Deşi teoretician versatil, contactele sale cu actualitatea nu excelează prin detaşare. Ele conţin mai totdeauna forţă explozivă, în stare să dinamiteze perpetuu ceea ce este deja conturat.
Şi în această a doua carte Constantin Iftime este un experimentalist, punând în operă neastâmpărul energiilor sale novatoare, atât de clamate şi până azi. Pentru el poezia a fost şi rămâne o chestiune de limbaj, care prin însăşi natura sa specială, imprimată de imaginar, conferă sensuri şi tâlcuri. Într-un fel, nu inspiraţiei trebuie să ne prosternăm, căci totul derivă din arta cuvântului, acea ,,fabricaţie poetică” de care vorbea Paul Valéry, adică un proces trudnic şi lucid, ţinut sub control şi consumat în deplină cunoştinţă de cauză. Deci poezia este produs tehnic, rod al conştientului, în care jocul erudit şi formularea aluzivă pot conferi lecturi şi interpretări ,,plurale”, totul decurgând dintr-o radicalizare a concepţiei despre limbă, căreia poetul pare dispus să-i exploateze integral virtualităţile. Pare dispus chiar, după o cunoscută sintagmă, să cedeze ,,iniţiativa cuvintelor”. Acest tehnicism totalitar intră vizibil în contradicţie cu fiorul mistic al inspiraţiei şi reacţiilor intempestive din spiritualitatea slavă, de predilecţie rusească, atât de invocată de autor, uneori ca terapie pentru bolile civilizaţiei de tip occidental. Precum altădată Mallarmé, şi autorul nostru pare obsedat de ideea operei unice, acea carte plurivalentă, vizual şi auditiv, unind toate artele prin ceea ce le defineşte. Ca într-un turnir al conceptelor, Constantin Iftime este şi acum prins până peste cap în lungi dezbateri doctrinare, încercând să limpezească apele, deşi simte că epoca şi criza umanismului, morală şi estetică, devin piedici imposibil de surmontat. În orice caz, un lucru e cert: poetul rămâne fidel construcţiilor conceptuale, unde lirismul nu este un scop, ci doar o consecinţă.
Textele, cu ritmurile lor interioare, declanşate de mecanisme ce contravin adesea raţiunii, emană temperaturi ş
i magme de vulcan în acţiune. Pentru poet nu limpiditatea formulei şi frazarea sintactică lizibilă contează, ci amplitudinea vibraţiei, care atinge adesea praguri viscerale. Cine mai caută însă justificări şi explicaţii logice, când lava ţâşneşte continuu dintre fălcile vulcanului şi când privitorul, siderat şi înspăimântat în acelaşi timp, cercetează lacom spectacolul, atent să păstreze totuşi o distanţă rezonabilă! Pentru că substanţa fierbinte, care cotropeşte totul în cale, înseamnă nu doar anihilarea alcătuirilor geografice vechi, ci şi naşterea altora noi, cărora numai viitorul le poate valida structurile. Dar spectacolul ontic, chiar în formele sale paroxistice, nu e suficient. Fiinţa are nevoie, precum în mitul eternei reîntoarceri, de coborâri în paradisul (sau infernul) copilăriei, dintr-un sat cu pulsaţii ancestrale, după ce a rătăcit, alienant, prin vaste spaţii culturale vechi şi moderne. În decorul rustic însă, redus la gesticulări crude, care-i subliniază tragismul, nu mai este loc pentru sentimente idilice şi nostalgii superficiale. Dimpotrivă, Zlătunoaia pare un leagăn al absurdului şi violenţei, duhnind a promiscuitate şi involuţie. Sau în cealaltă ipostază, cotropit de însemnele maculante ale timpului: ,,Curţi înconjurate de oţel plesnit la fel./ De fabrici, golite de putere./ Cu lucruri uzate la lumină, până-n miez,/ Cu esenţe ca un cui strâmb/ Ruginit” (Satul cu nimb social). Nici Marele Intelect, cel care în primul volum ţinea imperturbabil cumpăna între pragmatismul lumii vestice şi anarhicul farmec al spaţiului slav, nu şi-a păstrat în întregime prerogativele, umanizându-se prin estompări repetate: ,,Nemişcat, fără somn,/ Fără să spună ceva important/ …Pentru el,/ Realitatea interioară nu face cât un pisoi fiert, într-o conductă publică” (Unde începe şi se sfârşeşte puterea marelui intelect).
Deşi teoretician versatil, contactele sale cu actualitatea nu excelează prin detaşare. Ele conţin mai totdeauna forţă explozivă, în stare să dinamiteze perpetuu ceea ce este deja conturat. Detonările se produc clipă de clipă, năucind spectatorul abulic şi supunându-l reflecţiei. Cu siguranţă, aceste permanente detonări induc autorului speranţa unor adaosuri personale de necontestat în arta limbajului poetic. Numai că impactul distructiv lasă de multe ori terenul gol, neutralizând până şi posibilele efecte înnoitoare. Dar dincolo de gesticulaţia iconoclastă, care distruge spre a preface, poezia lui Constantin Iftime perseverează meritoriu pe o direcţie descriptiv-metafizică, aparţinând meditaţiei. E în afara oricărui dubiu că elanul său reformist în materie poetică a scăzut considerabil. Nu că şi-a abandonat ţintele sau că şi-ar fi încheiat misiunea. Nici că ar crede mai puţin ca altădată în himera devenirii, a şanselor de schimbare. Ci pur şi simplu pentru că, eliberat temporar de chingile misiunii, ar putea el însuşi să facă un pas înainte. De fapt nici la debutul său cu volumul Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta (2012), nu se războia cu toate vârstele poeziei, ci doar cu literatura generaţiei minimaliste şi hiperrealiste, pentru care, cel puţin teoretic, sublimarea şi rafinamentul construcţiei sunt excluse. Poezia fiind întâi de toate limbaj, din care decurg semnificaţii, nu poate fi însă anticalofilă. Şi nici nu se poate dispensa de sugestie, care ea însăşi are valoare ornantă. Contra minimalismului este la Constantin Iftime însăşi seva livrescă, scurgându-se abundent prin complicatul sistem de conducte lirice. Remanenţele culturale alcătuiesc de fapt canavaua pe care sunt concepute mai toate textele.
Poetul se îndreaptă spre un proiect de poezie autarhică, în pofida lărgirii teritoriului acesteia, prin anexări lexicale provenind din zona ştiinţelor, în special cele subordonate domeniului comunicării. Dincolo de aparenţe, poetul este în secret un adept al arhitecturilor bine întocmite. Chiar dacă recurge adesea la aglomerări de cuvinte şi divagaţii eliptice, care pot pulveriza până la urmă siguranţa de sine a cititorului. Dar textele sunt dense şi mustesc de tâlcuri subsolice. Formularea este de preferinţă apodictică şi lapidară, cu toate că laconismul nu se referă şi la textele în sine, de multe ori extinse şi stufoase. „Risc mult împotriva evidenţei, dar vreau să spun tot”, mărturiseşte Constantin Iftime, dezvăluindu-şi ambiţiile poetice integraliste. De altfel primul ciclu al noului volum se intitulează chiar aşa: Spune tot. Spunând însă tot, îţi asumi şi riscul aplatizării, specific discursului de catedră, prin definiţie mai sărac în lirism: „O nouă indulgenţă a umanităţii era necesară./ Împotriva formei dictatoriale a spiritului,/ Care produce din ce în ce mai mult adevăr pur şi nimic altceva” (Leul plictisit). Într-un fel, indiferent de mijloace, poezia înseamnă manipulare, inducând cititorului un alt model de lume şi simţire, dar impunând de fapt doar realitatea limbajului. De aceea şi Constantin Iftime vorbeşte de necesitatea „fabricaţiei” în materie de artă: „Delicatele nuanţe din marea artă demult nu ne mai aparţin./ Au lumea lor sigură./ De la o vreme, şi ele mint bogat, frumos, excesiv./ Atunci,/ Acopăr şi eu modernitatea infamă,/ Cu toate minciunile plăcute ale lumii mele hiperreale” (Prieteni, vă voi pregăti o minciună şi mai infamă). Aici s-ar încadra şi divagaţiile pe tema dublului, producătoare de tensiune şi dramatism: „El spune că noaptea îmi va aduce tot ce nu vreau eu,/ Iar eu îl ascult supus./ Cum mă îndepărtez de el strigă, toate sunt altceva./ Vreau altceva, vreau altceva, strig şi eu” (Spune tot). E tema ce revine şi în textul care dă titlul cărţii, Elefantul de câmpie: „Degeaba elefantul picură din gene războiul nopţii/ cel subtil între noi./ Asta-i prea puţin,/ Nimic nu ne mai desparte./ Nu mai ştiu dacă sunt eu sau celălalt”.
Cât despre simbolistica „elefantului de câmpie”, prin dimensiuni, pachidermul poate semnifica inclusiv anacronismul unui anume tip de sensibilitate într-o lume improprie. Dacă dăm la o parte digresiunile epice, rămâne, ca într-o parabolă, doar esenţa, adică prelungirea concluziilor din prima carte despre starea şi finalitatea poeziei. Polemistul îşi îndreaptă săgeţile, iarăşi, contra mizerabiliştilor de ultimă generaţie: „Sunt paralizaţi de realitate/ Ca şi poezia lor,/ Îşi trag sevele din lucruri de nimic” (Un drum al sclavilor infinitezimali încrustat în poezia actuală). Atmosfera de simpozion privind relaţia dintre artă şi gândire, cu ecouri directe în spectrul ontic, este chiar exclusivă în Negocieri de şoapte în ieftine hoteluri. Aici Constantin Iftime, temperându-şi vechi impulsuri reformiste, acordă credit liniei de mijloc. El oscilează adică între pozitivism şi elogiul psihologiilor abisale, subliniind mereu contrastul dintre utilitarismul american şi spiritualitatea anarhică a răsăritului, reprezentată cel mai fidel de Dostoievski. Ciudata atracţie către drama (sau triumful) culturii slave de răsărit se explică, desigur, şi prin capacitatea acesteia de a se exprima natural, peste convenţii şi normative eticiste, în forme de maximă autenticitate. Despre potolirea răzvrătirilor reformiste şi trecerea într-un registru mai contemplativ dă seamă şi un text ca Am în creier o doamnă şi-un căţel: „Poetul stă cuminte sub pecetea calmă a epidermei/ Să n-ajungă la bărbaţii neînfricaţi. E aşa de pur!/ Ar putea să dispară lângă al lui adevăr imens./ Deja/ Are confortul maxim al celui slab”. Acum autorul pare interesat, mai mult ca în trecut, şi de măruntul univers domestic, cu anonimele sale voluptăţi: „Hai, vino în bucătărie!/ O anumită amărăciune cuibărită în nichel,/ Aluminiu, oxid de oţel, plăceri mate,/ Ne aşteaptă dimineaţa,/ Atât de plăcut” (Văd tot mai des mutra pătrată şi rece a unui frigider rusesc). În acelaşi timp poetul îşi cultivă un simţ aparte pentru decelarea dramelor sociale ale prezentului: „Te zăresc departe de noi, în Spania,/ În Italia./ Mâini groase, picioare la fel, bune de muncă,/ Se mişcă mult în afară, când sus, când jos, printre străini –/ E greu de crezut ce se întâmplă înăuntru acestui trup uzat” (Floare roz de cireş,scuturată din carne de femeie tânără).
Atât ritmurile, cât şi elementele ce compun acest tip de lirism vin cu siguranţă din poezia americană a primei jumătăţi de secol 20, pe care Constantin Iftime a frecventat-o asiduu. Şi chiar dacă nu mai este preocupat de reformarea artei, militează energic măcar pentru o altă lume, în Balcani şi desigur în obsedantul răsărit: „Era timpul potrivit pentru ceea ce se cheamă o natură vie,/ Cu extaz, în forţă, în Balcani, în Rusia/ …Aşa intrăm încet-încet în zona marilor trăiri” (Voi deschide un muzeu de ceară al ororii despre Cuba mea). Angajamentul social nu-l împiedică totuşi să viseze în continuare la reluarea rosturilor sale de înnoitor liric: „Cu cât mă adâncesc în actualitate,/ Cu atât mă apucă pofta de lucrurile necesare ale poeziei./ Coc în mine atâtea strategii,/ Aş fi nebun să nu încerc” (În lumina tot mai clară a viziunii mele despre poezie). Marele Intelect continuă să rămână o instanţă spirituală, aliat al poetului în lupta cu micimile contemporane ale artei. Iar Mîşkin devine un simbol moral, dincolo de care, prin degradarea succesivă a sensibilităţii, se întrezăreşte „sfârşitul poeziei”. Cu eroul rus în gând poetul se angajează solemn, în numele purităţii, mai mult pentru sine: „În mijlocul gunoiului absolut şi confuz,/ Voi rămâne curat şi pierdut până la urmă”. S-ar impune concluzia că ipostazele sale contemplative sunt efemere şi accidentale, Constantin Iftime rămânând un luptător, cu ţinte mari în perspectivă, decantate prin numeroasele sale filtre culturale. Ar urma să pună la zid sterilitatea lumii şi artei de azi şi să pledeze fără echivoc pentru ample renaşteri.
■ Constantin IFTIME, Elefantul de câmpie, Editura Cartea Românească
