Istoria – ca o Luptă cu Îngerul sau conservarea în necunoscut a unei capodopere

Dramaturgul concepe factologia prin criteriul ecoului ei tensiv, imprimat întru o a patra dimensiune a Lumii: dimensiunea dinamizată în care se depun înscrisurile palimpsestice ale capitalurilor de viaţă însămânţate în faptele unei epoci.

Timpul – ca „Omerta”, sau Mafia Istoriei. Legea răzbunării: a unei morţi care plăteşte o altă moarte fără nici o altă investigare morală contextuală, pare să se imprime din adâncă vechime de timp pe „faţa” Istoriei umane. Conceptul de Omerta instalat în − şi de – Mafia siciliană în Sec. XX – e mult mai rectiliniu şi mai pauper decât acela străvechi, de Destin, ce implică niveluri fiinţiale cu moşteniri suprapuse şi consecinţe arborificate. Conceptul de Omerta – vizând „onoarea” mafiotă a răzbunării – e tânăr. Realitatea lui e, însă, destul de bătrână. Iar „Faţa” Istoriei e, în acelaşi timp modificabilă şi repetitivă. Repetitivă e, îndeobşte, această mereu re-⁠automatizată Omerta. Ceea ce se modifică, e eflorescenţa epi-⁠fanică a adausului ontologic ivit, colectat şi depozitat în „spatele” Istoriei. El – şi numai el modifică prin feed-⁠back termenii principiului de dramaticitate al Lumii. Între „faţa” la vedere a Istoriei şi faţa nevăzută, cu încăperile ei, nu există frontieră sau schiză. (Doar detectorul profund al „ochiului din creier” al lui Dumitru Radu Popescu.)

Tetralogia închinată figurii lui Ştefan cel Mare e onto-⁠fania unui timp istoric mutant. Onto-⁠fanie. Adică istorie brută plus revelare fiinţială şi autotranscendere pornită chiar de la viziunea stratului „epidermic” inflamat şi ulcerat. În piesa ce debutează această tetralogie: Călugărul cel scurt (sau, ca al doilea titlu – Călugărul din vechiul schit) – acela care totalizează lapidar şi dur până la înfrigurare şi oroare cronica lanţului de crime ce statutează fiece nouă domnie dintr-⁠un relativ scurt fragment de timp – e Ilie, fiul lui Petru Aron asasin fratricid al domnitorului Bogdan Muşat, tatăl lui Ştefan. O va face deghizat sub masca facială şi odăjdiile Mitropolitului Teoctist al Moldovei, ca într-⁠o implicită înfierare a acceptului placid al acestuia. Recitarea anamnetică a răbojului criminalist fixează momentul neliniştitor în care prietenia frăţească de până atunci, a celor doi veri primari aflaţi la vârsta imediată adolescenţei, este ameninţată de umbra, devenită „logică” precum o lege a pământului – a aşteptatei, viitoare răzbunări a lui Ştefan. Dar, iată cronica:
Ilie, fiul lui Alexandru cel Bun,/ Urcă în scaunul Moldovei ca să/ Fie alungat, mai apoi, de fratele său,/ Ştefan./ Apoi, iarăşi, revine pe tron, cu/ Ajutorul leşilor, ca după un timp,/ Fratele său să-⁠l prindă,/ Să-⁠i scoată/ Ochii/ Şi să-⁠l arunce în închisoare −/ Unde muri!/ Roman, fiul lui Ilie, îl alungă din/ scaun/ Pe unchiul său Ştefan, şi-⁠l omoară…/ Petru Aron, al treilea fiu al lui/ Alexandru cel Bun,/ Vine cu armata ungurească şi-⁠l scoate/ Din scaunul domnesc pe Roman…/ Alexandru, al doilea fiu al lui Ilie,/ Cu ajutorul polonilor, îl scoate din/ Scaun pe Petru Aron./ În locul lui Petru Aron vine… Intervine Ştefan: „Ciubăr Vodă-⁠Apoi…” Celălalt: „Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun…/ … Îl învinge pe Alexandru… şi pe Ciubăr…/ Petru Aron îl omoară pe Bogdan, la nunta de la Reuseni,/ Sub privirile fiului său Ştefan…/ Măceluri între fraţi şi unchi,/ O baltă de sânge-⁠i Moldova,/ Dreptatea şi judecata nu sunt la/ Temelia neamului nostru./ Până când ticăloşii, Doamne, până/ Când păcătoşii, se vor făli?…/ Ştefan Vodă, fii bun, şi Domnul/ Cu spatele te va umbri pe tine/ Şi sub aripile lui vei nădăjdui;/ Ca o armă te va înconjura/ Adevărul lui!”

Şi, în continuare Ştefan, smulgându-⁠i barba lui Teoctist: „Ce vrei de la mine, frate?” Ilie (aruncân­du-⁠şi odăjdiile): „Vreau să nu-⁠l omori pe tatăl meu, Petru Aron. Da, la Reuseni, paradisul copilăriei noastre, el a ridicat sabia! Şi după moartea tatălui tău, a pierit şi Despina…” Despina fusese iubita lui Ilie. Ilie nu-⁠i cere aşadar „îndurare” lui Ştefan, în numele prieteniei lor de suflet. Ci, consideră că Omerta e îndeplinită prin moartea Despinei, căreia i se retezase capul în timpul unui joc cu travestiuri al tinerilor, în care Despina îl interpreta pe Ştefan. Iar călugărul Petru o confundase cu fiul lui Bogdan.

În acest punct al confruntării, se va frânge însă, în drama lui D.R. Popescu, morala oarbă a Vendetei.

Este Istoria omenirii o „Mafie” interminabilă, al cărei vânat rămâne, ca deziderat infailibil, capitalizarea PUTERII −? Iniţial, a PUTERII în sine – poate fals crezută politică. Începând cu epoca modernă, a PUTERII subversive: a PUTERII de culise care subjugă deja politicul: PUTEREA economică. Se pare însă că odată licărit în conştiinţa omului, acest concept de PUTERE devine năluca, intrată vertiginos în inflaţie, a unui râvnit substitut al lui Dumnezeu. Lanţul de crime înfăptuite în speranţa unei supliniri aici pe pământ, a Atotputernicului – înfioară Istoria umană privită retrospectiv – iar cronica acelui scurt fragment de timp din citania vărului de sânge al lui Ştefan, pare să ne aducă imaginea unui neam barbar, scelerat, ai cărui conducători rămân bântuiţi de o fantasmă demoniacă. Ce legătură de co-⁠existenţă îi corelează pe aceşti obsedaţi fără „frica de Dumnezeu” – cu emblema arhaică a entelehiei româneşti (dispreţuită sau ironizată de alte popoare pentru pasivitatea din faţa morţii) – a mioriticului −? Legătura ţine de ethosul extrem-⁠bi-⁠polar, al etniei; căci prea puţini sunt acei comentatori ai celebrei balade a Oii vorbitoare, care au remarcat că în cartelul celor trei ciobani doi dintre ei au planuri active de potenţiali criminali – şi au ca ideal PUTEREA AVUŢIEI – şi numai unul se auto-⁠intuieşte la modul abisal ca parte integrată unei existenţe fără moarte! Încă de la începutul tetralogiei lui D. R. Popescu, Biserica instituţionalizată ni se arată nu doar caducă şi neputincioasă în a deschide ferestre către orizontul metafizic al valorilor spirituale – dar şi perfidă: Petru Aron – ucigaşul – apare pe şest la nunta boierească de la Reuseni venind direct din mânăstirea în care se făcuse o vreme călugăr – şi îi retează capul propriului frate, îmbrăcat fiind în chiar rasa călugărească. Boiernaşul „popă” Argăseală – care practică în paralel şi negoţul internaţionalizat, cu peşte – îşi etalează exacerbat adopţia filosofică a cinicilor – într-⁠o dispută cu medicul italian Alberto, angajat la Curtea Domnească a Moldovei: „Argăseală: – Dar numai ideile istoriei fără sens pot fi urmate cu folos!/ Alberto: – Atunci înseamnă că şi relaţia între sexe nu trebuie să ducă la nimic! Argăseală: La ce să ducă?! Ajunge dacă între sexe există o complicitate reciproc-⁠avantajoasă!/ Alberto: – Bărbatul şi femeia nu trebuie să alcătuiască o familie?/ Argăseală: – Ba da, dacă n-⁠au altceva mai bun de făcut! Dar e bună şi o familie fictivă… şi o ţară fictivă…/ Alberto: – O familie fictivă nu e inutilă?/ Argăseală: – Ba da, dar nu înţeleg ce te deranjează asta? Şi o ţară fictivă este inutilă, dar una adevărată la ce-⁠ţi foloseşte?” Existenţa Lumii, cu alte cuvinte – e pentru că e – dar nu are niciun sens! Sub cupola lipsei de sens inteligibil e interceptat de ceilalţi şi „teatrul” formalizat pe care-⁠l oficiază Mitropolitul Teoctist cu fiecare ungere de înscăunare (ungere cu mir sfinţit) a ex-⁠criminalului devenit Domn.

Trecând în mod direct şi frust de la crimă la mascaradă, Istoria capătă aparenţa ficţiunii – şi tocmai acest aspect paradoxal dă apă la moară unui adept puritan al cinicilor precum e Argăseală, ce se vrea un rezoneur al Istoriei lipsite de scop. „Martiri şi călăi, unşi de Teoctist/ Cu acelaşi mir/ şi cu aceeaşi seninătate creştină!” – vociferează cameleonic Petru Aron – din nou călugăr, după înfrângerea sa de oastea muntenească trimisă de Dracula lui Ştefan. La care Argăseală reflectează senin („ca şi cum ar fi singur”): „Un vultur zboară încolăcit de un şarpe argintiu” (!)– „Cine e şarpele, cine e vulturul? Cine e credinţa?…” se încrâncenează Petru Aron către cinicul devenit brusc taciturn – părând că el, ucigaşul, nu mai poate identifica în încolăcirea lor binele şi răul, curajul iluminat şi mârşăvia… Numai că Argăseală devine – dar pentru a câta oară? – uneltitorul sau primul regizor organizator al trădărilor − ispitindu-⁠l pe Petru cu scrisoarea unei alianţe noi a boierilor, împotriva lui Ştefan.

Argăseală, este o eminenţă cenuşie care face şi desface jocurile unor qvasi-⁠războaie civile – interminabile – ale unei ţărişoare! Urmăreşte beneficii personale? Deloc! O face gratuit: din plăcerea juisantă a jocului cinic devenit viciu. Plăcerea vicioasă de a fi chiar el zeul ascuns, zeul „oţios”, care croieşte iluzia Destinelor.

Exemplar mai degrabă amoral decât imoral, Argăseală devine rezoneurul, implicat în joc, al feţei inflamate a Istoriei. Al epidermei ulcerate a Timpului. Crima înfăptuită pentru Putere se arată ca un operator sacrificial sterp. „Lucrătura” Istoriei devine bifurcată numai atunci când este normală: deopotrivă vădită şi secretizată în orizont teleologic. Lucrătura secretizată se transparentizează abia în viitor. Dumitru Radu Popescu reconstituie factologia brută a timpului istoric din perspectiva dimensiunii ei secretizate: palpează faptele doar prin metabolismul lor fiinţial! Demersul dramaturgic în profunzimea acestui metabolism istoric e un demers-⁠unicat. Dramaturgul concepe factologia prin criteriul ecoului ei tensiv, imprimat întru o a patra dimensiune a Lumii: dimensiunea dinamizată în care se depun înscrisurile palimpsestice ale capitalurilor de viaţă însămânţate în faptele unei epoci. Faptul-⁠document şi faptul imaginar-⁠scontat sunt fraţi siamezi – nedezlipiţi în această perspectivă onto-⁠fanică în care se topeşte imersiunea dramatică. Cibernetica Istoriei face parte dintr-⁠o carne secretă a Istoriei: e lanţul de feed-⁠back-⁠uri – neîntrerupt – între Istoria văzută şi cea nevăzută, în care spaţiul şi timpul se împreună până la confuzie…

Un individ ca Argăseală nu va avea nicio treabă cu ontofonia ce căptuşeşte Istoria. El va rămâne prizonierul feţei perisabile a Acesteia… Dar, în acelaşi timp putem întrezări în el şi caricatura marilor titani debusolaţi, pentru care existenţa îşi surpă fără milă sensurile: un Caligula, sau un Nero… Argăseală îşi descoperă, totuşi, o plăcere perversă a vieţii: aceea de a transforma viaţa în… teatru! El se simte pe sine – spuneam – regizor şi nu tiran. Nu va ucide cu braţul propriu decât în situaţia singulară a înjunghierii lui Petru Aron, când scenariul unei intrigi întrevăzute ca apogeu al carierei sale de uneltitor din umbră, va fi dezastruos compromis de filosofia şi practica politică a lui Ştefan. Gestul asasin e, pentru el, un gest disperat! Chiar tragic. Pentru că implică prăbuşirea „carierei” întru care se auto-⁠modelase – şi odată cu asta, neantizarea lui interioară. Până atunci, tragedia sensului obnubilat al existenţei, al cărui deşert îl străbăteau marii nebuni ai Istoriei, se metamorfozase, pentru el, în comedie. Îşi va prelungi, la modul pipernicit – vom vedea – (ca „bufon de Curte”), Comedia, transformată umilitor, într-⁠un propriu cântec de lebădă. (De lebădă neagră!). Nu ştiu dacă D.R. Popescu şi-⁠a inventat în totalitate acest personaj – sau i-⁠a ghicit „eboşa” în „Cronica” lui Cocrişel, ţăranul-⁠scriitor trăitor în acelaşi timp, de care vorbeşte în „Prefaţa” integrată ca text romanului Paolo şi Francesca şi cel de al treisprezecelea Apostol – şi pe care-⁠l re-⁠pomeneşte în treacăt şi în piesa ce-⁠o discutăm, ca părinte al Anei, fosta ibovnică a călugărului Petru şi mamă a fiilor celui devenit mai apoi domnitorul Petru Aron. Acea Ană care-⁠şi găseşte sfârşitul prin sabia aceluiaşi Petru. Sabie care, la fel ca şi în cazul Despinei, ucide din greşeală căutând trupul lui Ştefan, la prima întâlnire faţă în faţă după tragedia de la Reuseni.

■ fragment

Total 0 Votes

0

0