„Arta Margaretei Sterian – spune Mircea Barzuca într‑un interviu realizat de dr. Rodica Viorica Gheorghe‑Tache[1] pentru Analele Buzăului – este profund autobiografică, trăieşte din amintirile pe care artista le conservă în sufletul său şi compune povestirile din tablouri, din proza sau din poezia ei. Iată de ce a vorbi despre Margareta Sterian înseamnă să încerci a‑i descrie viaţa aşa cum ea se prezintă în operă.” Condiţionarea este, într‑adevăr, foarte puternică, dând naştere, în proză, la nenumărate reluări, care sunt indicii ale faptului că unele evenimente biografice – fără îndoială neobişnuite pentru economia de suflet a unui copil sensibil, bolnăvicios, dar şi foarte hotărât atunci când este pus în situaţia de a‑şi căuta o şcoală – au dobândit, de‑a lungul timpului, valoare de amprentă obsesivă, asociată complexului de spaţiu compensativ, de refugiu. Nu trebuie să ne aşteptăm, aşadar, parcurgându‑i paginile, la subtilităţi sau profunzimi deosebite; notaţia rămâne, cel mai adesea, la suprafaţa lucrurilor, o altă caracteristică fiind aceea a realului perceput la nivel formal sau cromatic.
Însă cititorul rămâne de cele mai multe ori frustrat de absenţa unor detalii sociale şi spirituale de anvergură, pe care un om ca Margareta Sterian, care a fost martora unor evenimente intelectuale şi artistice decisive pentru interbelicul românesc, le‑a cunoscut cu siguranţă. E aproape imposibil ca discreţia, de una singură, să explice absenţa din scrisul ei a unor reliefuri relevante, atractive. De pildă, povestind în ultima secţiune (Oameni) a volumului Oblic peste lume (1979) o vizită pariziană acasă la „magul” Constantin Brâncuşi, singurele detalii pe care ea le redă vizează masa frugală pe care sculptorul le‑o aşterne oaspeţilor săi şi mustrarea personală că a atins, cu o evidentă tandreţe, corpul Păsării Măiastre. Cititorul se aşteaptă, desigur, la mai mult, dar înţelege şi inerentele reţineri dictate de cenzură, cum se întâmplă cu sejurul parizian din 1968, ecranat de obositoare tribulaţii birocratice şi consulare, în relatarea căruia se strecoară şi informaţia că vizitatorii (însoţitorul fiind ceramistul Constantin Bulat) au locuit în apartamentul lui Mircea Eliade, aflat pe atunci la Chicago.
Cel dintâi detaliu, pentru cei care vor să înţeleagă motivaţia de adâncime a retractilităţii Margaretei Sterian, îl reprezintă un artificiu naratologic pasager, reiterat ocazional, dar neurmărit sistematic, care apare pentru prima oară în secţiunea a doua, intitulată Reveniri, a volumului autobiografic Oblic peste lume, el fiind reluat în Castelul de apă. Este vorba de autoipostazierea într‑o fiinţă interiorizată numită Agar, despre care, în Viaţa prin hublou (1986), se spune că are „ochi depărtaţi, asiatici” şi care „luptă să‑şi neutralizeze destinul răstignindu‑l în slovă”. Agar nu aparţine întru totul lumii concrete, deşi anumite detalii biografice o fac uşor identificabilă: e „fata fără cămin”, care se căsătoreşte dintr‑un impuls rutinier sincer, trăieşte un „etern provizorat”, agasată fiind de viaţa conjugală de mahala, apoi divorţează, descoperind de mic copil universul compensativ al bâlciurilor, al circului şi al teatrului, desăvârşindu‑şi în acest fel tehnica existenţială de a trăi prin intermediar, pe care, tot în Viaţa prin hublou, ea o recunoaşte ca fiind „arta de a te consuma în arderi străine”. „Fusesem un copil singuratic – consemnează ulterior scriitoarea –, crescut într‑o căsuţă urâtă, unde nu veneau decât oameni necăjiţi, dar, după ce l‑am întâlnit, spectacolul a însemnat pentru mine tot ce exista dincolo de cele două ferestre cu gratii ale camerei noastre de locuit.”[2]
Pluralul posesiv o are în vedere pe bunică, cea mai luminoasă fiinţă din viaţa Margaretei Sterian până la apariţia ceramistului Constantin Bulat, dispărut din viaţă prematur, la numai 58 de ani, în 1975. Uneori, cele două figuri tutelare se suprapun intenţionat, ca atunci când artista resimte nevoia descoperirii retroactive a unui protectorat empatic: „Un suflet singur! Cu adevărat! Cei care s‑au apropiat de mine au simţit că nu mă pot capta în întregime şi, cu toate că mereu m‑am prins cu sufletul de cineva, nimeni nu mi‑a putut supune esenţa şi nici nu s‑ar fi cuvenit s‑o facă, pentru că nimeni, niciodată n‑a înţeles să răspundă de mine cu toată fiinţa sa. Doar unul singur şi atât de târziu, dar el nu mai este…”[3] Bunica, protagonista numeroaselor pagini memorialistice, este eroina discretă, dar eficientă, care şi‑a crescut nepoata după ce a … răpit‑o (prin interpus) din casa tatălui biologic, care obţinuse custodia fetei în urma morţii soţiei, mama rămânând o prezenţă pregnantă în paginile fiicei, deşi amintirile despre ea deveniseră între timp destul de estompate.
Pentru fiinţele sensibile ultragiate, de calibrul Margaretei Sterian, descoperirea timpurie, compensativă a „spectacolului” (teatru, circ, bâlci etc.) s‑ar putea sfârşi, de regulă, prin impulsul de auto‑teatralizare, de histrionizare a propriei existenţe, care în cazul de faţă nu se întâmplă, întrucât artista deturnează clovnescul la care aderă subconştient spre pânzele şi compoziţiile sale decorative, relativ ciudat fiind, din nou, doar faptul că aproape nimic din substanţa acestor fantasme nu permează textura disciplinată, preponderent realistă a scrierii. În toate textele sale, prozatoarea pare să rămână fiinţa care priveşte viaţa „de dincolo de cele două ferestre cu gratii”, deja invocate, ale odăii sale de locuit. Ea rămâne, aşa cum scrie tot în Oblic peste lume, „una din acele fiinţe a cărei tinereţe a eşuat în frământata eră dintre cele două războaie mondiale”, ceea ce nu este întru totul adevărat, trebuind să facem distincţia dintre viaţa trăită cu adevărat şi cea asumată prin rememorare. Sub acest al doilea aspect, se poate observa o subevaluare a propriei vieţi de către Margareta Sterian, un soi de surdinizare epică, temătoare în raport cu viaţa, distanţarea scriitoarei de ea însăşi fiind denunţată în Viaţa prin hublou, unde autoarea se descoperă „în neîntreruptă guerilă cu viaţa pe care nu avusesem curajul s‑o privesc drept în faţă”.
Bunica mai este responsabilă, în economia existenţială a nepoatei, şi de pasiunea acesteia pentru „peticele frumoase”, pe care le duce cu sine şi la Paris ulterior, prezentându‑i „divinei” Katia Granoff câteva colaje frumoase realizate pe un fond de pânză de sac. Cusătoreasă, lucrând, de dimineaţa până noaptea, cam de toate, de la rufărie la dantelării, la broderii cu acul, mănuşi sau pălării, bunica aduce în viaţa nepoatei atât propensiunea artistică pentru miniatural, cât şi toate resturile textile care se adună în jurul maşinii de cusut, şi care vor fi transformate ulterior în fastuoase lumi imaginare, pasiunea viitoarei artiste pentru textile întregindu‑se, după propria sa mărturisire, cu dese incursiuni transformative în dulapurile gospodăriei, unde se află inclusiv unele dintre fostele rochii şi fuste ale mamei.
Ulterior, după absolvirea liceului, Margareta Sterian se va întreţine de pe urma unui atelier de modă şi florărie pe care‑l deschide la Ploieşti, tot la mănuşi, pălării şi alte ornamente textile făcând apel şi în anii de restrişte din deceniul 6, atunci când i se va pune sub semnul întrebării inclusiv subzistenţa sau supravieţuirea. Nu întâmplător, ea se va întoarce din sejurul american cu satisfacţia de a fi descoperit patchwork‑ul, care nu reprezintă doar dexteritatea de a coase laolaltă bucăţi de textile de diferite mărimi şi culori, ci şi un limbaj aproape ezoteric, a cărui descifrare presupune iniţiere. Un exemplu, nu singurul, e patchwork‑ul Changi din Singapore, cazul fiind similar cu cel al graffiti‑ului mural din vremurile noastre, pe care unii dintre noi îl receptăm doar ca imagine, în timp ce, pentru practicanţi şi iniţiaţi, el este un mijloc secret de comunicare.
Pornind de la universul „peticelor colorate” ajungem şi la formulele psihice de relief ale Margaretei Sterian, pe care le putem descifra din puţinele notaţii cu caracter autoscopic pe care artista le aşterne pe hârtie. Pe ansamblu, ele indică un paradox: dacă ţinem cont de precaritatea vieţii sale din anii de formare şi de mediul epistemic dominant al perioadei în care a trăit, din care se vor zămisli expresionismul şi existenţialismul, te‑ai aştepta să întâlneşti negativităţi, apologii indirecte ale neantului, adică exact valorile pe care programul de viaţă al Margaretei Sterian le evită sistematic, oferind în schimb un univers al formelor pline, rotunde, a căror expresivitate derivă din plenitudine. În Evocări de călătorie (1970, p. 31) ea echivalează „setea mistică cu răul”, optând în schimb, pe pagina imediat următoare, pentru „înlănţuire şi rodire”. Alteori, ea va evoca „splendoarea Creaţiunii şi binecuvântarea Muncii”, trei fiind, în opinia mea, fixaţiile tutelare ale acestei aderări instinctive la tot ce germinează, rodeşte şi atinge plenitudinea efemeră: florile, carnavalescul şi feminitatea.
Dacă, în privinţa celui de‑al doilea, al carnavalescului, confirmarea cea mai relevantă ne vine din direcţia tablourilor, obsesia pentru luxurianţa cromatică fiind dublată de atracţia pentru grotescul clovnesc, pentru circ, pasiunea pentru flori e împărţită în mod egal între pictură, poezie şi proză, ea dând la iveală şi cea mai acută dintre percepţiile care o fascinează pe Margareta Sterian, aceea a intensităţilor efemere. Orice organism, fie el vegetal sau animal – sugerează ea, şi putem include aici, fireşte, şi oamenii – are un moment de creştere în care distanţare faţă de moarte devine cea mai mare, adică momentul amplitudinar de maturizare. La Paris fiind, pentru prima oară în 1926, apoi în condiţii mai puţin reconfortante în 1968, când regăseşte „oraşul străin, neprietenos, inaccesibil”[4], ea aglomerează, la nivelul impresiilor notate, forme peste forme şi conturi peste contururi. Popasul predilect este la Musée de l’Homme, pe Trocadéro, unde petrece ore întregi uitându‑se la o profuzie de forme arhaice, la vestigiile materiale ale unor civilizaţii din timpurile străvechi, care‑i aduc aminte de fetele de la Drăguş şi de copiii pe care i‑a pictat acolo.
E fascinant modul în care artista caută, peste tot, cavalcade de forme împlinite, ajunse la maturitate: în Harlem şi în piaţa de peşte (Fish Market) din New York, sau la Lupercaliile de la Brăneşti, descrise în Oblic peste lume. E substanţa ei de viaţă aici, de supravieţuire, aşa cum fuseseră odinioară resturile de dantele şi de textile ale bunicii sau magazinele de funde, mănuşi şi de pălării, miniaturile disparate având, pentru Margareta Sterian, o funcţie organică: „Comori din toate timpurile şi din toată lumea odihnesc, sau poate mai veghează încă şi, de sub lespedea transparentă a vitrinelor din muzee, spun o poveste despre «a fi şi a trece», spun că totul e creat de mintea şi mâna omului şi ca s‑ar cuveni să‑ţi însemni şi tu trecerea, făurind ceva durabil prin frumuseţe; amintindu‑ţi că, de la primul oscior care a străpuns cu trudă coaja de copac, durând, poate, o încălţare ocrotitoare de vătămare şi de frig, totul a fost o luptă pentru a dura, pentru a împodobi existenţa, pentru a înfrunta moartea, pentru a uita.”[5]
Febrilitatea cu care Margareta Sterian juxtapune forme, culori şi sunete caracterizează probabil cel mai bine sentimentul de viaţă al artistei. Inversul e la fel de adevărat: viaţa va exista, va înfrunta moartea şi o va face să fie „uitată” atâta vreme cât există, în jur, forme. Realismul prozei Margaretei Sterian are substanţa colajului, a patchwork‑ului care o fascinează pe artistă pe diferitele meridiane ale Statelor Unite. Ajunsă, de pildă, pe colina care coboară de la Sacre Coeur, ea se regăseşte în mediul care‑i este familiar, adică al disparităţilor care‑i agresează fiinţa simultan, din toate direcţiile: „Acolo, sonerii stridente vestesc, neîntrerupt, diferite show‑uri; pe o porţiune trece, cu fracas, trenul aerian; muzica mecanică urlă din străfundul dezacordatelor coarde; icnind, se zdruncină mesele cu jocuri mecanice, dar supărătoare sunt mai ales afişele destul de vulgare şi lipsite de haz, cu banderole purtând inscripţii naiv‑prefăcute…”[6] Un spirit predispus la solitudine şi contemplare ar fugi din calea tuturor acestor „ispite”, le‑ar ocoli ca fiind potrivnice reculegerii artistice şi meditaţiei. Dimpotrivă, Margareta Sterian adoră să fie agresată de forme şi culori, să fie dusă de val şi să fie provocată, fiindcă atât timp cât toate acestea se întâmplă, ea dobândeşte certitudinea exuberantă a vieţii.
De pictat, va picta la fel, căutând o febrilitate nehalucinatorie, perfect realistă, care o va determina pe Mariana Vida să vorbească de „panteism edenic”, de „antipesimism” şi de „realism magic”, înţeles în sensul artistic al acestuia, definit de către Franz Roth încă de prin anii ’20 ca pe o alternativă la expresionism, o „reîntoarcere la realismul figurativ” propovăduit de către heralzii tendinţei Neue Sachlichkeit. Paginile Marianei Vida sunt cele mai substanţiale care s‑au scris vreodată despre Margareta Sterian, deşi acestea se referă cu precădere la plastică, textile; sau arta decorativă; e bucuria literatului să decopere că intuiţiile ei substanţiale pot fi extinse cu folos şi asupra prozei.
Un ultim aspect, amintit deja în trecere, vizează acuitatea cu care Margareta Sterian priveşte şi descrie femeile în universul prozei sale. Cu mici excepţii, inerente, bărbaţii sunt absenţi din proza ei, sau au conotaţii preponderent negative (excepţie face Constantin Bulat, Tom), în vreme ce femeile ocupă ambele paliere ale axiologiei observaţionalei: ele sunt fie victime ale oboselii, ale rutinei cotidiane sau ale soţilor care aproape că nu le remarcă, fie imperiale, cum este Katia Granoff: „Poeta, colecţionara şi omul de afaceri este şi o apariţie captivantă: o doamnă în vârstă, dar fără vîrstă, scundă şi bine legată, păstrându‑şi linia taliei şi o perfectă supleţe în mişcări; faţa plină de o deosebită expresivitate, e ancorată pe coloana gâtului armonios, susţinut de umeri largi; pielea, uniform colorată într‑un delicat roz‑zmeuriu şi ochi alungiţi, cu pleoape grele de forma unor scoici, întregesc iluzia că ai în faţa ta imaginea vreunei asiatice, poate Parvati…[7]”
Aglomerarea de detalii e neobişnuită pentru un observator ocazional, dar semnificativă pentru Margareta Sterian, întrucât ceea ce ea urmăreşte, nietzschean, e metamorfozarea fiinţei umane în „operă de artă”, vizibilă, pe vremea respectivă, mai ales la jumătatea frumoasă a planetei. Peste tot pe unde trece, artista absoarbe cu aviditate fizionomiile feminine, acestea fiind cele care o intrigă. Să ne grăbim să precizăm că nimic nu trădează un subconştient sexual sau freudian în aceste percepţii, dar că în imaginea femeilor din proza Margaretei Sterian se adună toate amintirile subtile ale existenţei sale, de la clientele măruntei afaceri de cusătoreasă şi dantelăreasă a bunicii la „beatnicele” stridente de mai târziu, întâlnite pe bulevardele pariziene. Văzându‑le, putem spune şi noi, reluând o sintagmă a lui Eugen Ionescu, că arta Margaretei Sterian are cu adevărat un „climat magic”.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Note:
[1] Dr. Rodica Viorica Gheorghe-Tache: Interviu luat Domnului Mircea Barzuca privind personalitatea artistei Margareta Sterian. Analele Buzăului, VIII (2016), pp. 187-192.
[2] Oblic peste lume. Proze. Ed. Eminescu, Buc., 1979, p. 57
[3] Ibid., p. 193
[4] Oblic peste lume, ed. cit., p. 259
[5] Evocări de călătorie, ed. cit., p. 23
[6] Ibid., p. 49
[7] Autoarea recurge la ortografia Pravati, pe care am corectat‑o tacit. (Şt.B.)
Ştefan Borbély
