Buna vestire
Viaţă frumoasă! Stai bolnavă, şi inima mea
Obosită de plâns, şi deja răsare spaima în mine,
Dar încă nu pot crede
Că mori atâta timp cât iubeşti.
Speranţei
O, speranţă! Graţioasă! Bună, aferată!
Tu, care nu dispreţuieşti casa celor îndureraţi,
Şi slujirea fericită, nobilă! Printre
Muritori cârmuieşti puterile celeste,
Unde eşti? Eu trăiesc puţin; dar rece-mi respiră
Seara deja. Şi tăcerea, şi umbra, deopotrivă,
Sunt deja aici; şi deja, fără cânt,
Adoarme în sânul ei inima tremurândă.
În valea verde, acolo unde proaspăt izvorul
Ţâşneşte din munte, zilnic, iar minunate
Atemporalele zile de toamnă îmi înfloresc,
Acolo, în linişte, frumoaso, la miezul nopţii
Te voi căuta, când invizibila-mi viaţă
prin a pădurilor valuri va domni,
Deasupra mea mereu fericite flori
Strălucesc sub înfloritele stele,
O, tu fiică a eterului! Apari apoi
Din ale tatălui tău grădini, şi nu ai voie
Duh al pământului să fii, vino, frică, o,
Frică, cu altele, dar inima-i a mea.
Tâmpenie
Nu-ţi sunt cunoscuţi mulţi oameni vii?
Piciorul tău nu calcă pe adevăr ca pe covoare?
Deci, geniul meu! Păşeşte cu piciorul
Gol în viaţă, nu-ţi face griji!
Tot ce se-ntâmplă, totul îţi place!
Fii de bucurii rimat, sau ce-ar putea
Mai mult inima să-ţi jinduiască, ce
Să-ntâmpini, unde ar fi să mergi?
Căci ce-i ceresc pare ca omul, un singuratic joc
Sălbatic, şi-i duce pe celeşti spre contemplare,
Cântecul şi corul principilor
Prin felul lor de-a fi, la fel cum furăm odată şi
Noi, limbile poporului, dragi alături de cei vii,
La care se alătură mulţi, veseli şi egali,
Deschis e tuturor, aşa e
Tatăl nostru, al cerului Dumnezeu,
Cine dă ziua gânditorilor, săracilor, bogaţilor,
Acela, cumpăna timpului, o dă şi celor adormiţi,
Înălţătoare aurii
Stânjeniri, pe care le ţin precum copiii.
La fel şi noi, buni suntem trimişi spre undeva,
Când venim, cu artă, şi din cele cereşti
S-aducem una. Dar nouă ne aducem
Doar mâini cuviincioase.
Pe când eram copil…
Pe când eram copil
Dumnezeu mântuise des
Strigătul şi biciul oamenilor,
Atunci singur şi bine mă jucam
Cu florile crângului,
Şi briza din cer
Se juca cu mine.
Şi, ca şi tine, inima
Plantelor încântate
Îşi întindeau spre tine
Tandrele braţe.
Astfel mi-ai încântat inima
Părinte Helios[1]!
Şi, asemenea lui Endimion[2],
Ţi-am fost cel mai drag,
Tu, Sfântă Lună!
O, voi toţi fideli
Prietenoşi zei!
Ştiaţi cât de mult
Sufletul meu vă iubeşte!
Pe atunci eu nu vă strigam
Încă pe nume, nici voi
Nu mă numeaţi cum oamenii îşi spun
De parcă s-ar cunoaşte.
Dar eu vă cunoşteam mai bine
Decât am cunoscut vreodată oamenii,
Am înţeles tăcerea eterului,
Cuvintele oamenilor însă
Nu le-am înţeles niciodată.
Pe mine m-a crescut eufonia
Crângului foşnitor
Şi a iubi printre flori
am învăţat.
În braţele zeilor eu am crescut.
Plimbarea
Voi păduri frumoase, alături,
Pictate sunteţi pe cornişa verde
Care mă petrece,
Cu dulce odihnă răsplătit
Pentru fiecare ghimpe din inimă,
Când mintea mi se-ntunecă,
Căci arta şi simţirile-s îndurerate şi
Gustate din început de vremuri.
Frumoase imagini în vale,
Grădini şi copaci,
Şi apoi sub puntea cea îngustă
Pârâul abia se mai vede,
Ce frumos străluceşte din departe
Minunata privelişte,
Peisajul pe care mi-l doresc
Pe vreme blândă să-l petrec.
Zeitatea ne călăuzeşte cu drag
Înfiptă-n albastru,
După care, pregătită cu nori,
Formată arcuită-n gri,
Cu tunete şi fulgere arzătoare,
Cu farmecul câmpiei,
Cu frumuseţea izvorului,
Întărită-i de sursa imaginii originale.
Traducere din germană şi note de Christian W. Schenk
■ Poet, eseist, publicist, traducător şi editor
Note:
[1] Helios (grecesc antic Ἥλιος Helios „soare”) este zeul soarelui în mitologia greacă. Împreună cu Selene (zeiţa lunii) şi Eos (zorii) este un copil al lui Hyperion şi Theia.
[2] Endimion este în mitologia greacă iubitul frumos şi etern tânăr al zeiţei lunii Selena, care a fost ulterior echivalată cu Artemis (Diana Romană).
