Eseu - Publicistică - Critică literară

Poetica lui Basarab Nicolescu

Noul şi radicalul mod de reflexivitate promite, în expresie impresionistă, o limpezire, o respirare, o ascultare a naturii, prin ieşirea din stricta specializare, într-un moment istoric care impune o adecvare la procesul în curs de mondializare.

Raţiunea dă seama de credinţe ori religii. Doar credinţa „fără credinţe” duce spre Evidenţa Absolută, cea aşezată pe credinţă naşte monştri. Provocare, dacă nu chiar un atac la religii, fără preferinţă. Scepticismul este de departe ales în defavoarea încrederii, a faptului de a avea şi arăta o anume credinţă. Dar nu în scepticism se opreşte gândul, ci în raţiune. Care experimentează, în cadrul unei noi ştiinţe, şi configurează o gnoză. Altfel, credinţă şi necredinţă sunt totuna: un substitut de inteligenţă. Dar să vedem pentru cine: „Credinţa este inteligenţa săracului. Ca şi necredinţa.” Sărac în ce fel? Bănuiesc că în realitate, raţiune, Basarab-nocolescu_fotcunoaştere fundamentală, ştiinţifică, filosofică, poetică. Dacă credinţa este înlăturată, religia – conceptual, nu doctrinar – este apropiată. „Religie: «re» (din nou) – «legere» (a culege). Cuvântul înseamnă la origine «atenţie scrupuloasă».” Nu a avea o religie, ci a fi religios ar fi predicarea de acum. Iar a fi religios înseamnă o atitudine, a manifesta o totală atenţie. Doar atenţia garantează cunoaşterea, înţelegerea a celor ce sunt. „Credinţele trec, religiile rămân. Înţelegerea Naturii va înlocui toate credinţele.” Gnoza, cunoaşterea naturii, substituie credinţele şi dialoghează cu religiile, care nu dispar. Un dialog viu înseamnă ofensiva unui nou limbaj, care să-⁠l verifice şi să arate în ce fel îl depăşeşte pe cel vechi. Exerciţiul propus este unul de antonimizare a termenilor, o exterminare şi o fuzionare a lor, prin aplicaţia logicii terţiare. „Ar trebui să rescriem într-⁠o zi toate marile texte religioase ale lumii, înlocuind cuvintele prin contrariul lor. Astfel, printr-⁠un efort al terţiului tainic inclus vom izbuti poate să le înţelegem sensul.” O simplă ranversare semantică? Un nou fel de aşezare a oului drept şi de a tăia nodul gordian, de data aceasta intermediat de neofizică, de cuantică. Evidenţa Absolută este, prin urmare, de natură cuantică. Se află în materie, în energie, nu dincolo de acestea. Conştiinţa umană o cunoaşte, pentru că o co-⁠naşte, cum citisem în eseul său despre J. Böhme. Iar aici: „Evidenţa Absolută nu este transcendenţa, ci numai imaginea transcendenţei în oglinda fiinţei noastre.” Ontologia cuantică, noua filosofie a naturii, nu respinge, ea încearcă să integreze religia, e vorba de aceea creştină, cu care are rare tangenţe conceptuale. „Euharistia este harul Evidenţei Absolute.” Cuminecătura, binele fuzionând cu iertarea, sunt funcţia unică a deplinei realităţi… Simpla teoremă nu-⁠l conţine pe Dumnezeu, nume operaţional şi aici. „Demonstrarea existenţei lui Dumnezeu este o monstruozitate, inventată de gânditori fără vlagă.” O teoremă poetică îl recunoaşte – imaginează – însă. Un Demiurg rău alterează raţiunea. Ni se dezvăluie chipurile zeului mintal cel rău: „Marele Separator, Marele Imitator, Marele Masturbator…”. A separa, a imita sunt acţiuni reprimabile, ca şi a (se) masturba, a (se) steriliza, ultima faptă fiind reprezentată de dictatori, pentru că ei aparţin tipologiei Marelui Masturbator, a Anticreatorului, va să zică, dacă ar fi să-⁠l renumesc. Puţine sunt apoi referinţele religioase concrete, la doctrine ori denominaţiuni. Aflăm, însă, că budismul este respins ca ilogic. Într-⁠o altă lucrare, eseul despre Böhme sau manifestul Transdisciplinarităţii, era urmat H. Corbin, pentru care Orientul şi Occidentul există în fuziune. Aici (re)citim că dualismul oriental apare ca unitatea în diversitate occidentală.

Toate contrariile se împacă. Paşnicul baroc, cu extremele unite la centru, oximoronul (rar, dar existent şi aici), formulările unificatoare circumscriu gândi­rea şi expresia teorematico-⁠poetică. Cuantica fundamentează (com)uniunea. În latură gnoseologică, se susţine că fără abatere cunoaşterea vine din necunoaştere şi necunoaşterea din cunoaştere. Şi ce fel de lume inconturnabilă se conturează prin această viziune comună ştiinţei, filosofiei şi poeziei? Este o lume care se autogenerează, întrucât rămâne lipsită de fundamente. Ei i se acordă o totală atenţie, ea este cuprinsă prin atitudinea gnozei poetice. Absenţa atenţiei atrage neantul, care nu este nicidecum vidul, parte a materiei sau energiei, şi cu atât mai puţin nu devine abisul interogativ. Iar „Neantul se naşte din neglijenţă.”

Am văzut cum credinţa era refuzată şi calificată drept o formă de inteligenţă, dar una a săracului, în conştiinţă şi cunoaştere. În secţiunea aceasta centrată pe raţiune este definită şi inteligenţa. În mai multe propoziţii. O dată se spune că „inteligenţă înseamnă literalmente «a citi printre rânduri» (inter-⁠legere)”. Prin recurs la baza semantică, aşadar. A citi cu cea mai mare atenţie. Mai mult: cu suspiciune. Ne aducem aminte că T. Arghezi scria pe dedesupt. Citirea reface scrisul. În regimul de cenzură textuală, bine Art-MVB-nr-01-SAM_2529cunoscut nouă în comunismul autohton, cititul printre rânduri – inteligent, înţelegător – antrena nu doar observaţia dar şi imaginaţia, până la ieşirea acestora din matcă. Nu la text se referă cititul printre rânduri în cartea de teoreme poetice. „Inteligenţa este capacitatea de a citi printre rânduri cartea Naturii.” Deducem că noua gnoză sau cosmologie impune o atitudine inteligentă înaltă şi constantă. Extinsă la invizibilul făcut vizibil. Pornind de la „natura” cosmologiei cuantice. Ţinând seama de faptul că, „Paradoxal, obiectul cosmologiei cuantice e constituit de existenţele embrionare: germenii, limburile, cuarcii, leptonii.” Această atitudine inteligentă, înţelegătoare, la care se face acum apel, stă la pândă, unind pasiunea cu acţiunea. Apare drept intuitivă, premonitorie. Aşteaptă neaşteptatul. Neaşteptatul aşteptat, iată ce rămâne revelator. „Inteligenţa este recunoaşterea neaşteptatului.” Ea se educă pe bază pur naturală. Educaţia comună o poate realiza. „Inteligenţa nu este elitistă…” Înţelegerea nu are limite de extensiune şi dezacord. La Antonin Artaud se exemplifică, şi nu pentru prima oară, faptul că „Nebunia este semnul pragului pentru saltul cuantic al înţelegerii.” Logica terţiară aplicată este calea inteligentă şi atentă, atitudinea adecvată, în acţiunea de cunoaştere. „Puntea dintre necunoscut şi de neconceput: terţiul tainic inclus.” Logica binară conduce la dizarmonie cosmologică. Ştiinţa ajunge arogantă, iar ontologia umilită. „Declinul şi dispariţia civilizaţiilor sunt legate de dezechilibrul dintre a şti şi a fi.” Gnoza propusă garantează o reechilibrare gnoso-⁠ontologică.

Şi aici este cercetat instrumentul comunicării, cuvântul, în masa componentelor sale. Cuvintele sunt chiar pâinea vieţii şi totodată circul acesteia, ele hrănesc omul cu spectacolul lor. E semnalat astfel „marele circ al cuvintelor”. Limbajul cunoaşte, face cunoscută, pe cât îi e cu putere, lui, şi celui care îl utilizează, taina. Există o tentaţie a cunoaşterii graduale, de ierarhie, sau de apreciere, ce ne este dezvăluită. Se formulează întrebarea: „Ce preţuieşte mai mult: exprimarea unei enigme, expresia enigmatică sau enigma însăşi?” Ştim deja atitudinea potrivit căreia întrebarea defineşte omul şi nu răspunsul la ea. Teoremele poetice se vor provocatoare. Incită mult mai mult decât soluţionează. Există însă şi răspunsuri sau soluţii propuse. Aici s-⁠ar putea constata nu o preţuire graduală, oricum nu înainte de a se constata o inseparabilitate a celor trei componente ale realităţii implicate raţional.

Doar 58 teoreme despre ştiinţă şi tradiţie, în cea de-⁠a treia secţiune a volumului. Să încept lectura reflexivă de la tranzitoriul G. Galilei, care este elogiat întrucât a avut geniul de a face operaţională transcedenţa. Metafizică, semantizează gâditorul teorematico-⁠poetic, înseamnă „cu fizică”, deşi şi „dincolo de fizică”. Împreună, dincolo – iată nivelul de realitate care permite unificarea contrariilor. Tot despre Galilei se mai notează că distingea două tipuri de matematică, umană şi divină. Cea falacioasă este, desigur, a omului.

Ştiinţa, veche sau nouă, nu este produsul şi nu are destinaţia unei zone planetare, fapt care o distinge de religii şi filosofii; ele au, chiar dacă nu pretind, un specific local. Ştiinţa este aceeaşi în Orient şi Occident. E repetată taxonomia ştiinţifică: ştiinţe moi, ale creierului, sau dure, ale naturii. Ştiinţa modernă (aş spune: contrar artei) se află în căutarea omului pierdut sau chiar alungat. Conform principiului noncontradicţiei, trebuie să acceptăm paradoxul (propriu de altfel logicii binare) că ştiinţa apare nelimitată tocmai pentru că rănâne limitată. Fiind limitată, ea ajunge constrânsă să-⁠şi recunoască limitele, dar în mod succesiv, fără punct final.

Ştiinţa, aşadar, trece, dar se continuă altfel, în schimb metodologia rămâne, este durabilă. Suportul ei este logica. Ştiinţa o schimbă, dar mai cu seamă o confirmă. Logica terţiară a precedat impactul neofizicii şi informaticii. Avansarea ştiinţei a redeschis contenciosul gândirii naturii. „Reînvierea ideii de «cosmos» este evenimentul cel mai marcant al secolului XX.” Regândirea naturii este deci impulsionată de mutarea limitelor în ştiinţă. Noua realitate a impus o nouă teorie a existenţei. Deschiderea spre filosofie a ştiinţei a generat şocul major actual. „Marele scandal intelectual: ştiinţa modernă, care şi-⁠a atins propriile limite, tolerează şi chiar pretinde o deschidere ontologică.” Noul concept cosmologic acordă autonomie genetică naturii, în care se include şi omul. „Relaţia dintre particula cuantică şi univers provoacă autogeneza cosmosului nostru.” Autodeterminismul, antideterminismul, mai cu seamă în cadru religios, creaţionist, lasă-⁠n urmă cutremur şi confruntare. Se notează că saltul cuantic a fost, în 1926 – când a fondat mecanica ondulatorie, admiţând faptul că electronii se mişcă aidoma undelor –, „afurisit” chiar de fizicianul şi filosoful E. Schrodinger. În lumina (r)evoluţiei ştiinţei, universul pare o formidabilă ficţiune poetico-⁠ştiinţifică, având un autor ascuns în întregul ei. „Istoria universului este cel mai bun roman poliţist, epistemologic şi ştiinţifico-⁠fantastic. Autorul rămâne anonim.” Dintre toate elementele esenţiale ale universului, în lumina cuanticii a rămas unul, şi acesta, să spunem aşa, reesenţializat. „Un mic ghem de foc conţine potenţial tot universul?” Ştiinţa de ultim moment se uneşte cu filosofia (recugetarea cosmologică), cu scopul reechilibrării şi armonizării. Câştigul devine comun, împreună şi dincolo de fiecare dintre ele. Traiectul ştiinţei pure este sistat. „Câţiva au îndrăznit să gândească negânditul: fizica cuantică drept sursă de reînnoire a filosofiei.” Ştiinţa pură, scientismul, iată ce s-⁠a scandalizat energic. Respins consecvent, scientismul este acum calificat „scandalos”, pamfletar. „Scientismul este cu necesitate pornografic…”. El nu poate fi – pentru că nu consimte la acest act – integrat.

Tradiţia, universală, de sorginte metafizică, înţeleasă ca succesiune evenimenţială a unor singularităţi, este prinsă într-⁠o triadă de postulate, aflate în izomorfism cu triada postulatelor ştiinţei, aceasta fiind expresia umanului. Secţiunea ştiinţifică şi tradiţională îşi iese şi ea din decorul problematic. Ca să demaşte insidioasa ideologie: „Ideologia machiată în filozofie, religie sau ştiinţă – încă o şiretenie a gândirii binare.” Sau nu mai puţin vicleanul determinism: „Fantasma deterministă: universul ca marionetă. Dumnezeul determinist este un zeu fără imaginaţie.” Divinul şi ştiinţificul apar armonizate: „Logica divină este prin definiţie a-⁠logică şi locul unde se află Dumnezeu este prin definiţie u-⁠topic. Acesta este probabil motivul pentru care postulatele fizicii moderne sunt a-⁠logice şi u-⁠topice.” Se reiterează, dincolo de sincronicitatea dintre cunoaştere şi necunoaştere, deschiderea ofertantă a tainicului: „Departe de a fi înspăimântător, necunoscutul dăruieşte.” Nu este un gând nou nici acest fundament epistemologic: „Cunoaşterea este co-⁠naşterea omului şi a Naturii.” Revine şi obsesia mirabilă a instrumentului nonlingvistic de comunicare, la nivelul (auto)lecturii, al comprehensiunii cosmologice şi ontologice: „Prin ce miracol înţelege spiritul omenesc limbajul Naturii? Conţine omul în el însuşi tot universul trecut, prezent şi viitor?”

Sensul – ivit în capitolul al patrulea al cărţii – nu aparţine nimănui, el este democratic. Apoi, el nici nu este recunoscut ca atribut al limbajului. „Iluzia cea mai tenace: sensul atribuit cuvintelor.” E claustrat deja în dicţionar. „Trebuie să începem aşadar prin a elibera sensul prizonier al cuvintelor.” Departe de a fi doar gramatical, contextual, aflat în infinitul semiozic, acum sensul cade între cuvinte, rămânând cu ele şi totodată dincolo de ele. Sensul ajunge să fie aflat prin logica consensuală, unificatoare, armonică, de tip terţiar şi – nu este superfluu să notez – trans-⁠binar. „Există un loc al sensului: cel al terţiului tainic inclus.” Logica este doar instrumentul. Subiectul uman ajunge actantul consensual. Omul a dat mereu sens universului. Sensul înseamnă şi rost, funcţie. „Sensul vieţii omului este să lase urme.” (IV, 18) Omul apare, cum am tot constatat, drept o fiinţă expusă interogaţiei şi, cu toate că există o puzderie de întrebări fără sens, sensul tot rămâne de căutat. Există o „foame mondială după sens”. Cunoaşterea, co-⁠naşterea omului şi a naturii, devine pură regenerare de sens. „Istoria Naturii ne povesteşte naşterea sensului.”

Poezia conlucrează armonic, am spune consensual, cu fizica nouă. „Poeţii sunt fizicienii sensului.” Locul exact de generare a sensului, în logica ternară, este intersecţional, la mijloc de poetic şi cuantic. „Întâlnirea dintre poetic şi cuantic naşte sensul.” Nu este un spaţiu anume, cum nici temporalitatea nu este factor sensual. „Abolirea timpului generează sensul. De aceea căutăm întotdeauna urmele sensului în timp.” Altfel spus, sensul precedă şi fixează timpul.

Determinismul, binaritatea alterează grav sensul, până la neantizarea lui. Patologia sensului rămâne destul de comună. Nebunia demascată aici este una simplă: a da sens la ce nu are şi a retrage sensul de unde există. Sensul pur este şi el alienat: „nesăbuirea sensului este chiar în sens” (IV, 5). Pentru evitarea contrasensului, ca totalitate şi unilateralitate („Dictatorii sunt marii manipulatori ai contrasensului.”), sensul se armonizează cu nonsensul.

În concluzie, sensul este puntea care se naşte din relaţia a doi piloni, prezen­ţă-⁠absenţă, cum constată Raymond Ledrut, una dintre referinţele autorului român. Iată şi o definire sau o fixare a sensului: el este echilibrul uman.

Expusă în numai 52 teoreme din secţiunea a cincea, dar de o sesizantă densitate, ceea ce înseamnă că ne reţin suficient de mult, transdisciplinaritatea caută „echilibrul între cunoaştere şi fiinţă”, fiind deci o metodologie gnoso-⁠ontologică impusă de avansarea ştiinţei în ansamblu, a neofizicii în particular. Există o identificare procedurală precisă: balansarea raţională între fiinţă şi cunoaştere apare mediată de o „formă de gândire radical nouă, generată de cosmodernitatea ştiinţifică”, aceasta din urmă fiind descrisă aici într-⁠o secţiune aparte, la care voi ajunge ulterior. Precizia metodologică se aplică la o realitate amfibologică, de care ajunge să fie marcată. De aceea transdisciplinaritatea apare drept „expresia umană” a Relativităţii, o „aproximare ştiinţifică”, întrucât cunoaşterea, nu doar ştiinţifică, dar şi metodologia, rămân mereu în curs şi, fireşte, în discurs.

Noul şi radicalul mod de reflexivitate promite, în expresie impresionistă, o limpezire, o respirare, o ascultare a naturii, prin ieşirea din stricta specia­li­zare, într-⁠un moment istoric care impune o adecvare la procesul în curs de mondializare. „Numai transdisciplinaritatea poate genera o civilizaţie planetară.” Impunerea apare imperativă. Câtă vreme nu gândim prin depăşire şi unificare a specialităţilor aflate în expansiune, nu se schimbă paradigma contemporană. Riscul întrevăzut este apocaliptic: dispariţia totală a lumii ca civilizaţie. Salvarea s-⁠ar afla în două cuvinte, aici doar reiterate: „şi afectivitate, şi efectivitate”. Nici n-⁠am avea loc de întors, întrucât „Spaţiul transdisciplinar este infinit mai întins decât spaţiul galactic.” Se cere doar să suportăm schimbarea de atitudine prin asumarea cuanticii şi atunci ne salvăm. „Transdisciplinaritatea produce transformări cuantice; religia în transreligie, istoria în transistorie, etica în transetică. Astfel, prin succesive transformări cuantice, lumea noastră va ajunge la o adevărată eră a păcii.” Pare foarte simplu, dacă vrem, putem, ştim cum să creăm punţi sau poduri şi să devenim noi înşine legături şi legatari. Să ajungem pontifi, termen măreţ adus aici în expresie. „«Pontifi» însemna la origini «constructori de poduri». Era transdisciplinară va fi aceea a pontifilor.” Ca atare, devenim pontifi sau rămânem nimic. Optimismul gânditorului transdisciplinarităţii balizată cuantic nu se cramponează de om, nici în general, nici în particular. Certitudinea sa este aceea că oricum va învinge terţiul tainic inclus, el va fi în fapt cel care va face omul şi societatea umană. Două tipologii umane vor conduce balul istoric. Una de partea ştiinţei, alta de partea artei. Generalitate în cunoaşterii şi risc spectaculos de atitudine. „Era transdiciplinară va fi aceea a generaliştilor şi a funambulilor.” Noua pâine şi noul circ, în regim grav. Funambulescul m-⁠ar trimite – estetic, literar – la onirismul structural, aici epurat de ironie. Le putem admite într-⁠un raport complementar.

Total 0 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button