Cu şase ani în urmă, pornind de la o splendidă carte a lui Ştefan Borbély (căruia îi voi spune în continuare numai pe numele mic, pentru a marca o prietenie fraternă la care ţin mult), Civilizaţii de sticlă. Utopie, distopie, urbanism (Limes, Cluj‑Napoca, 2017), am scris un text care îl plasa pe autor în contextul studiilor despre utopie, „Ambivalenţele transparenţei; cu Ştefan Borbély în Utopia” (Vatra, 9‑10/558‑559, 2017, p. 134). Era numai unul din contextele în care trebuie citite cărţile şi publicistica acestui învăţat, dar paragraful final al textului meu poate servi pentru un portret mai cuprinzător: „Toate aceste calităţi compun profilul unui savant umanist cum avem tot mai puţini în cultura noastră şi cum nu mai sunt destui nici în culturile occidentale. Cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm că Ştefan Borbély, spirit cosmopolit, cetăţean al lumii şi călător prin Utopia (privită cu acea combinaţie de empatie hermeneutică şi distanţă critică – cold empathy, spunea Michael Herzfeld – fără de care nu ne putem apropia cu adevărat de cineva ori ceva), a ales să scrie în limba română şi să devină om de cultură român. O alegere care, fără să‑l îndepărteze în vreun fel de limba sa maternă, maghiara, ori de cultura maghiară, în special transilvăneană, i‑a întărit identitatea de spirit universal, completată de enciclopedismul poliglot şi perpetuu iscoditor. Şi, la fel de important, l‑a înscris pe o altă listă scurtă: cea a promisiunilor generaţiei optzeciste care au fost strălucit confirmate.”
De curând („Folly”, Contemporanul. Ideea europeană, XXXII, 8/833, 2021, p. 5), Ştefan a vorbit despre sine şi mai franc decât cu alte prilejuri, dându‑ne un autoportret ironic şi autoironic, adresat deopotrivă celor care‑l consideră „străin de cultura în care [s‑a] format” şi celor care‑l văd, precum cândva Adrian Marino, drept un autor/om „transetnic” (în sensul cel mai pozitiv). Tuturor, Ştefan le semnalează avantajele de a fi văzut ca intrus şi „disponibilitatea [sa] pentru ariergardă”. Autoportretul e întregit de autoevaluări confesive ale operei sale, pe care ar dori s‑o vedem (unii o vedem!) coerentă, cu numeroase cărţi (inclusiv monografii) şi texte mai scurte (în volume ori în periodice) pe teme, de structuri şi stiluri diferite, dar care se leagă în adânc şi în înalt. (Auto)ironia lui Ştefan este însă ambivalentă, ca toate (auto)ironiile. Încă din titlu, care trimite la un manierism arhitectonic al vechilor grădini englezeşti, în care elemente incongrue, plasate strategic în diverse locuri, erau menite să creeze un sentiment de contrarietate (în fond complice), poate nu departe de anumite forme de insolitare. Exact în sensul în care Ştefan vede lumea: „realul, ca atare, e doar deprimant; devine însă interesant prin insolitare”. Pe scurt, iată cum vrea să ni se înfăţişeze acest autor erudit şi original, inteligent şi expresiv: un fel de folly – adică un element nemiscibil, suspendat „la liziera unei culturi pentru care a [..] rămas un intrus considerat prezumţios, de‑a pururi neîmplinit şi inexplicabil”. Cu toată prietenia, nu sunt de acord. Ştefan Borbély este deplin integrat în cultura română înaltă, pe care o ilustrează în ce are ea mai bun ca deschidere universală.
Titlul shakespearian pe care l‑am ales pentru aceste rânduri omagiale (desigur, pentru sensul său general, nu pentru contextul său particular) este, dacă mi se permite şi mie, tot (auto)ironic. Într‑adevăr, ce contează numele? Dacă Ştefan se numea István şi locuia în Ungaria, toate ruminaţiile despre identitatea sa etno‑culturală se puteau rezuma, parafrazându‑l pe Montesquieu cu gândul la Cioran, prin întrebarea Comment peut‑on être hongrois? Dar Ştefan se numeşte Ştefan şi e transilvănean, iar terenul său de consacrare e cultura română. Deci, am avea nevoie de alte întrebări cioraniene sau ar trebui să le depăşim pe toate. Mai mult, numele întreg al prietenului meu e bilingv. Ca al meu, care însă include un cognomen din limba greacă (perfect… anonimizat prin uz şi prin grafia lipsită de diacritice). Prin urmare, întrebările identitare esenţialiste sunt şi mai puţin plauzibile în cazul lui Ştefan, care a demonstrat prin viaţă şi operă că se poate ieşi din identitatea dată, prezumată, atribuită, tribală, metafizică etc. fără a‑ţi pierde rădăcinile ori ramurile şi fără a‑ţi inventa altele. Pur şi simplu, se poate trăi în spiritul patriotismului cosmopolit kantian, ba chiar în şi mai mare libertate. În deschidere empatică spre toate zările şi toate numele/lumile posibile. Şi nu devenind anonim (Ştefan vorbeşte în articolul din care am tot citat, plecând de la un singur caz în care aşa s‑a şi întâmplat, că idealul său ar fi ca textele să‑i circule anonim în spaţiul virtual), ci asumându‑ţi senin şi poate cu gratitudine şansa existenţială şi spirituală de a putea vedea dincolo de închiderea unei origini /comunităţi în fond fortuite, nu definitorii, prescriptive, previzibile, fără rest.
Ischia şi Bucureşti, 15 şi 21 septembrie 2023
Iulian Boldea
Comparatism şi hermeneutică
Cărţile lui Ştefan Borbély se disting prin supleţea dicţiunii critice, printr‑un demers hermeneutic constructiv şi empatic, alimentat de erudiţia decomplexată, nuanţată, lipsită de ostentaţie, într‑un dublu registru tematic: orizontul literaturii române (cronici literare ale unor cărţi de actualitate) şi perimetrul literaturii comparate (eseuri, studii bine articulate teoretic, cu deschidere conceptuală amplă, şi cu resorturi analitice riguroase). Eseurile din volumul Grădina magistrului Thomas (1995) au reflexe filosofice, explorând teme mai puţin valorificate, autorul fiind atras de „faliile”, golurile, zonele de umbră ale textelor literare. Se regăsesc scriitori şi opere din literatura română (Experienţa lui Arghezi, Complexul lui Nessus (Liviu Rebreanu), Izvorul Alb, Un caz de compatibilitate limitată: Maitreyi, Corespondenţe Rilke – Blaga, dar şi din perimetrul literaturii universale – Ritmurile corpului în Grecia antică, Drumul spre Nietzsche, Experienţa lui Kafka, Laudatio mortis (Thomas Mann), Grădina magistrului Thomas (Hermann Hesse). Eseistul îmbină fervoarea ideatică şi rigoarea metodei, geometria, nuanţa şi supleţea, lipsa de prejudecăţi şi coloratura afectivă. Cartea Visul lupului de stepă (1999) e structurată în două secţiuni (Teme româneşti şi Teme străine). Demne de interes sunt comentariile despre reflexele gnostice din opera lui Blaga, sau despre Cartea Oltului în grilă alchimică, despre relaţia dintre Freud şi Jung, despre tema insularizării la Thomas Mann, despre scenariile iniţiatice din Lupul de stepă de Hesse, despre forţele germinative din Elegiile lui Rilke. Ştefan Borbély este atras, însă, şi de actualitatea unor concepte (ideea de Mitteleuropa, ecumenismul, New‑Age etc.). De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul în literatură (2001) e o carte în care autorul interpretează semnificaţiile toposului eroic, prin prisma dihotomiei eroic‑antieroic, distingându‑se eroicul stihial de eroicul solar şi civilizator. Eseistul surprinde dualitatea eroului, capacitatea de dedublare, autodepăşire şi metamorfozare, dezamorsându‑se prejudecata solarităţii eroicului preponderent civilizator.
Textele de atitudine ale lui Ştefan Borbély sunt reunite în volumul Opoziţii constructive (2002), despre anomaliile unei societăţi scindate, fără repere morale autentice, despre forţele oculte ale puterii, despre forme diverse de comunicare interculturală, analizate prin grila diferenţelor de mentalitate şi a fantasmelor identitare, dar şi din unghiul categoriei „excentricului”, a intelectualului, tentat de relativizarea poncifelor sau de examenul demitizant al istoriei. Criticul remarcă insuficienţele stării de tranziţie perpetuată nepermis de mult, confuzia valorilor, „relativitatea vinovată”, „nebulozitatea ambiguă” a românilor care au avut dintotdeauna „o relaţie sibilinică, nu eroică sau lucidă cu istoria”, din perspectiva unei „magii a sensurilor duble”. Cartea este o invitaţie la dialog, la dezbaterea liberă, la decenţă şi obiectivitate, din perspectiva unei conştiinţe etice responsabile, ce propune glisarea dinspre conflict şi ambiguitate înspre dialogul diferenţelor, prin dezamorsarea opoziţiilor distructive, care ar avea şansa de a deveni constructive, printr‑un exerciţiu de luciditate, de eliberare de canoane ideologice. Ideea dominantă este, aici, cea de translaţie interculturală (translaţii putere/cultură, identitate/alteritate), depăşindu‑se astfel opoziţiile şi diferenţele conflictuale (fantasmele grupului, mitul salvatorului, al străinului ostil etc.), atât de îndepărtate de o civilizaţie a comunicării eficiente, empatice.
Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003) reprezintă un demers hermeneutic ce subliniază corespondenţele dintre resorturile fantasticului şi reflexele mitice, accentul analizelor fiind plasat asupra mecanismelor thanatice. Cercul de graţie (2003) e o culegere de cronici literare, expozitive, explicative şi interpretative, scrise în ton echilibrat, cu o interesantă circumscriere teoretică a conceptului de postmodernism, prin grila cărţilor dedicate fenomenului de Liviu Petrescu şi Mircea Cărtărescu, autorul consemnând o desincronizare între teorie şi practica scriiturii în spaţiul postmodernismului românesc. În monografia consacrată de Ştefan Borbély lui Matei Călinescu (2003) exegeza se referă la singularitatea teoreticianului literaturii determinată de o „etică a distanţei”, insistându‑se asupra necesităţii „recontextualizării” operei lui Matei Călinescu, prin „asimilarea unor grile specifice ideologicului, politicului sau mentalităţilor”. În Thomas Mann şi alte eseuri (2005), autorul reface relieful comparatisticii exigente, printr‑o racordare a fragmentarităţii la valenţele spiritului de sinteză. Fascinaţia prozei lui Thomas Mann este redată fără nicio umbră de ambiguitate, ca „nevoie de seninătate” şi de trăire a vieţii „la intensitatea ambiguă, responsabilă a ludicului“. Lectura prozei lui Thomas Mann este aplicată, captivată de nuanţele textului, riguroasă, fermă în opţiuni metodologice şi analitice, redând semnificaţia unor cupluri tematice antitetice (burghez‑artist), deghizările carnavaleşti ale demonicului, pactul cu diavolul, conflictul dintre modernitatea raţionalistă şi premodernitatea iraţională, dintre civilizaţie şi barbarie. Celelalte eseuri au un conţinut eterogen, referindu‑se la tema morţii în proza lui Hermann Hesse, la imaginarul nocturn în vechea mitologie germană, sau la convergenţele dintre creştinismul primitiv, tradiţia iudaică şi sincretismul mitologiei greco‑romane.
Volumul O carte pe săptămână (2007) respectă condiţia criticii foiletonistice, care completează fericit vocaţia de comparatist şi de eseist a lui Ştefan Borbély. Elanul constructiv, mecanismele empatiei, resorturile analizei – sunt resursele definitorii ale scriiturii, autorul fiind atent la meandrele textului analizat, realizând totodată racordurile necesare între opere, epoci literare sau stiluri de creaţie, formulările, sintetice şi plastice totodată, ale cronicarului construind, din linii sugestive şi nete, profilul unui autor, tiparul stilistic ce tutelează o anume personalitate artistică, rezonanţa unei scriituri. Existenţa diafană (2011) e o radiografie critică a unui deceniu literar (2000‑2010), Ştefan Borbély manifestând predilecţie pentru cărţile din sfera istoriei mentalităţilor sau din perimetrul studiilor culturale. Observator atent al actualităţii literare, cu simţ critic sigur, cu spirit ludic relativizant ce transpare dincolo de gravitatea procedurală, Ştefan Borbély înregistrează, în cultura română, două tendinţe: una de ideologizare, alta manifestată printr‑un „sentiment al «târziului» existenţial”, literatura română de azi caracterizându‑se printr‑o stare de „oboseală resemnată, antivitalistă, consonantă cu letargia socială şi politică din jur”.
Impunându‑se prin dezinvoltură şi competenţă, printr‑un „stil energic, limpede şi cursiv” (Adrian Marino), Ştefan Borbély este un adept al criticii de idei, dovedind atenţie la nuanţele textului, evitând constrângerile, abuzurile interpretative sau relaxările axiologice. Spirit aplicat, metodic, geometrizant, criticul îşi revelează o erudiţie neostentativă, asimilată cu naturaleţe. Cărţile sale ilustrează dialectica distanţării şi participării, interpretările remarcându‑se prin fermitate analitică, prin deschidere conceptuală şi precizie, calităţi ce îi permit autorului să circumscrie idei şi forme literare, să exploreze structuri artistice sau să fixeze simptomatologii culturale.
Constantina Raveca Buleu
Pornind de la cărţi…
Poate că nu toate călătoriile se convertesc în poeme, aşa cum recomandă la modul ideal Paul Blackburn, însă, pentru Ştefan Borbély, toate drumurile sale prin lume sfârşesc prin a coregrafia discrete exerciţii de recunoaştere, cu tot ceea ce implică termenul de‑a lungul istoriei sale culturale, de la anagnorisis la consacrare şi configurare identitară. Decupate din încărcătura simbolică a „turnuleţului de hârtie” despre care el a scris – şi care‑i trezeşte întotdeauna un entuziasm ludic, ironic şi molipsitor –, alcătuit din cărţi, conspecte colorate şi scriitori (fie ei prozatori, artişti, regizori, teoreticieni sau filosofi), evadările lui Ştefan Borbély în geografiile „reale” sunt departe de scorţoşenia, prin nimic justificată în cazul de faţă, a universitarului sau de evlavia epigonului lipsit de instinct critic. Dimpotrivă, fiecare vizitare a locurilor puternic marcate de personalitatea şi creaţia vreunui autor sau artist prins obsesiv sau marginal (cu toate că îi plac marginalii de tot soiul!) în panoplia studiilor şi eseurilor semnate de Ştefan Borbély, reprezintă pentru acesta un prilej de deconstrucţie/reconstrucţie a unor experienţe culturale memorabile, în interiorul cărora el caută mereu punctele de scurtcircuitare, convergenţele combinatorii dintre spiritualitate, creativitate, societate şi geopolitică, respectiv momentele de excentricitatea stimulativă şi spectacolul diferenţei.
Călătoriile lui Ştefan Borbély pe urmele cărţilor care‑i sunt dragi echivalează cu elaborate arheologii culturale, sistematic documentate în prealabil şi care, odată încheiate, îl retrimit pe eseist la paginile fragilului său turnuleţ de protecţie, nu numai pentru a decoperta vreun detaliu obscur cu virtuţi revelatorii, neştiut dinainte, ci pur şi simplu pentru a retrăi, avizat şi impregnat de atmosfera lucrului în sine, lumile conţinute în el. De un hedonism rafinat, coregrafiat cu un impecabil simţ al jocului, toate aceste experienţe se adună într‑un creuzet, eterogen pentru neiniţiaţi, dar coerent în economia intelectualului fascinat în egală măsură de Nietzsche şi de nietzscheanism (subiect căruia i‑a consacrat volumul care a inspirat şi titlul de mai sus, Pornind de la Nietzsche), de Contracultură şi de fenomenele care au anunţat‑o, de psihanaliză şi psihoistorie (disciplină a cărei introducere în România i se datorează, după o serie de stagii de cercetare derulate între 1997 şi 2000 la The Institute for Psychohistory din New York, sub coordonarea lui Lloyd deMause), de implicaţiile calendarului mitologic sau de sinuozitatea raportului dintre literatură şi creştinism.
În acest spirit, lui Ştefan Borbély i se pare firească oprirea în casa lui Freud de la Viena, sau pe canapeaua lui mutată la Londra, acceptând simulacrul şi optând pentru o reconstituire complementară a unui spaţiu de lucru totemic, dominat de mici statuete egiptene. De altfel, am suspiciunea că tocmai micile obiecte care colorează personalizând spaţiul intim al vreunui creator, oricare ar fi el, ajung să se convertească în centrul sensibilizat al privirii eseistului. Suspiciunea e justificată, cred, din moment ce, potrivit mărturisirilor sale, propriul său spaţiu de lucru este împânzit de asemenea mici obiecte, adunate de pretutindeni, fiecare cu istoria şi cu încărcătura sa afectivă, fie că e vorba de bustul lui Nietzsche cumpărat la Roma sau de alte „artefacte” bizare culese de peste tot – pietre, ramuri de copac, flori, pietre de pe Etna sau chiar apă adusă din Loch Ness –, tot atâtea mărturii geologice sau vegetale ale trecerii sale prin lume şi, poate, cine ştie, spirite tăcute, cu rol catalitic, în elaborarea cărţilor sale. Şi, dacă tot l‑am amintit pe Nietzsche, merită pomenită tentativa lui Ştefan Borbély de a‑i reconstitui ultimii paşi lucizi de la Torino, scena crizei decisive şi subiect de nenumărate teorii şi speculaţii, care au alimentat la infinit exegeza nietzscheană, mai ales pe aceea consacrată operei sale postume.
Într‑un regim al intersecţiilor culturale profitabile s‑a desfăşurat vizitarea Veneţiei, pe urmele realului Wagner şi ale ficţionalului Gustav von Aschenbach, concentrată aventură a simţurilor şi a rafinamentului decadent, încheiată la Grand Hotel des Bains din Lido, unde Thomas Mann a locuit şi unde Luchino Visconti a filmat adaptarea din 1971 după Moarte la Veneţia. În trena unor decenii de fascinaţie alimentată de îngemănarea dintre scris şi privire, halucinanta creativitate a lui Dalí l‑a ţinut captiv pe Borbély timp de o zi întreagă la Figueres, performanţă pe care doar contactul madrilen cu Grădina desfătărilor a lui Bosch mai avea să o egaleze. Câţiva ani mai târziu, el va trăi o experienţă formativă similară în compania lui Fellini, printre role de film şi obiecte de recuzită împrăştiate generos prin Castelul Sismondo din Rimini, de unde a adus – nu se putea altfel… – şi efigia rinocerului care tutelează locul.
Orientată de interesul lui Ştefan Borbély pentru omul politic şi reflexele sale literare, Florenţa lui Machiavelli a echivalat cu o secvenţă de raţionalitate estetiza(n)tă, în siajul căreia s‑au impus revizitări perpetuu insuficiente. Contrapunctic, cu o atitudine dezinhibat‑copilăroasă s‑a petrecut, la Edinburgh, şi peregrinarea pe la The Elephant House, locul de naştere al seriei Harry Potter, sau omagiul adus nasului lustruit de către turişti al lui Bobby, respectiv degetului cel mare de la picior al lui David Hume, denunţător fervent al superstiţiilor în viaţa lui de zi cu zi, dar devenit loc totemic de evlavie ales de către studenţii aflaţi în căutarea unei intervenţii divine în beneficiul următorului lor examen.
Profundul respect pentru atmosfera aristocratic‑scrobită a Oxfordului l‑a făcut pe Ştefan Borbély să se oprească la The Eagle and Child pentru a‑i saluta (simbolic, fireşte…) pe Tolkien, C.S. Lewis şi pe toţi cei adunaţi în grupul Inklings, dar să şi adaste melancolic pe Dead Men’s Walk, în căutarea ilustrelor umbre de odinioară. Ca de obicei, reverenţa sa nu rămâne doar un gest de recunoaştere post‑lectură, ci şi un imbold cu certe virtuţi proiective, din care se ivesc în mod constant alte şi alte studii. Ea descrie perfect şi incursiunile din spaţiul helvet, la Casa Gabriella de pe malul Lacului Maggiore, pe urmele lui Jung, Pettazzoni, Eliade, Campbell, Daniélou, Kerényi, Martin Buber, Gilbert Durand sau Gershom Scholem. Eranosul (profesorul Borbély a condus ani de zile un cerc de studii omonim la Literele clujene) i‑a condus paşii spre Ascona, Monte Verità, fosta colonie întemeiată la începutul secolul XX de câţiva artişti promotori ai unui regim de viaţă alternativ, dar care s‑a transformat într‑un adevărat loc de pelerinaj pentru scriitori, intelectuali, iniţiaţi şi gânditori de tot felul exercitând asupra sa o atracţie magnetică, justificată şi de interesul eseistului pentru vegetarianism şi nudism (convertit, recent, într‑un foarte interesant studiu dedicat nudismului românesc interbelic), din moment ce printre fondatorii coloniei elveţiene s‑au numărat şi doi fraţi braşoveni, Gusto şi Karl Gräser. Eranosul şi fraţii Gräser nu reprezintă singura legătură „academică” a lui Ştefan Borbély cu Monte Verità, întrucât Hermann Hesse, oaspete constant al coloniei şi subiectul multor eseuri, studii şi cursuri universitare semnate de profesorul clujean este cealaltă. Consecinţa a constituit‑o, câţiva ani mai târziu, răgazul unei zile toride petrecute la Montagnola, deasupra lacului Lugano, în vizită la un Knulp ţestos, totalmente indiferent la efervescenţa celui care caută febril coordonatele unei biografii şi conexiunile lor bibliografice prezente în Casa Hesse, rătăcind avizat printre obiectele adunate în biroul scriitorului şi coborând, ulterior, câţiva kilometri pe o alee de costişă în căutarea pietrei sale funerare, aflată într‑un cimitir superb.
Scriitorii „vizitaţi” de către Borbély sunt inevitabil mult mai numeroşi – García Lorca la Granada, D.H. Lawrence, Byron şi Shelley în liguricul Golf al Poeţilor, José Saramago şi Fernando Pessoa la Lisabona, Verga la Aci Trezza, în Sicilia orientală, nu departe de Taormina –, însă, poate, unul dintre cei mai căutaţi rămâne Umberto Eco, ale cărui cărţi (de la cele de teorie literară la romane) trasează o hartă imaginară, întinsă de pe Via Zamboni din Bologna la Piazza Castello 13, din Milano, pe o latură a Castelului Sforzesco. Şi, cum nimic nu este întâmplător şi fără de consecinţe imitative în sufletul criticilor care scriu despre cărţi, provocat cândva să ofere un sfat scriitorilor aspiranţi, Umberto Eco le recomanda acestora să aprecieze corect proporţia dintre inspiraţie şi efort, de la documentare la rafinarea discursului, şi, întâi de toate, să nu se ia prea în serios cu toate aceste calcule şi să bea din când în când şi câte un păhărel de Laphroaig, ceea ce şi eroul grupajului nostru face, mărturisind că a citit pentru prima oară despre această marcă de whisky din Islay într‑o carte a lui Eco. In nuce, aici este cam tot ce translează din peregrinările lui Ştefan Borbély pe masa lui de lucru: curiozitate şi disponibilitate intelectuală, condiţionarea eruditului de a‑şi redimensiona perpetuu orizontul cultural, de a reveni sistematic la obsesiile sale, infuzându‑le nu numai noi deschideri, ci şi un transfer de vitalitate, asumat cu atitudinea decomplexată, veselă şi mereu zâmbitoare a unui Magister Ludi.
Grupaj realizat de Constantina Raveca Buleu
