2‑5 aprilie 2020
Îmi plac băieţii şi fetele care ne povestesc despre solidaritate, despre cum ar trebui pedepsiţi medicii cărora le e frică, şi ce mai cred ei despre tot ce ne înconjoară. Au, pentru orice, soluţiile. Nici o îndoială, nici o străbatere, nici un preget. Le e totul clar. Ce bine că patrimoniul naţional se poate mândri cu astfel de caractere şi deţinători ai tuturor soluţiilor…
Mă gândesc că statul ar trebui să le facă câte o statuie. Dar cum sunt foarte mulţi, mă gândesc că ar fi totuşi foarte scump, pentru o economie blocată. Aşa că, s‑ar putea construi măcar socluri de statui, pe care, din când în când, s‑ar putea sui aceste minunate exemplare, pentru o oră‑două… Doar sunt cei mai buni dintre noi; lumea s‑ar putea opri să‑i aplaude, să‑i admire în tăcere, să le ceară câte un autograf sau să depună la picioarele lor, dacă au la îndemână, o floare… Ce e şi mai frumos e că, atunci când participă la emisiuni TV – pe Skype sau apeluri video –, au grijă să se filmeze neapărat cu un raft de cărţi în spate. Asta deşi majoritatea dintre ei folosesc uzual doar 120‑150 de cuvinte… Dar ce frumos se văd cotoarele cărţilor în talk‑show‑uri!
Cu sau fără jurământul lui Hipocrate: de ce am avea noi, cărora nu ni s‑a cerut niciodată să ne probăm curajul, dreptul să le cerem altora să fie eroi? Eu cred că n‑avem acest drept, mai ales când
majoritatea n‑a făcut alte acte de vitejie decât în haită, aprinzând telefoanele pe la manifestaţii şi înjurând într‑un anonimat perfect, pe Facebook? Ieri şi azi am simţit nevoia să‑mi sun prieteni dragi, pe care îi văd foarte rar. Eu am aşa prieteni; figuri luminoase, oameni cu care mă întâlnesc rar, dar pe care îi păstrez în inimă… L‑am sunat pe Patriciu Achimaş‑Cadariu, fost ministru al Sănătăţii, un eminent oncolog clujean. I‑am dat dreptate când mi‑a spus că, dacă medicii dezertează, asta se datorează şi şcolii. Medicina ar trebui, cumva, să‑i facă pe tinerii medici în devenire să înţeleagă greutatea jurământului lui Hipocrate. Subscriu. Dar probabil că şi vocaţia e de luat în calcul…
Oricum, eroii de fiecare zi din spitale trebuie susţinuţi şi iubiţi. Îmi place în mod deosebit profesorul Rafila. Mărturisesc că este singurul pe care îl ascult zilele astea, când puţinii competenţi din structurile statului sunt acoperiţi de impostorii cocoţaţi în fruntea dezastrului. Ştie exact ce vorbeşte şi fiecare cuvânt al lui are greutatea celui care stăpâneşte perfect informaţia. Sunt vremuri grele, în care mii de medici sunt expuşi bolii, vremuri în care nu e loc decât de bunătate şi de frăţietate. Un astfel de gest menit să întregească această coeziune a fost şi retragerea decoraţiei spitalului din Suceava. „În afară de pietre, nimeni nu e inocent.” Poate greşea Hegel şi nu ştia, pe atunci, că există oameni inocenţi, care pot acorda decoraţii sau arunca anatema. Era demult. E de înţeles…
Dar n‑am răbdare să mai scriu despre răutăţi. O să scriem când se va da semnalul ca procurorii să intre şi să „rezolve” lucrurile în spitale. Fiindcă, cu siguranţă, n‑au să fie trimişi să afle cum s‑a distrus Institutul „Cantacuzino”, ca România să importe vaccinuri de la GlaxoSmithKline, sau despre „forţele întunericului”, care, după cum avertizează Marius Ghilezan, pregătesc tunuri uriaşe: un proiect de OUG de desfiinţare a reglementării pieţelor de capital, OUG privind „organizarea şi desfăşurarea adunărilor generale ale acţionarilor societăţilor şi a altor operaţiuni corporative.” Cu siguranţă că aşa se vor naşte „îmbogăţiţii de război”…
Am vorbit apoi cu Eugen Simion, Nicolae Breban, Şerban Marinescu, George Banu. Ce imensă minune să poţi fi – chiar şi la capătul unui telefon – aproape de aceste mari minuni ale culturii române! Nu ştiu de ce am simţit aşa, deodată, nevoia să‑i aud şi să ştiu că sunt sănătoşi. Poate că, undeva, gândul că voi fi şi eu unul care va părăsi această lume din cauza virusului mi‑a dictat această dorinţă. Poate doar admiraţia fără rest pe care o simt faţă de ei. Nu ştiu. Voi fi fost atâta timp cât a vrut El să fiu pe Lumea asta. Trebuie lăsat loc pentru o eventuală generaţie de oameni mai cinstiţi, mai lucizi şi mai puţin laşi decât noi. Oameni care să ştie mai bine şi mai cinstit decât noi că, dacă pretindem – cum fac astăzi cei care ne‑au prins în plasa unei societăţi bazate pe frică şi pe delaţiune – că ştim să recunoaştem răul, nu va fi destul. Pentru că asta nu înseamnă neapărat că ştim ce înseamnă binele…
Suntem înconjuraţi tot mai mult de persoane de o banalitate înfiorătoare. Femeile, în schimb, sunt altfel. Fiindcă nimic, niciun fel de existenţă nu se poate naşte fără femeie, deşi noi, bărbaţii, cretini şi suficienţi, nu ne dăm osteneala – sau poate chiar nu suntem în stare să înţelegem ce înseamnă femeia ca fenomen uman de o importanţă covârşitoare.
O altă categorie, sau, mă rog, o subcategorie feminină, este cu siguranţă femeia‑politician. Fie că e vorba despre femeia‑bărbat, care se ceartă ca la uşa cortului şi se bate în parte cu mitocanii în platourile de televiziune, fie că este vorba despre silfida amantă care ajunge astfel în posturi politice importante, e, desigur, un rateu major al eternului feminin…
Oricum: cea mai frumoasă bibliotecă pe care putem s‑o vedem la tv în spatele unei politiciene e, de departe, cea a dnei Alina Gorghiu. Cotoarele aliniate la milimetru. Cărţile clasicilor, din colecţii cu coperte frumoase, se odihnesc a nemurire, reducând substanţial discursul divei liberale… Acum ştiu de ce distinsa liberală a propus, pentru hoţii care vor fi prinşi după tunurile imense care aud că se dau la adăpostul stării de urgenţă, închisoarea la domiciliu. Da. E o formă civilizată de detenţie: dar de ce n‑a propus dna Gorghiu asta când erau condamnaţi sute de nevinovaţi, din care unii au fost torturaţi şi omorâţi în puşcăriile „statului paralel”? Răspunsul nu e în nicio carte din nicio bibliotecă, ci în grosimea obrazului şi în urâţirea chipului uman de cotropitoarea dorinţă de înavuţire din politică.
Cu totul altfel stă problema în cazul bibliotecii dlui Ponta. Aruncate parcă la întâmplare, volume cu cotoarele multicolore par a fi lăsate acolo în grabă, de parcă tocmai fuseseră în mâinile fostului premier, când deodată l‑a deranjat televiziunea pentru o intervenţie în direct; dă impresia că citea Lope de Vega şi nici n‑a avut timp să se mai mute de la birou, în faţa bibliotecii, unde îşi petrece, practic, viaţa; n‑a mai ajuns cu laptopul pe canapea, în sufragerie… Cu siguranţă nu din cărţile de „à côté” a învăţat fostul premier să mintă cu o seninătate tulburătoare… Oricum, dl Ponta mi‑e simpatic: fie şi doar pentru ipostaza când, în emisiunea „Viaţa satului”, premierul în exerciţiu, cel pe care Băsescu îl numise „pisic”, bea lapte dintr‑un pahar mare sub privirea tâmpă a prezentatorului.
*
Medicina armatei face bine. Sunt, sub arme, medici excepţionali care, în stare de asediu, au puterea de a lua decizii radicale. Generalul Victor Voicu, vicepreşedintele Academiei, e un exemplu de performanţă, dăruire şi patriotism. Mă bucur că am putut face cu Domnia Sa câteva emisiuni minunate. Mi‑i amintesc şi pe bravii generali de la Spitalul Militar Central, care ne‑au şcolit în timp record să putem face faţă ca sanitari la punctele de lucru ale Canalului Dunăre‑Marea Neagră. Eram militari în anii ‘80 şi, cum nu aveam origine sănătoasă, am fost numai buni pentru Canal. Pe mine, pe Laci Pal, un maghiar din Târgu‑Mureş, şi pe Liviu Livadaru ne‑au trimis la punctul de lucru Dorobanţu, unde am cunoscut oameni minunaţi: ingineri străluciţi… Nebi Artan, dl Muşa, Marin Constantin, de la care am învăţat topometrie, aveau să ne însoţească şi să ne lumineze mai bine de şase luni de armată. Aveam medicamente din belşug, dar condiţiile erau precare.
Uriaşă era problema igienei, care mi‑a aruncat în faţă, de‑a lungul întregii veri, sute de furuncule, dar şi problema accidentelor de tot felul de pe şantier. Oamenii munceau greu, la „portocale” – bucăţi uriaşe de piatră care trebuiau descărcate şi aranjate manual pe malurile canalului; după ploaie, şantierul era inundat de noroaie adânci, iar accidentele erau inevitabile… Am văzut acolo, pentru prima dată, faţa hidoasă a morţii: cu capul în mâinile mele a murit un soldat zdrobit de la brâu în jos de un utilaj rămas fără frâne; fracturi, plăgi infectate şi atâţia alţi necăjiţi ajunşi cu maşinile de 20 de tone în apele învolburate ale Canalului… Îmi amintesc şi acum culoarea gri a pixului Flaro cu care am făcut, cu mâinile tremurânde, o traheostomie unui muncitor civil din Craiova, cu faţa lovită de un cablu tensionat rupt, al unei macarale…
Eram acolo mai ales proscrişi, dar eram Armata Română, şi asta ne dădea în fiecare moment sentimentul că facem ceva bun, că suntem responsabili de ceva, aşa necopţi cum eram. Aveam douăzeci de ani şi aveam de unde muri… Acum nu se mai face armata. E bine. Tinerii au mai mult timp să stea pe canapea şi să posteze pe reţelele de socializare verdicte şi să‑i judece pe ceilalţi din hormonii lor blegiţi şi cretinizaţi de corectitudinea politică.
Într‑un impuls, am sunat doi şefi de clinică, rugându‑i să mă ia şi pe mine să fac ceva util pe acolo, cu umilele mele cunoştinţe. M‑au refuzat politicos, trimiţându‑mă, voalat, să‑mi consult din nou actul de identitate şi fişa medicală…
*
Lungă discuţie, la telefon, cu profesorul Athanasiu, un mare intelectual al zilelor noastre; îmi spune că le‑a vorbit masteranzilor, pe net, şapte ore. Cei mai mulţi, îmi spune, interesaţi de răspunderea magistraţilor. La ce s‑a întâmplat în România, pentru un student la drept, pentru un viitor judecător sau procuror, cred că cel mai important este gândul la răspunderea actului lor. Dacă nu pentru răspunderea materială, atunci măcar pentru răspunderea morală. E greu să trăieşti cu sentimentul că ai nedreptăţit pe cineva şi în viaţa de zi cu zi. Dar dacă ai trimis în spatele gratiilor sau, şi mai rău, ai făcut ca destinele unor oameni, ale unor familii, să fie distruse? Câţi dintre studenţii şi masteranzii în ştiinţe juridice vor fi crescut în familii în care să fi învăţat, simplu, ce anume „se cade” şi ce niciodată nu „se cade” să faci în viaţă? Îmi doresc să fie mulţi; deşi domnul profesor, cu elocinţa Domniei Sale, care şi într‑o convorbire telefonică urcă mult peste simpla vorbire, spune altceva, şi mai trist. Faptul că oamenii nu sunt interesaţi de adevărul judecăţii, ci de execuţiile publice în care se transformă. Iar totul pleacă de la frustrările imense pe care le au oamenii. Suportă cu greu că alţii sunt mai buni ca ei. I‑ar vrea pe toţi ceilalţi cu mult sub capacităţile lor.
Frustrarea asta duce la dezumanizare. Subscriu întristat, dar telefonul maestrului Cornel Dinu mă luminează. Un om cu a cărui prietenie mă mândresc. A fost idolul meu în tinereţe, iar acum îi admir, în afară de măiestria în ale fotbalului, coloana vertebrală şi talentul scriitoricesc. Mă bucură că s‑a reapucat de scris – scrie noaptea –, deci vom avea o nouă carte. Şi încă ceva: îmi povesteşte că zilele trecute a avut masochismul să se uite la un post TV care îi face greaţă prin oamenii pe care îi promovează. „Cum ne place nouă, românilor, să băltim în rahat…”, zice cu voce tristă. E un adevăr care doare mai mult decât multe alte păcate ale noastre. Suntem un popor frumos, care şi‑a trădat propria istorie… Cu atâţia sfertodocţi duioşi sau rebarbativi, dar întotdeauna infatuaţi, pe scena publică. Nu ne mai dorim decât, ca semn de curăţare, un gest din care să înţelegem că au descoperit sau sunt măcar în stare să înţeleagă natura efemeră a gloriei şi a avuţiilor…
*
E duminică dimineaţa. Un soare străin îmbracă acoperişurile. Nu‑mi vine să mă ridic să văd mai mult. Ascult „Kind Of Blue” a lui Miles Davis, cel înregistrat demult, cu minunatul sextet – cu Cannonball Adderley, Bill Evans şi John Coltrane… Nu‑mi vine nici să fumez, nici să beau cafea, deşi mi‑am pregătit de aseară ultima „Siglo VI”. Deşi nu mai pot să văd filme de aproape şase ani (cele noi – pe cele vechi le consum încă, deşi le văd pentru a suta oară), încercasem să mă uit la „Round Midnight” al lui Tavernier, care aminteşte de Charlie Parker, Bud Powell sau Dexter Gordon, însă n‑am reuşit. Tot acel timp în care „mâncam jazz pe pâine”, la Sibiu, pare mort, ca şi prietenii cu care organizam celebrele „cluburi de jazz”… Titi Stoiculescu, care a plecat acum câteva luni, Laci Barabás, cel la care organizam peste noapte „jam sessions” ascunse, neoficiale, cu Anca Parghel, Johnny Răducanu şi alţi invitaţi străini de la Festival, asemeni lui Rudolf Dašek, Moşu, omniprezent, Namysłowski, regi est‑europeni ai jazz‑ului…
Îmi pare că e ruşinos că mai suntem pe Lumea asta în care tinerii fac parapantă, jogging, sală, jocuri pe calculator, se „agaţă” pe Facebook şi se masturbează în faţa tabletei. N‑a mai rămas aproape nimic din toate visurile noastre, aşa că n‑ar fi rău – mă gândesc – să plecăm, naibii, odată cu virusul ăsta… Am ajuns să ne schimonosim şi noi după moda timpurilor de azi. Ne‑am insularizat, după cum bine spune Cozmin Guşă; stăm cu mâinile în buzunare, scuipând a pagubă…
Fragila economie românească a fost depusă pe catafalc prin „măsurile de salvare”, solidaritatea Uniunii Europene nu există. Suntem antipatizaţi de mai toţi vecinii, iar solidaritatea Statelor Unite, cu tot cu dezamăgirea produsă de ambasadorul Zuckermann, ne face să ne trezim la realitate; suntem o ţară în genunchi, într‑o Europă care seamănă mai mult cu cea a româno‑austriacului Gregor von Rezzori: „… şirul de birje cu vizitii adormiţi din faţa «Monumentului eliberării», în care zimbrul din stema Bucovinei îşi pune copita dinainte în pieptul unui vultur cu două capete, doborât, simbol al dominaţiei habsburgice înfrânte; hotelul se numea netulburat, ca înainte, Zum Schwarzen Adler (La vulturul negru), cupola bizantină a marii sinagogi şi vreo jumătate de duzină de prăvălii cu un sortiment jalnic de mărfuri, care aduseseră în oraş o adiere de lux occidental – deci cu toate acestea peisajul amintit avea un aspect delăsat, înapoiat, plin de nostalgia apăsătoare şi lipsită de orice perspectivă a unei ţări a nimănui, situate între cultura Occidentală şi cea Orientală”.
Azi, nici triburi nu mai suntem, zice Cozmin. Suntem nişte insule, spun şi eu (multe? puţine?), din care, pentru confortul nesimţiţilor, câteva vor trebui inundate, să nu cumva să provoace o dezbatere publică adevărată… Oricum, insulelor acestora li s‑a pus gând rău, pe plan mondial. Mişcarea „#metoo”, conceptul mizerabil „politically correctness”, Soros cu toate cohortele lui de slujbaşi adunate în fundaţii şi organizaţii politice ascunse după titulatura de ONG‑uri, cărora niciodată nimeni nu a putut să le vadă sursele de finanţare.
Abia după ce vom fi „inundaţi” vor exulta sfertodocţii, feisbukiştii, tik‑tok‑iştii, creatorii de conţinut, youtubării şi cei ejusdem farinae. Vor ajunge să‑şi măsoare timpul în funcţie de cât le rămâne lor de trăit, îşi vor programa vieţile între două „meetings”, „deadlines”, „projects”, „city breaks” şi vor avea falsa senzaţie că păcălesc moartea.
Aud, undeva la un canal TV, că „marii actori ai ţării” se pregătesc să facă un serial. Oare cum s‑ar face asta? Cotrobăind prin arhive după Emil Botta, Gheorghe Cozorici, Dem Rădulescu, Toma Caragiu? Mă gândesc cum ar fi tehnic posibil un astfel de colaj. Mă pregătesc să‑l sun pe Şerban Marinescu să verific, dar nu mai e cazul. E vorba despre actorii celebri de azi, care fac teatru pe străzi, în cârciumi şi joacă în reclame pentru otravă de şoareci.
Fragment din vol. Jurnal de pandemie, Editura Şcoala Ardeleană
■ Scriitor, jurnalist, publicist
Octavian Hoandră
