îşi poate face o idee foarte precisă despre raportul dintre starea de fapt a adevărului şi corectitudinea politică, singura referinţă care contează, în definitiv. Repet. Între cele două poziţii bariera nu se va coborî şi faptul că ştim cine e câştigătorul dă splendoarea tragică a vremii noastre.
Ca observator de la distanţă, convingerea mea e că Magda Ursache e necesară, absolut necesară în vacarmul actualului postmodernism românesc. Ea ştie pentru ce a optat şi nu ignoră care e preţul, mi-a mărturisit-o nu odată. Se luptă cu morile de vânt? La un moment dat, cu coletul de cărţi în braţe luat de la poştă, colet expediat de cei doi Ursache, mi-am făcut datoria prietenească şi am colindat redacţiile clujene să le distribui destinatarilor, carte cu autograf pentru fiecare. A trecut timp de atunci şi n-am înregistrat nicio recenzioară măcar, nicio consemnare. Pronosticul meu e că va fi tot aşa încă un secol.
