României îi lipseşte o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ţine numai de factorul uman. Şi anume de investiţia continuă în factorul uman. După cum spunea la vremea lui Spiru Haret, „cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”…
Constantin Lupeanu
Ordinul omeniei
Abia ajunsesem în Singapore, în 1992, şi cineva m‑a invitat să vizitez muzeul pictorului Tan Swie Hian. Este un clasic? am întrebat, neştiutor. Nicidecum, are vârsta poetului vostru Sorescu. Muzeul acestui artist multidisciplinar, cel mai scump pictor singaporez, este o mărturie că marii creatori se cuvin şi pot fi onoraţi din timpul vieţii lor. Ulterior am devenit prieteni, iar el l‑a tradus pe Marin Sorescu. Rememorez acest episod acum, când un cărturar de infinite dedicaţii împlineşte 65 de ani. Academicianul Ioan‑Aurel Pop nu este numai cercetătorul de substanţă al istoriei neamului, el este istoricul complet, eseistul şi scriitorul contemporan cu noi. În anul 2018, Editura Universitară Renmin din Beijing, China, i‑a publicat o carte intitulată Istoria românilor. Cartea a fost primită cu aclamaţiuni de mediile universitare şi de publicul larg, dovadă că, prin glasul Doamnei Yolanda Liu Yehua, directorul pentru cooperare internaţională, prezentă de curând la Târgul de carte Gaudeamus, aceeaşi editură chineză i‑a solicitat un nou studiu. În anul 2020 va fi publicată în limba chineză lucrarea De la romani la români, o incursiune mai adâncă în meandrele istoriei noastre. Parcursul spre laurii destinaţi cezarului va fi împlinit, o ştiu sigur, iar firul istoriei adevărate a românilor ni‑l va limpezi acest om, cu simplitatea, onestitatea, ştiinţa şi patriotismul care‑i sunt proprii din născare şi nu atribute dobândite! Îi conferim Ordinul omeniei仁, în viziunea confucianistă a termenilor. I se cuvine o statuie, la fel cum pictorului Tan Swie Hian i s‑a dedicat un muzeu, care să cuprindă în ea geniul şi perenitatea fiinţei neasemuite!
Adrian Majuru
Pentru un proiect de ţară: Reprofesionalizarea
Motto: „Elita de astăzi, dacă nu reuşeşte să le arate tinerilor care acum se formează, adolescenţilor, că prezentul se poate trăi în România – nu că e ideal, că viaţa ideală nu o să vă spună nici cel din Marea Britanie că o are, nici cel din Finlanda – că viitorul se poate construi. (…) Vreau să zic că, la nivelul nostru local, al unor comunităţi, ne‑am păstrat cumpătul, am păstrat un spirit de echilibru, de rânduială, de regulă. Şi acolo unde spiritul critic a dominat şi selecţia s‑a făcut pe bază de profesionalism, acolo nimic nu e pierdut.”
Ioan‑Aurel Pop, Radiografia dură a României moderne. Destinul unei ţări
Lumea pare blocată într‑un ciclu de răutate. De treizeci de ani ne tot întrebăm cine câştigă, de fapt, odată la fiecare patru sau cinci ani? Societatea este destructurată profesional, iar orizonturile de aşteptare sunt coborâte la minim. Nu este vorba aici numai de o administrare deficientă a ţării, cât mai ales de colonizarea poziţiilor decidente cu sfertodocţi şi obedienţi. Profesioniştii emigrează indiferent de vârstă. Şi aceasta se întâmplă din cauza imixtiunilor politice în sfera decidenţei instituţionale.
Trebuie schimbată radical această situaţie prin ridicarea unei mase critice pozitive faţă de un real proiect de ţară. Alături de interviurile şi poziţiile publice ale preşedintelui Academiei Române, domnul Ioan‑Aurel Pop, s‑au ridicat multe voci care susţin, cu argumente temeinice, construirea unui proiect de ţară prin investiţii continue şi sincrone în educaţie, sănătate şi abilităţi profesionale grefate pe protejarea mediului şi cu plus de moralitate socială. Între aceste voci amintesc aici pe Mircea Maliţa (Reprofesionalizarea, ieşirea din criză, 2010) şi Călin Georgescu (Pentru un ideal comun, 2012).
României îi lipseşte o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ţine numai de factorul uman. Şi anume de investiţia continuă în factorul uman. După cum spunea la vremea lui Spiru Haret, „cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”. În ultimii treizeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost demersurile pozitive susţinute prin argumente constructive, cu repere clare şi etape care trebuie urmate.
În ultimii 30 de ani tineretul profesionalizat emigrează în masă, natalitatea a coborât sub mortalitate, cheltuielile statului întrec încasările de impozitare şi cel puţin plata pensiilor va fi curând vulnerabilă. Inteligenţii sunt conştienţi, dar par să fie lipsiţi de voinţă şi de energie pentru relansare sau măcar dezangajare. În zoologie există o specie pe cale de dispariţie la care apetitul atât s‑a pervertit, încât se satisface luând din propria substanţă în loc să‑şi ia hrana din exterior. Această viciere de apetit o vedem în mediul politic a cărui substanţă este diminuată de invidie, intrigi, certuri, calomnieri şi diversiuni. Apoi incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor extreme, fapt ce determină pierderea energiei şi impune starea de confuzie. Această formă de autodistrugere este evident ajutată. Măscăricii, saltimbancii şi clovnii ne distrează cu veselul lor politicianism, dar ei sunt anume plătiţi ca diversiune şi anestezie.
Aceasta este situaţia, dar care poate fi remediul ei? Operaţiunea de reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, demobilizantă pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Şi această operaţiune de reconstruire a mai fost prezentă în istoria noastră modernă, iar saltul a fost reuşit. S‑a petrecut între 1860 şi 1914, preţ de două generaţii active. Astfel, într‑o ţară care se baza de vraci şi doftoroaie apar deschizători de drumuri în medicina românească precum Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Mina şi Nicolae Minovici, Fr. Rainer, George Severeanu etc. Într‑o ţară având ca principal mijloc de transport carul cu boi apar constructorii şi proiectanţii de avioane precum Traian Vuia şi Aurel Vlaicu. Mai apoi Henri Coandă. O ţară care importa maşinile industriale cu tot cu mecanici, aşa cum a făcut familia Assan când şi‑a adus vestita moară la 1860, apar ingineri de geniu precum Anghel Saligny. Într‑o cultură a imobilismului apar mari exploratori precum Emil Racoviţă şi Grigore Antipa, marinari şi aviatori de geniu precum amiralii Vasile Urseanu şi Nicolae Păiş sau pilotul Bâzu Cantacuzino.
Imobilismul şi rezistenţa la schimbare şi inovare ucide profesionalismul. Acesta îşi păstrează şansa de salvare dacă restrânsa demografie de profesionişti se află plasată în zone decidente ale puterii economice şi politice. Perioadei comuniste, de eliminare şi epurare a valorilor profesionale, înlocuite de „originile sănătoase” ideologic ale posesorilor de putere şi decizie, i‑au urmat 25 de ani de degradare a factorului uman, cu viteze accelerate între anii 1990‑1996. De atunci se constată o victorie a ruralului, o revanşă a spiritului arhaic tribal asupra civiliziaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură. Astfel nu trebuie să mire asocierea clanurilor ţigăneşti cu autoritatea prezidenţială şi structurile mafiote asociate politicului. România anilor 1990‑1996 a coborât la nivelul ocupaţiei sovietice dintre 1945‑1957, din perspectiva nivelului foarte scăzut al coeziunii sociale. Putem spune cel mai deteriorat nivel din istoria noastră modernă. Între 1996‑2000 a crescut constant rata şomajului, au fost distruse marile obiective economice prin faimoasele privatizări pe nimic, vânzări pe un dolar, a unor uriaşe obiective industriale, pe baza unor contracte încheiate în grabă şi în condiţii cel puţin dubioase. Au urmat mari falimente bancare precum Bancorex, Banca Agricolă, Dacia Felix, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor sau Banca Turco‑Română. Deteriorarea bazei industriale a determinat deprofesionalizarea vizibilă a populaţiei şi astfel ridiculizarea şcolii, prăbuşirea rezultatelor de absolvire la bacalaureat. A crescut vizibil procentul tinerilor care susţin că nu au nevoie de şcoală sau de perfecţionare pentru a se dezvolta.
Deprofesionalizarea este susţinută chiar şi de generaţii mai vârstnice, care au trăit moderat şi fără implicare şi care devin agresive atunci când acest confort al lenei şi al degradării le este ameninţat. Ceea ce este mai grav, autoritatea publică, în loc să susţină profesionalizarea, pe care pretinde că o reprezintă în ochii alegătorilor, de fapt, susţine rapoartele leneşilor şi decăzuţilor în dauna celor care îşi oferă efortul de a inova, de a schimba.
La capătul opus se află o realitate pragmatică: faptul că secolul al XXI‑lea va fi marcat de cel ce ştie mai bine cum să profite din plin de ştiinţă, să anticipeze şi să‑şi folosească un miminum de resurse pentru a obţine rezultate maxime.
Cum e posibilă reconstruirea? Toate observaţiile şi toate experienţele acumulate de omenire până în prezent arată, chiar demonstrează faptul că reconstruirea e mult mai dificilă şi mult mai primejdioasă decât construirea de la început. De ce? În primul rând, pentru că terenul este liber şi trebuie să faci curăţenie şi să obţii libertate. Apoi pentru că forţele care au condus nu sunt totalmente lichidate şi încă pândesc în culise şi în întuneric. În al treilea rând, pentru că duşmanii şi concurenţii sunt avizaţi şi ca atare sunt decişi să aplice tratamente preventive şi să extermine din germen. Despre acest detaliu avertiza la vremea lui Niccolò Machiavelli: „Când duşmanul vine să atace, diviziunile interne sunt cauza ruinării acelui stat. Partidul cel mai slab devine instrumentul invadatorului, iar partidul cel mai tare se vede lipsit de totalitatea resurselor naţionale”. După cum a fost PMR‑ul la început de drum. Cum s‑a ajuns la situaţia de azi, deşi suntem la peste 20 de ani de la căderea cel puţin oficială a comunismului şi a partidului unic? Ne spune tot Machiavelli: „Dacă ţările cucerite au fost obişnuite să trăiască libere şi după propriile lor legi, nu sunt decât trei mijloace pentru a le putea păstra sub ocupaţie. Primul este de a le ruina în mod complet. Al doilea este de a le coloniza cu altă populaţie. Al treilea este de a le lăsa propriile lor legi, de a impune numai plata unui tribut şi de a însărcina un mic număr din cetăţenii ei cu conservarea acestei posesiuni. Neputându‑se menţine decât prin puterea şi protecţia ocupantului, aceşti guvernanţi sunt interesaţi să întrebuinţeze totul pentru permanentizarea stării existente. Şi fără îndoială că o ţară obişnuită să trăiască liber va fi mult mai sigur ţinută sub ascultare de către ocupant, atunci când acesta ar reuşi să găsească guvernanţi de încredere pentru el dintre proprii ei cetăţeni” (Niccolò Machiavelli. 1469‑1527).
Care e soluţia? Cea mai proastă modalitate şi condamnată din start este repetarea. Să începi construirea, adică reconstruirea cu aceleaşi metode care în trecut n‑au fost suficiente şi care în prezent sunt uzate. I.D. Sîrbu avertiza în anii 1980 că în istorie, dacă nu ai atenţia dublată de inteligenţă, „cuvântul «devenire» seamănă izbitor de mult cu un alt cuvânt: «revenire»”.
Se impune ca operaţiunea de reconstruire să înceapă cu o unealtă nouă, surpriză pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Deci, o creaţie de nou superior cu funcţie de surpriză invincibilă. Iar această unealtă nouă este reprofesionalizarea. La plante şi la animale viaţa continuă prin repetarea valabilului, dar la om şi la popoare viaţa nu poate continua decât prin continuă creaţie. Cine nu creşte, de fapt, descreşte. Cine nu înaintează, de fapt, regresează. Şi cine nu învinge, de fapt, este învins.
Mulţumită memoriei, imaginaţiei şi raţiunii, inteligenţa poate găsi toate soluţiile şi poate rezolva toate problemele. Să cultivăm caracterul în plus de intelect şi să dezvoltăm spiritul de echipă în plus de puterea personalităţii. Şi avem certitudinea că aceste valori sunt conservate şi se manifestă în generaţiile active şi foarte tinere. Din interiorul acestui fenomen în desfăşurare, Ioan‑Aurel Pop ne relevă o realitate ignorată însă de către decidenţii politici: „(…) Dacă unii dintre politicienii noştri ar avea răbdare să vină în faţa unei săli pline de tinerii unui amfiteatru de 120 de studenţi şi să audă cum receptează modelul din faţa lor studenţii, n‑ar mai crede că totul e pierdut”.
Dana Oprica
Să te aduni odată cu istoria…
„Istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi; pentru că fieştecare stare, fieştecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună.”
Mihail Kogălniceanu, Cuvânt de deschidere al celui dintâi curs de istorie naţională
Timpul. Trecut, prezent şi viitor. Ce este trecutul? Ce este istoria? În termeni simpli, istoria este povestirea unor întâmplări trecute. În termeni filosofici, istoria se priveşte din perspectiva obiectivităţii. Se poate şti cu adevărat ce s‑a întâmplat în trecut? Sunt unii care se îndoiesc de prezentarea faptelor în mod obiectiv. Istoria ajunge până la noi prin intermediul izvoarelor, reprezentate prin texte, care mereu sunt supuse interpretărilor. Cei care interpretează o fac din punctul în care se află, adică din prezentul propriu. Atunci, ne întrebăm cât de aproape suntem de obiectivitate, se poate atinge sau trebuie să gândim istoria dintr‑o poziţie diferită? Există o formă tradiţională de a nara istoria, care presupune reducerea ei la relatarea unor evenimente importante ale unor oameni de seamă, pentru că istoria este, de asemenea, un mănunchi de fapte ale unor oameni care, din anumite motive, sunt consideraţi mai importanţi decât ceilalţi.
Istoria se conturează prin modul în care o gândim în prezent, în relaţie cu valorile dominante din prezent. Faptele nu apar ca prin minune, ci sunt înlănţuite, orientate către un obiectiv superior precum libertate, revoluţie, egalitate.
Istoricilor le revin două obligaţii grele: de a povesti ceea ce s‑a petrecut înainte de a fi apărut (ca să nu rămânem copii pentru eternitate) şi de a nu povesti nimic fals, de a nu omite nimic, de a nu fi părtinitori, de a nu ridica suspiciuni legate de simpatii sau antipatii. Este prima lege a istoriei declarată de Cicero în De oratore, II. Avem nevoie să ştim pentru că scientia potestas est (Bacon), pentru că istoria este martorul timpurilor, lumina adevărului, viaţa memoriei, călăuza vieţii, mesagerul celor vechi (Cicero).
Am insistat asupra istoriei pentru că este universul care îl defineşte pe Ioan‑Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române. Istoria are ca material trecutul şi poate să fie o formă de a construi viitorul, iar dacă nu, de a ne face mai înţelepţi, pregătindu‑ne să înţelegem mai bine şi să preţuim viaţa pe care o trăim. Istoricilor le revine sarcina de a ordona timpul, mai ales când aceasta se transformă într‑un câmp de conflicte şi tensiuni între diferite versiuni. Pentru Profesorul Ioan‑Aurel Pop, istoria este şi o formă de a construi identitatea naţională, pentru că identitatea este un exerciţiu de căutare, de clădire cu fiecare noutate care apare din punct de vedere cultural, migratoriu şi chiar tehnologic. Identitatea naţională se referă la continuitatea şi individualitatea unei naţiuni, ca ceva care menţine permanenţa în mijlocul proceselor de schimbare şi de criză. Alăturarea termenilor identitate şi schimbare ar putea părea paradoxală, însă e nevoie de acest mediu inconstant, nesigur pentru ca individualitatea să răzbată, să‑şi facă loc în plan internaţional. Doar un iubitor de ţară putea să cuprindă în câteva fraze o mulţime de idei şi o enormă sensibilitate despre românii care şi‑au trăit viaţa cât de bine au ştiut, viaţa nici pură sau imaculată, nici plină de urgii. Iar viaţa înseamnă istorie: „Românii şi‑au făcut istoria aşa cum s‑au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură sau imaculată, dar nici oribilă şi plină doar de dezastre. A fost de toate felurile, ca viaţa, fiindcă istoria înseamnă viaţă. Este important de ştiut că românii există şi ei între naţiunile lumii, că au o ţară sau chiar două ţări ale lor, cu un trecut bogat, cu Dunărea şi cu Munţii Carpaţi, cu ţăranii Maramureşului, uitaţi parcă de timp, cu mânăstirile pictate ale Moldovei, cu Delta Dunării şi cu Marea Neagră, cu podgoriile de la Cricova şi clopotele mânăstirii Căpriana, cu aurul Apusenilor şi cu cetăţile de pe Nistru, cu Eminescu, Blaga, Enescu sau Brâncuşi, cu oameni care mai aşteaptă încă să fie cunoscuţi. Ei au un mesaj de transmis pentru comunitatea internaţională şi ţin mult la acest mesaj al lor” (Ioan‑Aurel Pop, Românii şi România. O scurtă istorie, Editura ICR, 2018).
Mircea Platon
Ioan‑Aurel Pop şi România limpede
Prin 1997‑1999 începuseră să facă mare vâlvă cărţile lui Lucian Boia. Era şi epoca în care se ducea o bătălie acerbă pentru introducerea manualelor alternative. Pe ecranele televizoarelor, bătălia se ducea între Sergiu Nicolaescu şi Dan Berindei, de o parte, şi nişte lupi tineri ai istoriografiei excentrice – îmi amintesc de un Adrian Cioroianu cu pletuţă neopaşoptistă – de cealaltă. Asistam stupefiat la acest spectacol şi nu înţelegeam de ce, sub pretextul decomunizării istoriografiei, se proceda la bagatelizarea istoriei şi istoriografiei naţionale.
Am scris un articol despre Boia şi am fost felicitat pe la colţuri de hol de universitate de diverşi istorici. I‑am întrebat de ce nu scriu ei, de ce nu‑şi apără integritatea profesiei. Motivele erau diverse, dar în esenţă aveau de a face cu o modestie epistemologică dusă până la cea mai înduioşătoare smerenie. În acel context, am descoperit, la începutul anilor 2000, cartea lui Ioan‑Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile (2002), în care istoricul clujean demonta punctual, cu superbă erudiţie şi severă dezinvoltură, bărnuţian îmi vine să zic, eşafodajul de cârpe şi carton al lui Boia. Mi s‑a părut, atunci, că I.‑A. Pop a reuşit, în acel context, să ridice flamura nu doar a profesiei, ci şi a naţiunii, arătând cum poţi fi român „în limitele adevărului” istoric. Cartea a cunoscut mai multe ediţii, mai puţine totuşi decât cele ale lucrării lui Boia, rămânând până astăzi o piatră de poticnire pentru admiratorii mistificatorului demitizator de la Humanitas.
Aproape un deceniu mai târziu, prin 2009 cred, am venit în ţară pentru a participa la simpozionul Penser l’Europe, admirabil organizat de academicianul Eugen Simion. Am avut atunci ocazia să‑l întâlnesc pentru prima oară în viaţă pe Ioan‑Aurel Pop şi am descoperit un om a cărui afabilitate era de o măsură cu erudiţia sa şi cu prezenţa sa aulică impecabilă. Îmi amintesc că am mers alături de el pe băncuţa unui microbuz şi am discutat despre naţiunea etnică şi naţiunea politică în Evul Mediu. Omul mi s‑a părut atunci o combinaţie de ştiinţă de carte şi de bun‑simţ care m‑a cucerit total. Apoi m‑am întors peste mări şi ţări unde locuiam atunci şi nu am mai schimbat vreun mesaj.
După aproape încă un deceniu, recent întors în ţară, prin 2017, discutam cu nişte istorici din generaţia mea starea istoriografiei româneşti. Am aflat atunci, cu uimire, că istoriografia românească e cuprinsă de „un val de naţionalism”. Am întrebat unde e acel val, căruia, le‑am zis îngrijoraţilor mei interlocutori, voiam să mă alătur şi eu. Şi mi s‑a răspuns că e vorba de Ioan‑Aurel Pop. Deşi I.‑A. Pop a fost, totuşi, într‑un fel de superbă singurătate – chiar dacă nu izolare, pe parcursul confruntărilor sale cu hipsterii şi hipioţii istoriografiei, iată că, atunci când vine vorba de „naţionalism”, un om poate fi perceput, în România de astăzi, supusă tuturor agresiunilor şi pervertirilor culturale în masă, ca un „val” de naţionalism.
Cam acesta e I.‑A. Pop „al meu”. Dincolo de aceste repere personale, rămâne opera unui istoric care a îmbinat activitatea de medievist, cu aceea de „intelectual public” cum se spune acum, adică de pedagog al naţiei, de istoric descoperitor de cărări şi păstrător de repere. Lucrările sale despre naţiunile medievale (Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII‑XVI), 1998; Naţiunea română medievală: Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII‑XVI, 1998) reprezintă un mod de a fi EUropean sau euro‑atlantic care, nu ştiu de ce, pare a le fi străin istoricilor noştri de modă nouă, mai degrabă provinciali dacă ar fi să‑i judecăm după ideologia deja răsuflată pe care o ilustrează în operele lor. Explorarea naţiunilor medievale e un domeniu care poate corecta multe dintre excesele moderniste ale şcolii demitizatoare şi ale marxismului cultural şi istoriografic care informează poziţia acestei şcoli. „Din mâinile valahilor schismatici…”. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII‑XIV) (apărută în a doua ediţie în 2017) reprezintă un admirabil studiu monografic al raporturilor de putere între români, coloniştii saşi sau secui, şi autorităţile maghiare. Re de Dacia: un proiect de la sfârşitul Evului Mediu (2018), volumul lui I.‑A. Pop şi Alexandru Simon, ne prezintă un segment semnificativ din istoria politică şi culturală a „Daciei” în context medieval şi umanist, o reconstituire a imaginarului şi diplomaţiei din epoca lui Ştefan cel Mare.
La aceste minuţioase şi bogate monografii, se adaugă volumele de sinteză, cum ar fi cele de istorie a Transilvaniei, scrise sau editate în colaborare cu Ioan Bolovan sau Thomas Nägler, precum şi volumele de publicistică, scrise cu vervă, erudiţie şi salutară prospeţime de către un istoric care s‑a încăpăţânat şi a reuşit să facă din cărţile sale o bogată coroană istoriografică în stare să elibereze oxigenul necesar eradicării unei mari părţi din poluarea la care suntem supuşi de ţevile de eşapament cultural ale sistemului.
Pall‑Szabo Ferenc
Calitatea de a fi Om
A scrie despre un om este întotdeauna greu. A scrie despre omul care te‑a influenţat cel mai mult în carieră, care a fost alături de tine şi te‑a sprijinit la nevoie este o povară şi mai grea. Dar este o povară frumoasă.
M‑am întâlnit prima dată cu Ioan‑Aurel Pop acum douăzeci de ani. Era sala mare a Facultăţii de Chimie, eu eram proaspăt student la istorie. Aveam doar câteva ore cu el, era perioada de tranziţie spre sistemul Bologna, nici măcar un semestru nu ne‑a predat. El era singur, noi eram foarte mulţi şi gălăgioşi. Nu‑mi amintesc prea multe de atunci, tot ce ştiu e că atunci când a început să vorbească, fără să ridice tonul (încă nu era instalat microfonul), s‑a făcut linişte.
Câţiva ani mai târziu, la cursurile de master, am avut ocazia să‑l aud de mai aproape, într‑un cadru mai restrâns. Era un curs de Istoria Transilvaniei, dar au urmat şi altele. Timpul parcă zbura în timp ce vorbea, orele lui aduceau momente de linişte într‑o lume zbuciumată.
Odată, sub influenţa unei lecturi proaspete, la un curs, i‑am spus că nu sunt de acord cu el. Colegii s‑au uitat cu mirare şi milă la mine: nu e la modă să‑ţi înfrunţi profesorii, căci dacă profesorul te ţine minte, păţeşti ca la Mărăşeşti, nu mai treci niciodată. Nu ştiu dacă profesorul Pop m‑a ţinut minte sau nu, cert este că la examen nu am primit notă mică.
Apoi, în 2011, am decis să mă înscriu la doctorat. M‑am uitat pe lista celor care aveau drept de conducere şi am început să‑i elimin pe cei la care, din varii motive, nu doream să mă înscriu. Până la urmă am rămas cu un singur nume pe listă: Ioan‑Aurel Pop.
Primul impuls a fost să renunţ: dată fiind faima lui, ştiam că nu voi fi singurul candidat. Până la urmă mi‑am luat inima în dinţi şi l‑am întrebat dacă pot să mă înscriu la el. Domnul Profesor mi‑a spus doar atât (căci el nu face promisiuni deşarte): depune‑ţi dosarul şi prezintă‑te la examen, apoi vedem ce ştii. Aşa am făcut, m‑am prezentat la examen. Am fost admis. Prin şcoala doctorală mi s‑a comunicat rezultatul înainte să fie afişat oficial pe site. Nu mi‑a venit să cred: m‑am liniştit doar atunci când mi‑am văzut oficial numele pe listă.
Astfel a început o aventură foarte frumoasă în care, ori de câte ori aveam nevoie, Domnul Profesor, cu toate că între timp a fost ales rector al universităţii şi primea zeci, poate sute de scrisori pe zi, a răspuns prompt la solicitările mele şi m‑a ajutat de fiecare dată: cu o carte care nu se găsea la bibliotecă, cu un contact al persoanei care îmi putea oferi informaţiile de care aveam nevoie. Aştepta aceeaşi promptitudine şi de la mine: cu o ocazie l‑am rugat să mă ajute cu găsirea unor materiale. Cu toate că mi‑a oferit toate datele necesare ca să încep să lucrez, eu nu m‑am apucat de cercetare. După o săptămână, într‑o dimineaţă, la trezire, mă aştepta scrisoarea lui: îmi cerea să mă prezint la arhive şi să încep chiar în ziua respectivă.
Rectorul Ioan‑Aurel Pop nu s‑a remarcat cu absolut nimic în presa de scandal: nu a îndepărtat din cadrul universităţii oamenii care au avut curajul să‑l înfrunte cu diferitele ocazii, chiar i‑a luat alături de el dacă îi considera valoroşi, mai mult, nu a intrat în politică, deşi multă lume se aştepta la aşa ceva. Universitatea nici măcar n‑a urmat trendurile vremii: atunci când numărul studenţilor scădea drastic peste tot în România, la UBB numărul celor înscrişi creştea de la an de an.
Ceea ce a făcut însă a fost excelent. Universitatea Babeş‑Bolyai a ajuns, incontestabil, cea mai prestigioasă universitate din ţară, fapt dovedit nu prin declaraţii pompoase, ci prin rankinguri oferite de instituţii internaţionale de renume. Astfel că, atunci când s‑a ajuns la alegeri la finalul primului mandat, lucrurile au devenit previzibile: mai toată lumea a fost de acord că el este cel mai potrivit om pentru conducerea universităţii, normalitatea fiind ceva… normal.
Unul dintre momentele cele mai emoţionante de care am avut parte a fost o lansare de carte la sala radio Cluj. Rectorul UBB, personalitate de marcă a culturii româneşti, a făcut un gest pe care mulţi nu pot sau nu îndrăznesc să‑l facă: a recitat câteva strofe, în limba maghiară, dintr‑o poezie a unui mare poet maghiar, Ady Endre (de altfel, prieten bun cu Octavian Goga): Párisban járt az ősz (Ieri venise Toamna la Paris).
A fi om, şi om de valoare, nu înseamnă neapărat să publici în reviste prestigioase, să ţii discursuri pompoase. A fi om înseamnă mai mult să te uiţi în ochii celui cu care vorbeşti, să‑l întrebi de sănătate, de familie. Căci munca este importantă, dar sunt lucruri şi mai importante. La fel de important este şi respectul celuilalt: adesea el îmi ura mie şi familiei la mulţi ani atât în română, cât şi în maghiară. Iar aceste gesturi, deşi par banale la prima vedere, contează. Contează pentru suflet.
Acum este vremea să urez eu:
La Mulţi Ani, Domnule Rector!
La Mulţi Ani, Domnule Preşedinte al Academiei Române!
La Mulţi Ani, Ioan‑Aurel Pop!
