Atitudinea lui Ioan‑Aurel Pop ca rector a fost salvatoare tocmai graţie fineţii elegante a unei personalităţi, care a refăcut adevărata democraţie academică bazată pe principiul de conducere a unui primus inter pares. Universitatea a respirat uşurată de povara grobianismului cultural şi a evoluat cu adevărat remarcabil…
Aurel‑Teodor Codoban
O profundă şi structurală fineţe a fiinţei
Pe vremea, deja destul de îndepărtată, când îl voi fi întâlnit prima dată pe Ioan‑Aurel Pop era mult mai uşor pentru studenţi să se cunoască unii pe alţii. Aparţineam aceleiaşi Facultăţi, de istorie şi filosofie, iar studenţii se numărau abia cu zecile. Se auzea cu mai multă uşurinţă despre alţi studenţi că ar fi avut prezentări sau idei interesante, că ar fi avut replici bune ori că erau, în vreun fel sau altul, deosebiţi. Totuşi, mai bine l‑am cunoscut pe Ioan‑Aurel Pop abia după ce terminase Facultatea de istorie. Ne‑am întâlnit într‑o situaţie complexă şi dificilă pentru amândoi, atunci când, eu ca redactor-şef, iar el ca secretar general de redacţie, am preluat, în urma unei propuneri pe care nici unul dintre noi nu‑şi permitea să o refuze, conducerea revistei Echinox. Aveam amândoi familii, copii şi treburi până peste cap, şi contextul nu era foarte prielnic pentru discuţii mai îndelungate. Dar am avut timp să aflu atunci că pentru el Pompiliu Teodor era un mentor, la fel cum Ion Aluaş fusese pentru începuturile mele. Iar Pompiliu Teodor era un nume semnificativ nu numai pentru Universitatea noastră, ci chiar pentru istoriografia românească şi atenţia şi interesul lui pentru cineva îl recomanda îndeajuns – era ca o acoladă medievală.
În mod paradoxal, situaţia aceea dificilă a fost, totuşi, foarte prielnică pentru a‑i remarca, încă de pe atunci, deosebita fineţe. Pentru că Ioan‑Aurel Pop este unul din rarii oameni cu o profundă şi structurală fineţe a fiinţei, o fineţe comună atât figurii sale fizice, cât şi celei spirituale. Aveam de discutat texte şi materiale de redacţie, idei şi propuneri de numere tematice şi de câte ori intra în dezbateri o făcea cu mult stil, printr‑o argumentare bogată şi amplă şi cu un ton ponderat şi gesticulaţie lentă. Dar acest calm al unei eleganţe ce putea fi considerată încă de pe atunci una academică nu era semnul unei firi lipsită de energie sau de rezistenţă. Pentru că au fost şi perioade de activitate îndelungă, cu solicitări suprapuse, didactice şi redacţionale sau de altă natură, pe care le‑a parcurs cu aceeaşi eficienţă calmă şi înţelegătoare. Astfel încât, de‑a lungul timpului, aveam să descopăr însă că această fineţe profundă şi esenţială e asociată, paradoxal, cu o forţă interioară care îi dădea o rezistenţă de alergător de fond şi care făcea din el o personalitate de cursă lungă pe care poţi miza cultural şi moral, cum ar fi spus Noica.
Ani buni mai târziu, evoluţia lui de universitar şi cercetător mi‑a verificat intuiţia şi mi‑a adâncit‑o. Văzând atunci cât de mult lucrează şi cât de mult publică, în câte activităţi şi instituţii este angrenat, am crezut că pot descoperi sursa acestei forţe interioare. Anume, am presupus că ea vine cumva de la o asceză interioară, care ar avea ca scop dirijarea întregii energii spre munca istoricului, vădită în monografii, cărţi, studii, articole, o imensă operă scrisă, conferinţe şi prelegeri şi o amplă şi bogată activitate instituţională, cu numeroase şi prestigioase participări internaţionale. Deci, de unde atâta energie dacă nu de la această asceză, care supraveghează orice altă investiţie şi consum energetic şi le interzice sau le deturnează în folosul muncii de cercetare a istoricului?! Şi poate de aici, de la această asceză, de la exigenţa ei pentru esenţializare şi simplitate, să vină şi fineţea? Ipoteză, totuşi, greu de acceptat şi de susţinut, de vreme ce fineţea lui este una plină de eleganţă şi nu de asprime ascetică…
Această combinaţie de fineţe elegantă şi forţă interioară, întemeiată probabil pe o alegere selectivă a scopurilor şi o opţiune pentru valorile fundamentale, care constituie personalităţi şi instituţii, a fost cel mai bine testată instituţional atunci când a fost ales pentru a conduce Universitatea „Babeş‑Bolyai”. Rectoratul predecesorului, care, cu mandat sau fără, se derulase continuu din 1992 până în 2012, şi se putea anticipa chiar că, din umbră, va rămâne pe viaţă conducătorul universităţii, a fost întrerupt prin alegerea lui Ioan‑Aurel Pop. A fost aproape miraculoasă alegerea unei astfel de personalităţi, în totala contrapondere cu planurile şi brutalitatea dictatorială a celui care îşi instrumentase acoliţii cu o mână de fier. Iar atitudinea lui Ioan‑Aurel Pop ca rector a fost salvatoare tocmai graţie fineţii elegante a unei personalităţi care a refăcut adevărata democraţie academică bazată pe principiul de conducere a unui primus inter pares. Universitatea a respirat uşurată de povara grobianismului cultural şi a evoluat cu adevărat remarcabil. Nu ştiu dacă această nouă imagine a Universităţii Babeş‑Bolyai sub rectoratul lui să fi cântărit mai apoi, dar s‑a văzut că optând, de asemenea, pentru el ca Preşedinte, Academia Română a făcut o alegere bună, pe care Ioan‑Aurel Pop o validează deja evident prin dovedita eleganţă şi forţă interioară!
În ceea ce mă priveşte, de istorie sunt interesat mai specializat şi dincolo de cunoştinţele generale, prin ceea ce vine în atingere cu o semiologie fundamentată antropologic şi cu o hermeneutică ce susţine interpretarea deschisă. În aceşti mulţi ani de la primele noastre întâlniri am avut însă destul timp şi de discuţii şi de lecturi a ceea ce a scris. Îi cunosc părerea despre arta medievală şi arta contemporană, am discutat cu el şi mai îndelung şi mai în trecere despre naţiune în contextul Evului Mediu sau în cel al modernităţii, am abordat de câteva ori tema greco‑catolicismului, ultimele două devenite între timp subiecte gingaşe, sensibile la manipulări pripite, la fel ca şi nitroglicerina. În toate aceste teme sau subiecte, apreciez foarte mult la Ioan‑Aurel Pop o anumită atitudine ce aparţine tratării diferenţiate a timpului istoric, care stăruie să păstreze culorile momentelor distincte şi care e sensibilă şi atentă la nuanţări, toate caracteristici şi calităţi ale cercetării istorice moderne.
Ca diagnostician al societăţii lichide actuale şi al culturii postmoderne, cred că îi înţeleg mai bine, prin comparaţie cu domeniul lui predilect de cercetare, Evul Mediu, felul lui de a fi modern în cercetare: el acordă mai mult credit cunoaşterii decât comunicării. Desigur, atunci când eşti centrat mai degrabă pe adevărul cunoaşterii decât pe jocurile de semnificaţii ale comunicării, atitudinea ta nu poate aparţine decât modernităţii. Or, noi trăim într‑o lume în care nu poţi comunica dacă nu intri în orchestră şi nu accepţi notele unei partituri care tocmai se cântă! Cu tot interesul meu pentru această formă a culturii şi pentru atare situaţii, obiecţia mea faţă de stilul acestei lumi este aceea că dacă nu gândeşti ceea ce spui, nu poţi spune ceea ce gândeşti, pentru că nu faci decât să comunici idei de‑a gata ale noii ideologii ostensive.
Suplimentar şi caracterizând persoana, trebuie să spun că Ioan‑Aurel Pop nu e un polemist. E limpede pentru oricine că un ardelean, cu simţul proporţiilor şi al gravităţii a ceea ce spune, riscă să piardă în polemicile retorice, de cuvinte, nu de idei. Or, Ioan‑Aurel Pop e doar cineva care ştie bine şi clar anumite fapte şi stări de lucruri şi nu ezită să le spună limpede şi detaliat, chiar dacă, uneori, cu estompa eleganţei, adică nu destul de tranşant şi de răspicat, cum, pe gustul meu, ar fi necesar. Iar parte stupidă a retoricii post‑moderne care mizează pe trecerea de la o cultură a cunoaşterii la o cultură a comunicării, nu are cum aprecia mai deloc precizia analizei, cântărirea argumentelor şi contextualizarea lor adecvată. Traseişti intelectuali, profitorii care au ştiut să schimbe taberele ideologice câştigând şi de o parte şi de alta prin convertiri succesive, şi care, peste noapte, au devenit cei mai zeloşi prozeliţi, recurg sprinteni şi locvace ori la un discurs sintetic şi generalist, ori la întâmplări marginale şi puţin semnificative pentru a susţine poziţiile la modă ale ideologiei dictate de comunicarea mass‑media.
Dar dacă atitudinea modernă centrată mai degrabă pe cunoaştere decât pe retorica unei comunicări mereu adecvate cerinţelor contextului, nu poate face din Ioan‑Aurel Pop un globalist ce foloseşte ocaziile mediatice, face totuşi din el, prin activităţi de cercetare serioase şi prin afilieri instituţionale remarcabile internaţional, şi, paradoxal, nu foarte departe de înţelesurile medievale, un cosmopolit în bunul sens kantian modern de cetăţean al lumii.
Theodor Codreanu
Despre mistificarea istoriei naţionale[1]
Cât de simplă şi cât de complexă, în acelaşi timp, este problema identităţii româneşti o confirmă, în ultima vreme, tot mai mulţi istorici, intelectuali de diverse formaţii, după ce Marea Unire de la 1918 părea să fi tranşat definitiv destinul românilor după un mileniu de desfacere şi de facere a „insulei de latinitate” orientală, „mereu roasă pe margini” (Mihai Eminescu), într‑o naţiune matură, capabilă să intre, cu drepturi depline, în rândul celor europene care au făcut istoria bătrânului continent şi, prin extensie, a întregii civilizaţii şi culturi globale (Constantin Noica, De dignitate Europae, 1988). Am pus în prim‑plan desfacere, fiindcă, aşa cum a argumentat, la vremea lui, Dimitrie Cantemir, foarte bun cunoscător al istoriei universale, Daco‑Romania, prin care el înţelegea toate ţările româneşti, „toată Ţara Românească (care apoi s‑au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian”, imagine preluată şi augmentată, cum arată acad. Ioan‑Aurel Pop[2], de către Şcoala Ardeleană, paternitatea teoriei romanităţii pure aparţinându‑i, de facto, marelui moldovean, chit că a crezut că‑şi poate mântui poporul sub oblăduirea ţarului slav Petru cel Mare, pe care‑l considera „occidentalizat”, iar imperiul ţarist, pus în balanţă cu cel otoman, ca fiind unul civilizator prin temeiurile lui creştin‑ortodoxe (Monarchiarum phisica examinatio). Aşa se şi explică nefericita alianţă de la 1711, soldată cu înfrângerea de la Stănileşti.
Cât priveşte facerea României, timp de un alt mileniu, oglinda cea mai revelatoare mi se pare a fi exemplara carte a lui Ioan Lupaş[3], Istoria unirii românilor (1937), probabil cel mai bun „manual” de istoria românilor care s‑a scris vreodată şi care ar trebui să fie carte de căpătâi în învăţământul preuniversitar, dar nu numai. Faptul ar fi posibil numai în împrejurarea în care diriguitorii învăţământului românesc ar fi români nu doar cu numele, realitatea arătând limpede că aşa se manifestă, ca străini, dovadă stând cele trei decenii de reformă educaţională ale căror rezultate se văd şi din faptul că istoria românilor a fost eliminată din „curiculă” şi înlocuită cu surogate „corect politice”, dictate parcă din alte zări, similare cu acele care au făcut posibilă marea reeducare a tinerelor generaţii prin faimosul manual semnat de Mihail Roller. O reeducare ce a culminat, desigur, cu „experimentul Piteşti”, iar, sub imperiul fricii (a se vedea excepţionalul roman, Frica, al lui Nicolae Breban), frisoanele „reeducării” trecând în hainele de gală ale „învăţământului politic”, continuat şi după 1989 prin neomarxista ideologie a „corectitudinii politice” conform căreia se cuvine a renunţa definitiv la identitatea noastră naţională. Că bravii noştri conducători sunt pătrunşi de fiorii permanentei „reeducări” a populaţiei din actualele graniţe ale României, stă mărturie şi proiectul câştigător de voturi că o „Românie normală” trebuie să fie o „Românie educată” şi răseducată, pas cu pas, la nesfârşit! Fireşte, nu cu geniul lui Eminescu şi al marilor noastre conştiinţe. De altfel, Ioan‑Aurel Pop se miră, la un moment dat, cu privire la soarta capodoperei eminesciene Doină, acuzată de xenofobie atât în anii comunismului, cât şi după 1989: „Ceea ce este mai mult decât paradoxal este avatarul poeziei «Doină», care a fost interzisă de comunişti, cu argumente asemănătoare celor de‑acum. Acum, fireşte, nu este (încă!) oprită de vreo cenzură poezia, dar este criticată din motive asemănătoare celor invocate de ideologii comunişti”[4]. Să fie acum vreo diferenţă între cenzura comunistă şi acuzele de azi? Dacă ar fi, atunci i‑am putea bănui pe tinerii istorici şi ideologi actuali fie de neghiobie, fie de lipsă de inteligenţă, ultima producând ceea ce Mihai Ralea numea (în Valori, 1935) confuzie a punctelor de vedere. În loc de disjungere a sistemelor de referinţă, inteligenţa precară sfârşeşte prin a pune o etichetă compromiţătoare şi răzbunătoare. Una dintre cele două studente de la Fizică, luate ca exemplu de Ralea, nemaiavând argumente în dispută, izbucneşte în plâns şi aruncă eticheta: Aşa‑mi trebuie mie, dacă stau de vorbă cu o tuberculoasă! Cum Eminescu al Doinei nu putea fi declarat tuberculos, el a trebuit să fie stigmatizat cu două etichete şi mai grozave: xenofob şi nebun! Diferenţa de studenta de la Fizică vine de acolo că noii stigmatizatori nu izbucnesc în plâns de ciudă că sunt nevolnici, ci, pur şi simplu, atacă în trombă, având arma teribilă a ideologiei, aşa cum o aveau şi comuniştii. În consecinţă, vine întrebarea capitală: există vreo diferenţă între ideologia comunistă şi cea a „demitizanţilor” de azi? Aparenţele ar spune că da şi domnul acad. Ioan‑Aurel Pop subliniază unele diferenţe: comuniştii clasici mergeau direct la ţintă, făţiş, îngroşând incompatibilitatea cu făurirea marelui ideal al omenirii, încât, volens‑nolens, acuzatul trebuia să se recunoască vinovat şi exclus din sistem, condamnat la damnatio memoriae, dacă nu destinat închisorii şi morţii. În faimoasa Camera 4 Spital, Eugen Ţurcanu reuşea performanţa ca individul torturat să se recunoască un „bandit” abominabil: „Subsemnatul bandit…”[5]. Fireşte, cu totul altfel se prezintă „demitizanţii” identităţilor naţionale, globaliştii mancurtizaţi care nu mai cred în existenţa naţiunilor. Ei se erijează în spirite subtile, umanitariste, progresişti, luminaţi, ascunzându‑şi „cu talent” de eseişti sărăcia ontologică, având avantajul că sunt susţinuţi de structuri sociale şi culturale bine finanţate atât oficial, din interior, cât şi din exterior. Dintr‑o asemenea poziţie, facerea timp de un mileniu a naţiunii române li se pare foarte lesne de desfăcut, de a o arunca la coşul de gunoi al istoriei, care istorie, fireşte, începe cu ei. Chiar în aceşti termeni s‑a apucat să „demitizeze” istoria naţională noul Roller al istoriografiei actuale, un anume Lucian Boia, un mistificator de duzină, cu un succes fulminant de public, căci întotdeauna mediocritatea a răzbit triumfal în faţa realităţilor complexe şi profunde ale geniului uman. Ioan‑Aurel Pop invocă, pe bună dreptate, o observaţie a lui Alexis de Tocqueville: „O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă”.
După „demascarea” miturilor istoriei româneşti, Boia trebuia să ajungă la mitul Eminescu, despre care a scris o carte chiar în termeni de facere şi desfacere, trecând, acum, în ochii snobilor şi ai necunoscătorilor, drept „reformatorul” eminescologiei[6], cum a fost prezentat într‑o emisiune la Televiziunea Naţională (fireşte, chiar de ziua Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie 2016). Sau cum se exprimă Ioan‑Aurel Pop în ilustrarea exemplului propagandistic 3: dacă se pleacă de la ideea că scopul central „este integrarea românilor în Europa”, ca şi cum aceştia ar fi o populaţie căzută de prin Africa ecuatorială, atunci se pleacă „de la premisa că românii sunt prea naţionalişti ca să poată face acest lucru; prin urmare, se iau măsuri de eliminare a patriotismului, a sentimentului naţional; sentimentul naţional se leagă de Eminescu. Urmare: distrugerea lui Eminescu!”[7] Şi aşa a apărut răsunătorul număr 265/1998 al revistei Dilema, urmat de alte „demitizări” sforăitoare, culminând cu „capodopera” Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit. Comuniştii au condamnat Doina eminesciană în numele înfrăţirii între popoare, împotriva culturii naţionalist‑burgheze. Ideologii de azi o fac în postură de moştenitori ai marxismului cultural, pe filiera troţkistă a Şcolii de la Frankfurt. Aşadar, coincidenţele remarcate de Ioan‑Aurel Pop privitor la evaluarea capodoperei eminesciene nu sunt deloc întâmplătoare: aceeaşi ideologie de sorginte marxistă îmbrăcată în straie mai atrăgătoare, de ordin cultural, cum este recunoscută „corectitudinea politică”[8].
Slăbiciunea mistificatorilor „raţionalişti” vine de acolo că nu înţeleg complexitatea miturilor, deşi gândirea modernă a adus contribuţii cardinale în atare privinţă. Boia confundă mitul cu minciuna, cu o ficţiune, simplificându‑l la nivelul propriilor mistificări. Problema e, atrăgea atenţia Claude Lévi‑Strauss (1908‑2009), în Gândirea sălbatică, nu „cum gândesc oamenii în mituri, ci cum miturile gândesc în oameni, fără ştiinţa lor”. Neînţelegând această adâncime creatoare a arhetipurilor, „demitizanţii” cred că „miturile” pot fi „demitizate”, adică transformate în propagandă, instrumentul central al ideologiilor. Astfel, se presupune că propaganda ideologică poate „desface”, decapita miturile. Este marea satisfacţie „estetică” şi a lui Lucian Boia. În realitate, cum observă Hans Blumenberg (1920‑1996), „nu există nici un sfârşit al mitului, deşi există mereu actul estetic autoritar al încheierii mitului”. „Metaforologia” lui Blumenberg argumentează că metafora/ mitul sunt mai aproape de adevăr decât orice speculaţie factologică exploatată propagandistic, sub specia unui fals „realism”. O spusese încă Aristotel, care punea poezia deasupra istoriei privitor la apropierea de adevăr. La Boia, perspectiva e alta: el creează basne convins fiind că „desface” basne. Dar, cum spune, pătrunzător, Emil Cioran, atunci când „miturile redevin concepte, aceasta este decadenţa”.
Ioan‑Aurel Pop mărturiseşte că istoricii profesionişti de azi i‑au reproşat că acordă o atenţie cu totul nemeritată mistificatorului Boia. Mai mult de atât, spiritul său echilibrat, obiectiv, de exemplară urbanitate, avansează un mare respect faţă de „colegul” de la Universitatea din Bucureşti, recunoscându‑i talentul eseistic care i‑a adus o mulţime de fani, ca în fotbal şi‑n muzica uşoară. În Cuvânt înainte la a doua ediţie a cărţii‑replică Istoria, adevărul şi miturile (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014), Ioan‑Aurel Pop explică de ce este nevoie de a scoate în evidenţă anomaliile imediate declanşate de cărţi precum cele ale lui Boia, menite să schimbe mentalitatea unei populaţii, în sensul disoluţiei conştiinţei naţionale. Zgândărindu‑i daimonicul orgoliu pricinuit de succesul la publicul neştiutor, Boia nu s‑a mulţumit cu „gloria” de o zi, ci a republicat periodic Istorie şi mit în conştiinţa românească (dar şi alte cărţi ale sale, între care De ce este România altfel?) atât în ţară (răsfăţat de generozitatea şi de publicitatea Editurii Humanitas), cât şi prin traduceri în alte limbi, încât a întrecut până şi aşteptările propagandei maghiare antiromâneşti, care a ajuns să‑l considere istoric oficial al Ungariei! Mai mult de atât, a distorsionat până la mutilare „şcoala istoriografică” de la Universitatea Bucureşti, inoculându‑le tinerilor istorici că pot face ştiinţă fără cercetare serioasă, doar cu slogane eseistice, repurtând un succes nebun în rândul generaţiei Facebook: „Aproape adolescenţi (nu atât prin vârstă! – n.n.), fără lecturi temeinice, cei în cauză, amăgiţi de paginile exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale istoricului menţionat şi ale elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz. Ei nu se mai îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir sau Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre «naţionalistul» Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert. Aceste atitudini sunt efectul propagandei făcute prin intermediul unor lucrări precum cea aflată în atenţie”[9]. Altfel spus, ceea ce învăţământul preuniversitar denaturează prin puţinătatea orelor de curs şi prin lipsa, din programă, a Istoriei românilor, se desăvârşeşte în mistificările din cărţile lui Boia şi ale discipolilor săi. Oare nu 28 dintre aceştia au semnat un „indignat” protest faţă de Apelul la identitate, suveranitate şi unitate naţională, semnat de 101 de academicieni, la 8 februarie 2017, acuzându‑i, desigur, de „tuberculoză” (naţionalism, antieuropenism etc.)? Noroc că nu au citit Declaraţia de la Paris semnată de 13 mari personalităţi din zece ţări europene (în mai 2017), că înfoliaţii ideologi i‑ar fi demolat şi pe aceştia, în numele dragului marxism cultural. Fireşte, să‑i spui asta în faţă „istoricului” de succes ar suna ca blasfemie, atac la persoană, denaturare a strălucitelor sale realizări în domeniu. El să continue marxismul din anii comunismului când tocmai asta pretinde a combate?! Viclenia vine de acolo că propaganda ceauşistă reuşise să compromită atât de vârtos sentimentul patriotic, încât tot ce ţine de naţional este acum uşor de echivalat cu comunismul sau cu absurditatea conceptului de naţional‑comunism care închide în sine o flagrantă contradicţie în termeni. În virtutea acestei aberaţii, comunismul nu ar fi fost răpus de naţionalism, ci de disidenţa urmaşilor Cominternului, în frunte cu Silviu Brucan şi Ion Iliescu. Este vorba aici de o vicleană uzurpare istorică rezultată din dedublarea evenimentelor din decembrie 1989: pe de o parte, revoltaţii care au pornit împotriva regimului având în inimi şi pe buze imnul Deşteaptă‑te, române![10], iar pe de alta – uzurparea profundului sentiment naţional de către gruparea Silviu Brucan, autoinvestită să perpetueze puterea vechiului internaţionalism marxist prin reformarea sistemului sovietic. Era chiar tema fierbinte a proaspetei cărţi din 1990 a lui George Soros, pe care el a adus‑o în geamantan, în primele zile ale lui 1990, când, în postura de prim străin sosit pe aeroportul Otopeni (închis atunci curselor internaţionale), înlocuia învechitul Manifest al Partidului Comunist de la 1848 cu noua biblie, Opening the Soviet System, carte tradusă imediat la Editura Humanitas[11], adică tocmai acolo unde îşi publică, triumfător, capodoperele şi Lucian Boia. Ciudate coincidenţe!
Oare cine a răsturnat regimul Ceauşescu, revoltaţii care au murit seceraţi de „terorişti” sau eminenţa cenuşie Silviu Brucan şi ai lui? Istoricul american Larry L. Watts spune că revoluţia a fost naţională: „Într‑una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării”[12]. Dovadă că aceia care s‑au jertfit au cucerit esenţialul: imnul Deşteaptă‑te, române!, cu el pe buze, încredinţaţi că vor cuceri libertatea acum ori niciodată. Însă doar acest imn le‑a fost îngăduit, fiindcă restul a căzut în grija „viclenelor uneltiri” ale urmaşilor lui Iuri Andropov, reformatorul pus în ecuaţie practică de către Mihail Gorbaciov. În asemenea complicată ţesătură, a fost floare la ureche ca naţionalismul, fie el cât de echilibrat şi de luminat, să devină ţapul ispăşitor al istoriei postdecembriste, punându‑i‑se în cârcă toate relele de pe pământ. România s‑a dovedit a fi teritoriul ideal de neantizare a sentimentului naţional, încât trebuia repetat, izomorfic, faimosul „experiment Piteşti”, acum însă în cu totul alte obrăzare cultural‑educative. Românii trebuiau să şi‑l facă singuri, stimulaţi, abil, cu umbre care nu sunt, menite să‑ntunece vederea, vorba poetului: „Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,/ Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’.” Putea fi iertat Eminescu pentru dezvelirea adevărului? Nu, fiindcă nici Engels, coautorul Manifestului Partidului Comunist, nu i‑a putut ierta pe paşoptiştii din cele trei ţări româneşti, fiindcă ar fi trădat revoluţia proletariatului mondial, deturnând‑o într‑o revoluţie naţională. Românilor li s‑au ascuns capetele de acuzare ale marelui Friedrich Engels, pentru că trebuiau puse în execuţie de către duşmanul natural al poporului român, cum a numit Take Ionescu imperiul ţarist moştenit intact de către imperiul sovietic, cu şi o mai mare cruzime. Imnul lui Andrei Mureşanu s‑a născut împotriva celuilalt duşman natural, grofii maghiari, vizând însă întreg spaţiul locuit de români: „Iataganul barbarei semilune”, „cnuta” muscală, „despotismul” maghiaro‑habsburgic. Pentru toţi aceştia românii erau obstacol istoric, inclusiv pentru părinţii revoluţiei mondiale. O spune răspicat Engels, în anul de graţie 1848: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte”[13].
Aşa a început legenda neagră a unui popor care încerca să iasă din tara „a pizmei răutate”, din „oarba neunire la Milcov şi Carpaţi” către libertate şi către năzuinţa de „a fi pururi fraţi”, incomodând enorm imperiile vecine. Legenda neagră nu s‑a abătut, de‑a lungul istoriei, doar asupra românilor. Despre fenomen, au scris mulţi autori, de la Alfredo Alvar până la Tratatul de dezinformare al lui Vladimir Volkoff. Primul definea „legenda neagră” ca fiind „distorsionarea atentă a istoriei unei naţiuni, perpetuată de inamicii ei, pentru a o învinge. O distorsionare cât mai monstruoasă posibil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (…) în orice mod posibil”[14].
Philip Wayne Powell arăta că Spania a fost supusă, în Evul Mediu, timp de aproape patru secole, unui asemenea stigmat, văzută de restul Europei ca simbol al reacţiunii, intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii culturale, încât spaniolii înşişi ajunseseră să creadă în imaginarul „legendei negre”, căzând în complexul urii de sine, care i‑ar fi putut nimici ca naţiune dacă nu se producea, la timp, Renaşterea naţională. De la 1437 (Unio Trium Nationum) până la Marea Unire, românii transilvăneni n‑au fost recunoscuţi ca naţiune şi erau destinaţi să se pulverizeze în masa stăpânitorilor. O tărie etnică, lingvistică şi religioasă uriaşă i‑a salvat. Fenomenul s‑a repetat, cu mult mai puţin succes, în Basarabia anexată samavolnic de Alexandru I. Românii din Ucraina actuală au cele mai mici şanse să supravieţuiască. Cartea amintită a lui Larry L. Watts aduce argumente puternice că Uniunea Sovietică a supus România unui veritabil război sub spectrul legendei negre. Şi, ciudat, el nu s‑a sfârşit odată cu evenimentele din 1989, fiindcă, între timp, ţara a intrat în alte „orizonturi roşii”, cele ale „corectitudinii politice”, care au reuşit să exacerbeze în români o canceroasă ură de sine, semnalată încă de Luca Piţu[15], în 1991, ură ajustată de discordia intraetnică, ambele maladii ajungând la un moment de glorioasă ţiganiadă în anul Centenarului Marii Uniri. Aşa lucrează într‑o parte a românilor mitul discordiei din Mioriţa, o jumătate dintre fraţi trebuind să piară pentru ca pizmaşii să triumfe, fără să înţeleagă nimic din recursul la splendoare (N. Steinhardt) al celui care nu vrea să răspundă la violenţă cu violenţă.
În acest conclav, jubilează colportorii legendei negre româneşti, surprinzător de solidari cu viziunea lui Engels de la 1848. Deşi nu s‑a interferat cu imaginea rămasă de la internaţionalistul marxist al secolului al XIX‑lea, domnul acad. Ioan‑Aurel Pop se ciocneşte de ea, cu asupra de măsură, în cărţile lui Lucian Boia. Este un exemplu emblematic de cum „miturile gândesc în oameni, fără ştiinţa lor”. Demitizantul nu ştie şi nici nu vrea să afle cum nihilismul arhetipal, simptom al urii de sine, operă a diavolului, lucrează în imaginarul cărţilor sale. Nihilistul, ajuns la starea de patologie, se iluzionează că poate să fie o copie a lui Nietzsche sau a lui Cioran, neînţelegând, bunăoară, că negarea lui Dumnezeu la aceştia izvorăşte dintr‑o iubire/ credinţă atât de puternică, încât devine disperare. Aidoma este iubirea de România, ajunsă pe culmile disperării, a lui Cioran, din Schimbarea la faţă a României, iubire reconfirmată şi în cartea postumă Mon pays. Nihilismul lui Boia este al unui raţionalist încremenit în suprafaţa lucrurilor, într‑o euforie incapabilă să coboare în zona lor abisală. Ioan‑Aurel Pop descoperă punctul de purcedere a gândirii sale un enunţ formulat într‑un interviu din 13 ianuarie 2013: „Minciuna este mitul fondator al României moderne”. Evident că un ins care e văduvit de orice organ pentru adevăr trebuie, fatalmente, să se sprijine exclusiv pe minciună. De aceea, spre exemplu, pentru el Eminescu nu există, este un „mit”, adică o minciună, în limbajul său anamorfotic atât de plăcut nevolnicilor. Nu e un lucru neobişnuit, fiindcă majoritatea oamenilor îşi clădesc existenţa pe minciună. Aşadar, Lucian Boia se află, în chip fericit, în elementul său. În consecinţă, „perspectiva negativistă a autorului s‑a extins între timp de la istoriografia românească (de la scrierile despre trecut şi de la autorii lor) la trecutul însuşi. Cu alte cuvinte – crede profesorul Lucian Boia nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu minciuni când se referă la trecut, dar trecutul nostru însuşi este o minciună!”[16] Urmare logică: „Dacă minciuna stă la baza fundării României moderne, înseamnă că ţara aceasta nu are nici un rost! Cu alte cuvinte, domnul Boia vrea să‑i facă pe români să înţeleagă că proiectul şi realitatea numite România sunt o iluzie, clădită pe fals şi că, în dreaptă consecinţă, această iluzie trebuie să dispară.”
Cel puţin Engels ne condamna în numele unei ideologii internaţionaliste, ca naţiune inertă la glasul revoluţiei mondiale, încât dispariţia ei devenea o necesitate istorică. Lucian Boia nu‑i mai acordă naţiunii sale nici această condiţie care o înglodează în naţionalismul ce trebuie să dispară de pe glob. Engels constata că românii există totuşi, pe când Boia le neagă şi existenţa în Europa. De fapt, înspre acolo bate şi condamnarea la dispariţie profetizată de Boia, fiindcă şi el are ca sprijin o ideologie la fel de lipsită de fundament ontologic. Derutat o clipă de lipsa totală de afectivitate pentru spaţiul românesc a celui cu care încă speră să dialogheze, Ioan‑Aurel Pop alunecă într‑o mirare inevitabilă: „Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de speranţă?”[17] De ce tablourile cele mai negre despre noi înşine? Explicaţia este nesperat de simplă: aşa porunceşte legenda neagră şi nu există cale de a i te opune, ea lucrând în interiorul incontrolabil al individului virusat de ea.
Mirarea istoricului merge şi mai departe, încercând să afle noi cauze. Admite că ar fi, totuşi, vorba de un cinism validabil ca reacţie la deşănţarea falsului patriotism din era Ceauşescu. Dar şi aici se strecoară o încurcătură: pe vremea aceea, Lucian Boia scria istoriografie în spiritul marxolog al materialismului dialectic şi istoric. Era el sincer sau urma tot glasul minciunii? Ambele însă înseamnă acelaşi lucru. Boia n‑a ieşit întreaga lui viaţă din minciună, care e „mitul” său personal, cum ar spune Charles Mauron: „Dar dacă întoarcem mesajul naţionalist festivist şi triumfalist în unul complet negaţionist, folosind tehnici insidioase, mai puţin sesizabile de publicul larg, spre ce ne îndreptăm? Avem impresia că domnul Boia preschimbă cu 180 de grade naţionalismul glorios, de care unii dintre noi am avut parte, tot într‑un fel de naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al întunericului, al lipsei de speranţă. Spunându‑ne – cu eleganţă, este drept – că România însăşi (şi nu doar trecutul ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă să părăsim acest «proiect falit» numit România, să ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări demne şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare?”[18]
Dar oare „corectitudinea politică” ne‑a fost dăruită în alt scop? Nu ne reeducă ea exact în spiritul clamat şi aclamat cu atâtea aplauze, acela de a dispărea ca naţiune, spre a‑i transforma pe românii capabili şi apţi de muncă performantă în emigraţi (deja socotiţi la vreo cinci milioane) şi în emigranzi (cum i‑a numit Horia V. Pătraşcu[19] pe cei care încă n‑au părăsit ţara, dar sunt oricând gata s‑o facă), pentru ca aceia care se încăpăţânează a rămâne să devină o minoritate? Abia atunci naţiunea va fi cu adevărat o minciună, ficţiunea visată de Engels şi de discipolii săi postmoderni. Iar mirările interogative ale Domnului Ioan‑Aurel Pop se prelungesc: „Cum să ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de spirit? Nu cunoaştem în această lume popoare care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară”[20]. Ce contează atunci când corecţii politic vor să experimenteze până la capăt visurile mesianice ale lui George Soros? Cu cât marea reeducare va înainta, cu atât „vom putea determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor şi să considere drept edenice toate celelalte ţări”[21]. Neîndoielnic. Lui Boia i‑au stat în sprijin mai toţi politicienii incapabili să guverneze România, dar bine struniţi de himera corectitudinii politice. Ioan‑Aurel Pop crede că neantul valah, cum l‑a numit Cioran, va putea fi stăvilit dacă se vor auzi voci care să se împotrivească minciunii, capabile să spulbere elucubraţiile eseistice boieşti. Într‑adevăr, acesta poate fi un remediu. Filosoful şi expertul militar american Willam S. Lind, autorul unei cărţi despre political correctness, spunea: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei.”
Altfel, cu apostoli ai minciunii, de felul lui Lucian Boia, se va alege praful nu doar de România, dar şi de Europa, ea însăşi prizonieră a marxismului cultural. Căci un lucru devine sigur: adevăraţii eurosceptici nu sunt cei care‑şi apără naţiunea, ci victimele corectitudinii politice. Cartea domnului Ioan‑Aurel Pop stă mărturie şi nu va rămâne singulară.
Liliana Danciu
Umanistul secolului XXI
Grea misiune de a scrie, în câteva cuvinte, la ceas aniversar despre Ioan‑Aurel Pop, o personalitate atât de complexă a culturii române contemporane, istoric, profesor, cercetător, academician (cel mai tânăr), figură publică de prim rang! Trecând în revistă titlurile cărţilor semnate în calitate de autor şi coautor (peste 60 apărute în România, Republica Moldova, Germania, Austria, Italia, Polonia, Argentina, S.U.A.), volumele colective coordonate ştiinţific (unele în colaborare cu Dinu C. Giurescu, Thomas Nägler, Antoine François Le Clerc şi alţii), articolele şi studiile din reviste de specialitate (peste 600), amploarea şi amplitudinea activităţii sale editoriale taie respiraţia.
Principala preocupare ştiinţifică a academicianului clujean vizează complexa problematică identitară românească, analizată în spirit critic, întotdeauna susţinută prin apel la document, în contextul socio‑geo‑politic şi, bineînţeles, istoric european, global. Fundamentele fiinţei noastre naţionale vor constitui obiectul unei cercetări atente şi responsabile, mereu obiectivă, avizată de date istorice incontestabile şi descoperiri arheologice de ultimă oră. Începutul expertizei ştiinţifice a istoricului Ioan‑Aurel Pop vizează epoca medievală a Transilvaniei, în particular, şi a statelor româneşti, în general, prelungită de‑a lungul întregii sale cariere editoriale (Instituţii medievale româneşti: Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV–XVI, 1991, teza de doctorat care, după publicare, a fost distinsă cu premiul „George Bariţiu” al Academiei Române; Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII – XX), 1994; The Ethno‑Confessional Structure of Medieval Hungary and Transylvania, 1995; Românii şi maghiarii în secolele IX‑XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia I‑a, 1996, ediţia a II‑a, revizuită şi adăugită, tradusă în limba engleză, 2003; Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, 1997; Geneza medievală a naţiunilor moderne ‑ secolele XIII–XVI, 1998; Naţiunea română medievală: Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII–XVI, 1998; Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‑XVIII), Dacia, Cluj‑Napoca, 2003; Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare şi excludere, 2012). Academicianul român consideră Transilvania drept un spaţiu cultural aparte, îndeplinind mai multe roluri importante în istoria Europei centrale: în primul rând, civilizaţional prin specificul multicultural provocat de confluenţa a trei specificităţi etnice, religioase şi spirituale; în al doilea rând, ca zonă de complementaritate, Transilvania este „o Elveţie sau Europă în miniatură”, cu rol securizant, în ciuda tensiunilor inevitabile; nu în ultimul rând, în calitate de leagăn etnic şi spiritual, acest spaţiu geografic a devenit un reper central esenţial în conştiinţa culturală şi naţională nu numai a românilor, ci şi a maghiarilor şi saşilor.
Aprofundarea savantă a istoriei Transilvaniei devine un pas necesar în cunoaşterea globală, fenomenologică a României, nu numai în planul general al devenirii şi configurării statale, ci şi sub aspectul particular al etnicităţii (Românii şi România: O scurtă istorie, 1998, tradusă în engleză, italiană, germană, spaniolă; Patrimoniul natural şi cultural al României. Munţii Apuseni [editori Ioan‑Aurel Pop, Marius Porumb], 2004; Istoria românilor, 2010). Lucrarea Istoria, adevărul şi miturile. Note de lectură (ediţia I‑a ‑ 2002, ediţia a II‑a – 2014, ediţia a III‑a revăzută şi adăugită, 2018) dezvăluie talentul polemist al cercetătorului clujean, care contracarează cu multă diplomaţie, neutralizând sistematic şi aplicat toţi paşii demersului deconstructivist şi demitizant iniţiat de Lucian Boia asupra istoriei şi culturii naţionale. A cataloga în mod tranşant istoriografia ultimilor două sute de ani drept fantezie, mit şi chiar minciună înseamnă să discreditezi o întreagă naţiune şi, implicit, să anulezi însuşi obiectul analizat. Începând cu sfârşitul secolului al XIX‑lea, demersul ştiinţific cartezian şi‑a declarat limitarea în procesul cunoaşterii, drept pentru care s‑a împletit cu hermeneutica, acceptându‑se totodată ideea că subiectivitatea nu poate fi exclusă în totalitate. La rândul ei, istoria este ştiinţă, dar şi „poveste” a faptelor şi întâmplărilor unui timp ascuns cunoaşterii noastre directe, aspect valabil nu numai pentru istoria românilor, ci şi a celorlalte popoare. De la acest aspect unanim acceptat la identificarea unor minciuni mitizante cu efecte mistificatoare şi păgubitoare pentru fiinţa noastră naţională se instalează o distanţă covârşitoare, „acoperită” cu generozitate doar de fantezia deconstructivă a lui Lucian Boia. Deconstrucţiei sterile şi relativismului absolut, manifestat de universitarul bucureştean, Ioan‑Aurel Pop opune o abordare reconstructivă a istoriei naţionale: „Istoricii caută un sens în trecut şi reconstruiesc un sens din trecut” (Vasile Dâncu).
În Istoria României moderne, lucrare publicată la Editura Ideea Europeană în 2019, academicianul Ioan‑Aurel Pop subliniază nu numai dificultatea unui demers fenomenologic întins pe o durată de aproape trei milenii, ci şi obligaţia morală de a răspunde prompt şi avizat dorinţei de cunoaştere a unei părţi însemnate a societăţii româneşti contemporane. Mai mult, academicianul revine asupra raportului dialectic adevăr absolut/ adevăr istoric, insistând asupra acţiunii istoricului de a recompune din mici bucăţi de puzzle ansamblul vieţii românilor de după 1700 până în timpurile moderne: „Cartea s‑a constituit dintr‑o culegere de texte mai vechi sau mai noi, dintre care multe au mai fost publicate şi cu alte prilejuri. Aceste inserţii, prelucrate conform criteriilor de alcătuire a unei sinteze, sunt însoţite de fragmente ale izvoarelor scrise semnificative, în temeiul cărora s‑au putut reconstitui frescele de viaţă trecută a românilor, imagini recompuse cu acest prilej în funcţie de criteriul veridicităţii sau al adevărului omeneşte posibil. Istoricul care respectă „le métier d’historien” (Marc Bloch) ştie că, aidoma oricărui om, nu va descoperi niciodată adevărul absolut, dar că are obligaţia să tindă spre adevărul istoric (adică acel adevăr relativ şi parţial accesibil nouă, oamenilor). (…) Am scris această carte cu acea convingere că ignoranţa şi somnul raţiunii pot să nască monştri, pe când cunoaşterea şi dialogul pot conduce la înţelegere, la armonie şi la pace” (Ioan‑Aurel Pop).
Începând cu intelectualii români interbelici (Emil Cioran, Mircea Eliade, Mateiu I. Caragiale, Lucian Blaga), problema identităţii naţionale a fost abordată adeseori din punct de vedere sociologic, filosofic, psihologic, cultural şi mentalitar, uneori pătimaş şi strident, dar de fiecare dată prin sublinierea vocaţiei unice de a armoniza contrariile. Această complexă problematică este abordată de academicianul Ioan‑Aurel Pop din perspectivă istorică în lucrarea Identitatea românească. Felul de‑a fi român de‑a lungul timpului, apărută la Editura Ideea Europeană, în 2019, menţionând specificitatea preocupărilor identitare obsesive din acest spaţiu, care geografic este al frontierei şi cultural, al unei diversităţi culturale şi identitare unice în Europa. În contextul socio‑politic şi economic actual, globalizant şi uniformizant, atât cercetarea specializată a istoriei naţionale, cât şi accesul tinerei generaţii la cunoaşterea ei devin repere extrem de importante în vederea păstrării nealterate a identităţii naţionale. De aceea, alături de ceilalţi membri ai Academiei Române, istoricul Ioan‑Aurel Pop militează pentru reformarea corectă a învăţământului românesc contemporan şi revenirea lui la fundamentele clasice ale învăţării.
Prin ampla şi solida‑i activitate de cercetare ştiinţifică, în prima jumătate a secolului XXI, Ioan‑Aurel Pop continuă linia unor mari oameni de cultură români, aplecaţi, cu erudiţie şi pasiune, asupra fenomenelor istorice, deschisă de renascentistul Dimitrie Cantemir, continuată de istoricii iluminişti ai Şcolii Ardelene, preromanticii Nicolae Bălcescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, în secolul al XIX‑lea, prelungită în perioada interbelică cu mari nume, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, încheiată cu figurile academice, Dinu Giurescu, Constantin Daicoviciu, universitare, Hadrian Daicoviciu, şi aristocratice, Neagu Djuvara.
La mulţi ani cu sănătate urăm academicianului Ioan‑Aurel Pop! Istoria noastră trebuie abordată umanist în contextul acestei zbuciumate postmodernităţi, învăţământul românesc şi societatea actuală au nevoie de îndrumare corectă şi înţeleaptă întru valorile morale, spirituale şi identitare autentice.
Note:
[1] Text revăzut şi adăugit.
[2] Ioan‑Aurel Pop, Identitatea românească. Felul de a fi român de‑a lungul timpului, Bucureşti, Editura Contemporanul, p. 88‑99.
[3] O admirabilă ediţie: Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, Editura Basilica, 2018, 495 p.
[4] Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 123.
[5] Vezi, între altele, cărţile: Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Eikon, 2017; Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2018.
[6] Cf. Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Bucureşti, Editura Humanitas, 2015.
[7] Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 63.
[8] Cf., între altele, Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale, trad. din engleză de Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Dragoş Moldoveanu, Bucureşti, Editura Rost, 2015.
[9] Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 69‑70.
[10] Nu întâmplător, Ioan‑Aurel Pop face, în cartea lui, cea mai complexă şi mai profundă exegeză, din câte s‑au produs, a imnului datorat lui Andrei Mureşanu şi Anton Pann.
[11] George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, 1990, vezi traducerea românească la Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
[12] Larry L. Watts, Fereşte‑mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, trad. din limba engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 239
[13] Apud Larry L. Watts, op. cit., p. 31 .
[14] Alfredo Alvar, La Legenda Negra, Ezquerra, Ediciones Akal, 1997, p. 5. Vezi şi Larry L. Watts, p. 711‑712. Arsenalul dezinformator al „legendei negre” se găseşte expus şi în cărţi precum Tratat de dezinformare al lui Vladimir Volkoff (vezi traducerea lui Mihnea Columbeanu, de la Editura Antet, Bucureşti, 2009).
[15] Luca Piţu, Sentimentul românesc al urii de sine, Iaşi, Editura Institutul European, 1991.
[16] Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 77.
[17] Ibidem, p. 79.
[18] Ibidem, p. 80.
[19] Horia V. Pătraşcu, Idealul valah, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017.
[20] Ioan‑Aurel Pop, op. cit., p. 81.
[21] Ibidem, p. 82.
