Nu există discipol care să nu‑şi amintească de faptul că Ion Vlad „oficia” solemn şi incantatoriu la catedră, dublând rigoarea mereu precisă a conceptelor cu o pasiune pentru „materia” literaturii pe care cu greu o puteai uita…
Anul 2019 a fost merituos şi bun pentru Ilie Rad, istoric literar de o factură suplă, sintetizatoare (a îngrijit integrala prozei lui Agârbiceanu, între alte opţiuni editoriale de clasă, fiind în stare să meargă până‑n pânzele albe în căutarea unui document relevant), care dispune de o ştiinţă a gesturilor solemne, admirative, pe care o găseşti din ce în ce mai rar în spaţiul nostru public, dominat majoritar de ironie şi de esenţe sarcastice, vitriolante. Pe la mijlocul anului trecut, Rad a editat, împreună cu soţia sa Doina, un impresionant jurnal ilustrat al unei deplasări academice efectuate taman în Chile (O călătorie la capătul lumii, Ed. Tribuna), pentru a scoate, nu cu mult mai târziu, un fastuos volum comemorativ dedicat Profesorului Ion Vlad la împlinirea vârstei de 90 de ani (Alternative la memorii. Centrul de Studii Transilvane al Academiei Române/ Presa Universitară Clujeană, 2019). Ambele volume sunt somptuoase, impecabil lucrate sub aspect documentar şi arhivistic, prin scoaterea la iveală a unor detalii nemaivăzute până acum. Albumul dedicat lui Ion Vlad, de pildă, reproduce, într‑o secţiune finală facsimilată, nu numai câteva dintre scrisorile reprezentative primite de către Profesor de‑a lungul deceniilor (de la Geo Bogza, Ileana Mălăncioiu, Ion Vlasiu, Paul Georgescu, Radu Cosaşu, Ioana şi Liviu Petrescu etc.), dar şi documentele începuturilor sale literare: un număr din Lumea din 1946, în care G. Călinescu îi răspunde tânărului aspirant la gloria… poeziei (!) prin intermediul unor observaţii sagace, dar încurajatoare, respectiv numărul din ziarul Lupta Ardealului (7 mai 1949), în care a debutat studentul aflat în anul I de facultate. Personal, m‑au impresionat şi notiţele de limbă chineză, pe care lectorul de română Ion Vlad le aşterne într‑un caiet cu prilejul primului său sejur de acolo, din 1961, ale cărui ciudăţenii le aflăm dintr‑un text inclus în corpul volumului, care vorbeşte despre regimul draconic impus străinilor în China maoistă, fiecare deplasare a lor fiind scrupulos supravegheată. Ulterior, Ion Vlad va reveni acolo ca membru al unei delegaţii a Uniunii Scriitorilor, condiţiile fiind, desigur, mult mai permisive.
De ce, ca titlu, Alternative la memorii? Fiindcă Profesorul s‑a ferit să scrie jurnalul unei existenţe, de altfel, exemplare, aflate mult deasupra destinului obişnuit, comun, repartizat universitarilor de carieră, considerând memorialistica un „gen detestabil”, narcisistic, cultivat la marginea duplicitară a automistificării şi ajustării convenabile a „adevărurilor”. Ilie Rad şi‑a propus să surmonteze carenţa redactând un volum comprehensiv, reprezentativ, pentru edificarea căruia l‑a făcut de multe ori pe Ion Vlad să scotocească prin sertare nedeschise de o bună bucată de vreme, spre, probabil, nemulţumirea sa mormăitoare. Fiindu‑i student, îmi iau libertatea de a dezvălui acest aspect bonom al Profesorului, de severitatea căruia, de fapt, se temeau cumplit cohorte de studenţi. Însă, am intuit chiar de la început, deşi am lucrat doar ocazional cu Dumnealui (de semizei nu te prea puteai apropia…), autoironia de calitate care se ascundea în spatele supărărilor sale „de Jupiter tonans”, şi care nu l‑a părăsit până în zilele noastre. Ion Vlad ştie să râdă – şi‑i chiar place.
Volumul lui Rad confirmă câteva atitudini de substrat ale Profesorului, teatralizarea nefiind chiar ultima dintre ele. Îndeajuns de interesant, multe dintre interviurile grupate în prima secţiune a cărţii îşi propun să treacă dincolo de „platoşa” persoanei publice aparent inabordabile, pentru a descoperi omul din spatele imaginii. Aşa se întâmplă şi‑ntr‑un microeseu confesiv senzaţional, Disciplină de slujbaş, extras de către Ilie Rad din volumul colectiv În lumea taţilor, gândit şi coordonat de către Marta Petreu. Fiu al unui notar impecabil şi disciplinat, cu care „n‑a izbutit să comunice cu adevărat niciodată”, Ion Vlad şi‑a interiorizat această absenţă ca pe o traumă psihică fundamentală, pe care a izbutit s‑o raţionalizeze prin independenţă, pragmatism şi devotament instituţional. De ea se leagă, pe termen lung, complexul de „impersonalizare creatoare” de care, pe urmele lui T.S. Eliot, ne vorbeau în facultate Ioana şi Liviu Petrescu, ca de un ingredient indispensabil al creaţiei. La Ion Vlad, el s‑a concentrat în funcţia de exorcizare pe care a jucat‑o, în economia întregii sale vieţi, cariera universitară. „Universitatea a fost pentru mine totul” – i se confesează el, în anul 2000, lui Gheorghe Glodeanu. Un interviu ulterior, din 2015, luat de către Paul Boca pentru TVR Cluj, se intitulează Ceremonia pedagogică, între altele şi pentru că, răspunzând întrebării „Ce îl face pe un profesor să fie bun”, Ion Vlad spune: „Un profesor, pentru a fi bine pregătit, trebuie să aibă în el o anumită forţă, adică un anumit patos, unul al comunicării. Profesorul bun este cel care ştie să comunice în aşa fel, încât studentul respectiv să‑l urmărească şi să trăiască cu el, să uite că vrea să‑şi facă însemnări.”
Nu există discipol care să nu‑şi amintească de faptul că Ion Vlad „oficia” solemn şi incantatoriu la catedră, dublând rigoarea mereu precisă a conceptelor cu o pasiune pentru „materia” literaturii pe care cu greu o puteai uita. Era capabil să‑şi „vrăjească” auditoriul, şi‑mi amintesc că, de multe ori, ne duceam glonţ la bibliotecă după cursurile sale, pentru a căuta în Joyce sau Thomas Mann pasajele „fierbinţi” pe care el le „recitase”. Sub crusta metodologică a structuralismului, a naratologiei şi a semioticii, pe care le practica în spiritul vremii, Vlad ascundea o voluptate greu de reprimat pentru „viscerele” literaturii, pe care o justifica – tot în spiritul vremurilor – prin dubletul clasic al lui Bachelard, care asocia „ştiinţei” de suprafaţă a literaturii lumea insondabilă a metaforelor. Întreg volumul de acum vorbeşte despre această ambivalenţă bine strunită, care l‑a făcut pe Ion Vlad să se desprindă de capcanele formale ale istoriei literare de tip lansonian, pentru a ajunge la „homo narrativus”, la povestire, înţeleasă ca „sursă originară, ontică şi gnoseologică, a literaturii”. A fost adâncimea freatică, pulsatilă a materiei literare care l‑a fascinat de‑a lungul unei întregi vieţi, şi‑mi amintesc cât de ardentă e glorificarea ei în volumul târziu Romanul universurilor crepusculare, care merită să fie reluat, fiindcă el reprezintă una dintre cele mai profunde cărţi de critică publicate la noi după Revoluţie. Se poate vedea acolo cât de sincer jubilează Ion Vlad la depistarea eflorescenţei thanatofile din romanele pe care le studiază, la retorica somptuoasă a eschatologiilor decadente. Mi‑am spus dintotdeauna că n‑aş interpreta opera de tinereţe şi de maturitate a Profesorului, materializată în atâtea volume devenite deja clasice (Povestirea. Destinul unei structuri epice; Lectura, un eveniment al cunoaşterii; Aventura formelor etc.) decât ca pe un proces de esenţializare şi avansare înspre „adâncuri”, al cărui punct de ajungere îl reprezintă Romanul universurilor crepusculare.
Deloc insidios, poţi urmări, prin intermediul unui volum sintetic de genul celui conceput şi realizat de către Ilie Rad, şi constantele despre care protagonistul nu vorbeşte, fiindcă ele sunt la fel de reprezentative pentru profilul spiritual al unui autor ca şi temele asupra cărora el revine în mod repetat. E interesant de văzut în acest sens că Ion Vlad omite referinţele la „generaţia ’27”, la Mircea Eliade şi contemporanii săi, ca şi, ulterior, la Culianu, preferinţele interbelice ale Domniei Sale oprindu‑se, atunci când e să traversăm Carpaţii înspre Regat, la Petre Pandrea. Pe de altă parte, asociază în mod instinctiv programul existenţial autoasumat al „impersonalizării” ceremonioase, solemne cu etica intrinsecă a transilvanismului şi cu consecinţele sale pe plan pragmatic: disciplină, vocaţia constructivă şi a sintezei, moralitatea imperativă a lucrului bine făcut şi dus până la capăt. E impresionantă, sub acest aspect, fidelitatea admirativă cu care I. Vlad vorbeşte despre medicul Octavian Fodor, a cărui carte o şi prefaţează, despre Constantin Daicoviciu sau chiar despre actualul rector al Universităţii „Babeş‑Bolyai”, academicianul Ioan‑Aurel Pop. E o lume elevată, stilată aflată, ea însăşi, în apunere: azi se merge în blugi şi pulovăr scâlciat la cursuri şi se lucrează „pe puncte”…
Modelul, în perimetrul acestei afinităţi elective, rămâne Ion Breazu (cel „exploatat” de către Blaga…), în detrimentul lui D. Popovici, a cărui notorietate era mult superioară, profesor pe care Ion Vlad îl contrariază uşor atunci când i se propune să rămână asistent la facultate, cerând o păsuire de o zi înainte de a da răspunsul. De transilvanism ţine, de altfel, şi etica implicită a discreţiei şi a detaşării de anecdotic, pe care o mărturiseşte întreaga carte. Aş fi citit, complice, şi amănunte de culise, pe care, cu siguranţă, nimeni nu le ştie mai bine ca Ion Vlad. A fost deputat în Marea Adunare Naţională (1982), decan (1966 – 68) şi rector (1976 – 84), prins în vârtejul unor ritualuri instituţionale şi protocolare de nivel foarte înalt, care au implicat, la un moment dat, inclusiv sinistra pereche prezidenţială, aflată în vizită de lucru la Cluj. E păcat că asemenea detalii se risipesc ca fumul, dar nimeni nu‑i poate reproşa lui Ion Vlad foarte exacta etică a discreţiei (inclusiv în privinţa lui I. Negoiţescu, văr primar al soţiei sale) sau dorinţa de a se ţine departe de elixirele dâmboviţene, de tip coroziv, ale existenţei, pe care corespondenţii i le furnizează cu fervoare, ca atunci când editorul Mircea Ciobanu i se plânge de supraintelectualizarea liricii feminine de la noi („ceartă sumbră de filosoafe care nu şi‑au uitat îndeletnicirea mai veche de precupeţe”) sau când Radu Cosaşu îi atrage atenţia că, printre atâtea categorii de scriitori români cu care operează critica, nu trebuie uitată aceea de literat „şmecher”, orchestrator de tertipuri şi cabale în viaţa literară.
Prodigios rămâne, ca întotdeauna, I. Vartic, care laudă raţionalismul sănătos al Profesorului în gestionarea lucrării sale de doctorat, în contrapartidă cu amânările (proverbiale, la Cluj) ale lui Liviu Rusu, care – scrie Vartic – „«mi‑a atras atenţia» că trebuie să mai «frământ materialul», spre a releva «vânjoşenia sentimentului» şi «pârjolul pasiunilor»...” Se vede treaba că Ilie Rad a «frământat materialul» impecabil, editând un volum care‑i face în mod incontestabil cinste. Nu mă pot opri să‑l tot laud pentru altruism şi generozitate.
Ştefan Borbély
