Antologiile Contemporanul:
■ Din tot ce am văzut şi citit în ultima vreme, „mişcarea papioanelor” mi s-a păru
t a ilustra deplin infantilismul unei părţi a intelectualităţii noastre, a celei mai vocale şi mai mediatizate, care de 22 de ani încoace este mereu la putere.
■ Manualele şcolare au fost golite de multe nume reprezentative ale literaturii noastre. Ceea ce nu le-a reuşit părinţilor şi rudelor lor de sânge şi de crez, adică bătrânilor internaţionalişti, au obţinut fiii acestora, ba chiar şi nepoţii lor: să facă din anticomunism o meserie lucrativă şi să practice o poliţie politică pe care ar putea-o invidia, sunt convins, chiar şi vechii securişti. Dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact acelaşi lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR
■ Ar mai fi de remarcat şi tupeul cu care mint. Ei, ca persoane particulare, au, cică, opţiunile lor politice care constau în lăudarea preşedintelui ţării şi a partidului său, în timp ce institutul ar fi politic neutru! Exact ca în filmele despre femeile cu dublă personalitate: ziua, om de ştiinţă, magistrat etc, iar noaptea, prostituată sau criminală!
■ Odată cu crearea ICR a început nebunia. Mircea Cărtărescu asemăna noua instituţie cu cele două „monstruozităţi comuniste”: Casa Poporului şi Canalul Dunăre – Marea Neagră. Nu bănuia pe atunci ce port important va fi el însuşi pentru noul canal de scurgere a „sprijinului material” şi turistic. „Dilema” dorea ca ICR-ul să rămână sub egida Parlamentului.
Dar, din tot ce am văzut şi citit în ultima vreme, „mişcarea papioanelor” mi s-a părut a ilustra deplin infantilismul unei părţi a intelectualităţii noastre, a celei mai vocale şi mai mediatizate, care de 22 de ani încoace este mereu la putere. Desigur, la mitingul din faţa ICR s-au ţinut discursuri 
care păreau scrise de aceeaşi persoană, iar intelectualii, solidarii de acolo, nu făceau decât să repete ceea ce li se şoptea. Cert este că voiau să spună că apărau cu toţii democraţia, neutralitatea politică, dar în realitate îi durea soarta papionului principal şi, indirect, probabilitatea subţierii propriilor venituri cu care până acum, într-un fel sau altul, acesta îi fideliza. În rest, ca în piesele de teatru, târgoveţi, mulţime, gură-cască, destul de numeroşi şi în timpul mandatului meu la ICR, pe atunci însă li se spunea pişcotari şi pretutindenari. Sigur, nu puteau să absenteze de la acea manifestaţie câţiva „oameni politici” cu pretenţii, convinşi că vor reuşi, în climatul tulbure de la noi, să mai tragă şi ei nişte cacealmale naţiei. Acestora din urmă purtarea papionului le oferea şi şansa de a părea intelectuali fini sau foarte fini, elită, fie şi pentru o zi, căci alţii, dintre cei mai marcanţi, ieşiţi de sub mantaua lui Brucan, ştiu mult prea bine cu ce se mănâncă libertatea şi democraţia. Au fost stipendiaţi rând pe rând de toate organizaţiile şi fundaţiile, începând cu Soros şi terminând cu altele, străine, ascunse sub diverse pseudonime nobile şi generoase, pentru a promova democraţia aşa cum li s-a ordonat. Ei n-au apărut din senin şi nu ştiu ce mă face să cred că existau cu mult înainte de a isca bănuieli. Treptat, cu „zgomot şi furie”, au agresat toate valorile: care nu a fost colaboraţionist era de vină că este bătrân, că scrie prea bine sau că n-a luptat împotriva comunismului cu suficientă energie. Manualele şcolare au fost golite de multe nume reprezentative ale literaturii noastre. Ceea ce nu le-a reuşit părinţilor şi rudelor lor de sânge şi de crez, adică bătrânilor internaţionalişti, au obţinut fiii acestora, ba chiar şi nepoţii lor: să facă din anticomunism o meserie lucrativă şi să practice o poliţie politică pe care ar putea-o invidia, sunt convins, chiar şi vechii securişti. Dacă nu s-ar fi schimbat regimul, aceste progenituri ar fi făcut exact acelaşi lucru, dar de pe băncile Comitetului Central al PCR. Altfel, nu i-a deranjat o secundă măcar soarta pensionarilor, faptul că au fost desfiinţate şcoli şi spitale, că lipsesc medicamentele de primă necesitate şi hrana, că sute de mii de copii au abandonat şcoala din motive de sărăcie, că din populaţia ţării 40% nu au aproape nicio legătură cu cartea şi foarte mulţi concetăţeni nici cu alfabetul.
H.R. Patapievici şi dragostea pentru cultura ţării
Acestea ar fi motivele principale pentru care nu-i pot lua în serios pe papionişti. Şi ar mai fi de remarcat şi tupeul cu care mint. Ei, ca persoane particulare, au, cică, opţiunile lor politice care constau în lăudarea preşedintelui ţării şi a partidului său, în timp ce institutul ar fi politic neutru! Exact ca în filmele despre femeile cu dublă personalitate: ziua, om de ştiinţă, magistrat etc, iar noaptea, prostituată sau criminală! Adică foarte concret: mergi la Madrid tocmai în ziua alegerilor şi declari în La Vanguardia că preşedintele României deţine o casetă în care contracandidatul său „primeşte sex oral” de la o fiinţă, şi ea cunoscută preşedintelui. Cel ce vorbea despre caseta cu pricina nu era un biet propagandist pasional ori vreun boschetar, căci unui oarecare nimeni nu i-ar lua un interviu, ci tocmai preşedintele celei mai import
ante instituţii de promovare culturală a României, H.R. Patapievici. De altfel, „dragostea” acestuia pentru cultura ţării sale este de mult cunoscută, atât doar că îl oripilează „puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc”. În aceeaşi ordine de idei, după mintea domniei sale, „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături”, deoarece „cu o educaţie pur românească nu poţi face nimic”. Iar drăgălăşeniile despre ţara noastră şi cultura ei sunt departe de a fi epuizate. Aici Patapievici se întâlneşte cu maestrul său, care e de părere că şcoala românească produce numai tâmpiţi şi totodată îl recomandă drept omul cel mai potrivit să difuzeze peste hotare cultura română, creaţia şi civilizaţia celor 23 de milioane de „omuleţi patibulari”, altminteri o „cultură second-hand”. Sunt absolut convins că ura, agresivitatea şi degradarea climatului cultural de la noi nu sunt străine de cei ce se află în spatele infantilelor papioane. Şi care s-au străduit să dovedească patriei că ICR-ul începe cu ei.
După ICR, potopul
Odată cu crearea ICR a început nebunia. Mircea Cărtărescu asemăna noua instituţie cu cele două „monstruozităţi comuniste”: Casa Poporului şi Canalul Dunăre – Marea Neagră. Nu bănuia pe atunci ce port important va fi el însuşi pentru noul canal de scurgere a „sprijinului material” şi turistic. „Dilema” dorea ca ICR-ul să rămână sub egida Parlamentului, temându-se că „noua structură instituţională ar putea pune probleme în ceea ce priveşte independenţa, credibilitatea şi echidistanţa revistei” etc. Îi deranja enorm pe membrii redacţiei preşedintele onorific, deşi mai avea foarte puţin până la încheierea mandatului. Acum, deşi semnatarii de pe lista de susţinători ai ICR-ului, de fapt ai lui H.R. Patapievici, sunt cam aceiaşi, lupta se duce pentru ca institutul să rămână sub autoritatea „simbolică” a preşedintelui. Exact pentru ceea ce fusesem eu, predecesorul lui H.R. Patapievici, la conducerea ICR-ului, condamnat, insultat, linşat mediatic etc.
Acum, în fine, Institutul pare privatizat, în ciuda numeroaselor comitete şi comisii care dau fel de fel de avize. Iar dacă cineva ar sta să calculeze câţi bani le revin primelor zece papioane: traduceri, turism, hoteluri, transport, diurnă etc, ar descoperi că articolele pro prezidenţiale sunt foarte rentabile, iar organizarea în vederea apărării privilegiilor de până acum este absolut justificată. Căci scopul contează. Restul, pentru creduli, naivi şi aflători în treabă. Dialogul internaţional se poate purta şi fără publicaţii, edituri, centre de cercetare şi, desigur, fără respect pentru propria cultură.
Patapievici şi dragostea pentru cultura ţării, în Q magazine, 2 iulie 2012
