Iuliu Maniu îi apare lui S. Alexandrescu ireproşabil moral, ambiguu şi puţin eficient politic. Mod de a spune că morala nu înseamnă prea mult în politică…
Să urmăm, totuşi, aplicaţia, pe care o aflăm în secţiunea VI. Partidul Naţional‑Ţărănesc Creştin şi Democrat (PNŢCD) din Paradoxul român. Nordicul ardelean Iuliu Maniu ar fi „un om politic pilatian”. Simbol biblic binecunoscut şi suficient simplificat, Pilat însă nu judecă şi nu condamnă. El nu se amestecă în nici un fel religios, îşi urmează exclusiv fişa postului, de administrator ocupant, de guvernator. Jurisdicţia religioasă o lasă liberă. Semnul său liberal este spălatul pe mâini. Are mâinile curate, se pronunţă absolvitor privitor la Iisus, care scandaliza religios şi nu politic. Dacă nu l‑ar fi lăsat pe Iisus, ştiut de iudei doar ca unul de‑al lor, pe mâna acelora, şi nu s‑ar fi spălat pe mâini, derobându‑se de la legea credinţei lor, Pilat s‑ar fi convertit şi i‑ar fi trădat pe‑ai lui, politic; şi nu numai. Iuliu Maniu se spală pe mâini ca Pilat din Pont, explică Sorin Alexandrescu, şi nu riscă. El rămâne în firea sa de abulic, un politician lipsit de clarviziune, inadaptat la schimbarea graniţelor prin făurirea României Mari, după unirea Ardealului cu Regatul României. Să spunem că s‑a spălat pe mâini, în semn de retragere în sine. Dar în sine se retrage Pilat, care nu este şef de partid, cu mandat de liberă decizie? Ce nu riscă şi de ce‑ar fi fost cazul să rişte „executorul” roman Pilat? Nu se poate pune problema riscului pentru el. Nici a abuliei, limitelor şi inadaptării politice. Pilat este perfect lucid, adaptat, în limitele pentru execuţia cărora este prezent. Maniu, om politic pilatian – rămâne, cred, o formulă fără acoperire. Să vedem însă şi ce acoperire au trăsăturile extrase în portret, cât de mult pot acestea să convingă prin (in)coerenţa lor.
Iuliu Maniu îi apare lui S. Alexandrescu ireproşabil moral, ambiguu şi puţin eficient politic. Mod de a spune că morala nu înseamnă prea mult în politică. Poziţie, aici, de minimalism etic. Dar e posibil ca cineva să fie moral ireproşabil şi, totuşi, ambiguu, chiar dacă ambiguitatea lui se manifestă politic? De ce morala nu‑i pune stavilă ambiguităţii? Ori nu este ireproşabil moral, ori nu este ambiguu politic. Las la o parte eficienţa politică. Ea nu se leagă de unire, acceptată, totuşi, cu oricâtă îndoială. Firească îndoială, într‑o nouă realitate statală, pentru o responsabilitate reală. Reproşul pe care Alexandrescu i‑l adresează lui Maniu este direct politic. Am constatat imediat anterior că este şi indirect moral. Greşeala lui Maniu se spune că apare în faptul de a fi contribuit la criza politică şi istorică, tocmai voind să evite criza în 1930, la readucerea lui Carol al II‑lea. Bună intenţie, rea decizie şi făptuire. Greşeală involuntară, care îşi conţine – principiul urmat de S. Alexandrescu – inocenţa şi iertarea. Rămâne ca explicaţia cazului să devină pildă de nerepetare. Eroarea se află în gândirea politică, decizională. „Abulia politică i se naşte dintr‑un perfecţionism moral‑juridic supradimensionat.” Abulia este o boală psihică, dar să n‑o luăm clinic. Abulicul nu poate fi, oricum am da‑o, altfel decât lipsit de voinţă, nehotărât, inert. Cu aceste trăsături nici mediocru nu poate fi un om politic. Să rămânem doar la sensul moderat, acela de ezitant. Dar cineva care este ezitant mai poate fi apt de perfecţiune, adevărată utopie şi clară stângăcie politică? Perfecţionism, dogmatism, legitimism, maximalism moral‑juridic – pe această linie gândeşte şi pune‑n act Maniu politicul? Sunt reamintite, fireşte, pertractările lui Maniu, duse la limita cea mai îndepărtată. Nici Maiorescu şi Carp nu ar fi fost atât de habsburgici (germanici) ca Maniu. Pertractări, va să zică negocieri scrupuloase. Ne întrebăm: etică politică sau politică pur şi simplu? Adevăratele pertractări sunt, de fapt, eficiente. Ineficienţa habsburgică sau germanică nu este deloc definitorie pentru eşecul politic. Sigur, nu luăm lucrurile în absolut. Politica de principiu însumează izbânzi şi eşecuri, doar ultimele pot fi absolute, cele dintâi rămân mereu relative ori marcate de discontinuitate. Cazul lui Maniu îi serveşte lui S. Alexandrescu pentru a rostogoli morala în religie şi a neantiza politicul. Maniu ar fi fost un ascet moral în politică, „mai mult un sfânt decât un om politic”. Caz mult exagerat. Aproape o profanare a religiosului. Un sfânt în politică? Un sfânt, cineva pe cale doar de a deveni sfânt (vorbă mare!), nici cu gândul n‑ar pătrunde în politică. Maniu n‑a fost mai mult sfânt decât om politic, cum Pilat n‑a fost deloc sfânt, ci numai un funcţionar administrativ‑politic. Greşeala lui Maniu, după S. Alexandrescu, ar fi legitimismul etic fără fisură, trans‑omenesc: „intransigenţă etică absolută”. Un sfânt etic, atunci, nu unul religios? Constat cum se balansează şi substituie termenii, care nu sunt deloc unii oarecare.
Iată şi explicaţia cursului istoric din cel de‑al patrulea deceniu românesc, privit exclusiv în interiorul ţării, adică dintr‑o perspectivă falsă, întrucât limitată: „Paradoxal, tocmai legitimismul său (al lui Maniu), atitudinea sa juridic‑morală în treburile dinastice vor deveni cauza degradării ideii monarhice şi sursa unui deceniu politic tensionat care va duce România, datorită nefastei politici a lui Carol al II‑lea, la un pas de prăpastie.” Morala şi dreptul ar fi alterat monarhia. De la Carol al II‑lea, cauza este mutată tocmai la Maniu, tratat aici iniţial cu un elogiu egal cu o diatribă. Maniu, cel puţin în acest enunţ, devine personajul cel mai reproşabil – aparent numai politic – din acel moment istoric. Un neavenit politic, iată cum ajunge Maniu. Care, voind binele total, nu ştie nici ce este binele, nici ce este răul în sens politic. Un colaboraţionist miop – acum doar politic, nu, ca Eliade (care nu e personaj politic, într‑adevăr) – la politica distrugătoare a lui Carol al II‑lea. (Lipseşte însă punerea în context internaţional, constatată de Alexandru George.)
Sorin Alexandrescu îl scaldă pe Maniu în laudă morală, considerându‑l un gentleman (viraj imagologic dinspre germani spre englezi), care nu putea să‑l atace pe Carol al II‑lea, adus de el la tronul regal din pură eroare. Dar îşi dăduse seama de eroare? Şi n‑ar fi fost onorabil să şi‑o recunoască public? E morală de gentleman gândirea duplicitară? E sfinţenie persistenţa în greşeală? Adevărul este mereu dezvăluit de un spirit etic absolut, care pertractează tocmai întru concretizarea lui. Retragerea tăcută discreditează şi o etică redusă. S. Alexandrescu se arată pe deplin sigur că Maniu nu l‑a înţeles pe Carol al II‑lea. A preferat să o recunoască pe ocolite, lăsându‑se înlocuit, la 20 ianuarie 1933, de Ion Mihalache?
- Alexandrescu îl reţine pe Iuliu Maniu într‑un fel contradictoriu şi controversat, deşi pare clar fixat, la fel cum Maniu însuşi l‑a caracterizat pe Ion Antonescu, la proces: greşit, dar cinstit. Românii au, deci, parte de conducători drepţi, dar nepricepuţi: chiar aşa să fie? Nu e la mijloc modul românesc de a ierta pentru a nu‑şi bate prea mult capul să înţeleagă? Să ne domine etica şi religia până la întunecarea minţii?
Brătienii, liberalii, calificaţi drept mondeni‑esteţi, ies acum mult mai bine. Dar să fie aceasta calea veridică? Bucureştean şi valah, cum îşi spune, S. Alexandrescu nu este ispitit de ea.
Panoramând vârfurile PNŢ‑ului din interbelic, autorul tezei despre un soi de excepţionalism român – paradoxul nu e‑n regulă – constată că acesta a avut lideri de diverse atitudini. Maniu rămâne fixat în ascetism politic, iar Mihalache în naţionalism şi pragmatism. Polii nu devin religiosul şi pragmatismul. Religia apare înfăşurată în morală. PNŢ trăieşte o dispută între etic şi pragmatic. Până la urmă, S. Alexandrescu vede PNŢ‑ul dominat de etic şi salvat astfel de la căderea în oportunism. Partid moral, nu autentic politic. Politicul ar avea nevoie de o morală practică. În interbelic, în partid existau trei curente şi grupări care îşi disputau orientările: unul de dreapta, cu Vaida‑Voevod, care îi urma deopotrivă pe Carol al II‑lea şi pe legionari, mergând înspre antisemitismul lui Goga‑Cuza; al doilea, radical anticarlist (cu Maniu, gentlemanul care nu se putea împotrivi făţiş monarhului, readus la tron de el din greşeală!); în sfârşit, al treilea, neutru‑pragmatic, cu Ion Mihalache (secondat de Madgearu), abstras, tacit, nu doar din confruntarea rege‑legionari, dar şi, acum vehement, din cursul industrializării şi urbanizării. Critic şi înţelegător, iertător, cu istoria, Sorin Alexandrescu este convins că toleranţa şi nu acţiunea intransigentă ar fi calea cea bună în politică. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au condus la antidictaturi şi anticomunism. „Intransigenţa călugărilor a învins, pe termen lung, puterea politicienilor şi corupţia puterii.” Între 1944‑1947, este urmărită în PNŢ „lupta de culise”, iar între 1948‑1989, în comunism, perioada de „ilegalitate”, când Coposu a urmat linia eticismului politic al lui Maniu. Bucureşteanul valah, acum, după 1989, când urmăreşte şi urmează un PNŢ afişat Creştin şi Democrat, îl remarcă entuziasmat pe „harismaticul Nicolae Manolescu”, civic, liberal, trecut ulterior în apolitism. Citim şi programul, principiile doctrinare, ale noului ţărănism partinic, nou cu numele, păstrând vechea linie, la vârf, a eticii aşezate înaintea pragmaticii politice. Corneliu Coposu resuscită rigida morală a lui Iuliu Maniu, până la dispariţia sa din 11 noiembrie 1995. Elogiul care îi este adresat sună aşa: el „intră în istorie pentru că a ştiut să‑i reziste”. Dar S. Alexandrescu nu părea mulţumit şi resemnat într‑un fel de stoică îndurare. Deşi, aici, devine etic‑exortativ: „Să nu ne lăsăm striviţi de istorie”. Nu (doar) rezistenţa, înţelesesem, şi‑o doreşte, ci cunoaşterea istoriei pentru a nu‑i repeta dramele pricinuite de erori. Voinţă, trebuie să recunoaştem, enormă. Ar fi nevoie de o înţelegere ori de o înţelepciune de sfânt. Dar sfinţii nu fac politică, nu intră în istorie, ei au drept patrie cerul.
O etică întemeiată pe adevăr, şi nu pe o memorie necruţătoare, pe cunoaşterea realităţii şi nu pe idealisme fără acoperire, pare a‑i fi lui S. Alexandrescu necesară şi poate la îndemână. O spune, nu doar pentru sine, dar şi altora, la modul exortativ: „Să boicotăm minciunile…”.[1]
În volumul pe care îl comentez, el crede într‑o „majoritate creştin‑democrată” în România, prin religie, doctrină politică specifică, occidentalism, cu un program bazat pe răspundere, solidaritate, subsidiaritate (autonomie locală), dreptate socială, moralitate, creştinism, persoană individuală, clasă mijlocie. Ca instituţii religioase, el ia în discuţie două biserici creştine, Biserica Ortodoxă Română, apolitică, necivică, şi, la antipodul ei, Biserica Unită. PNŢCD înseamnă pentru el „sinteza politică cea mai importantă a României democrate”. Nu are nimic de amendat. Spusese că Eliade a înţeles la un moment dat obligaţia scriitorului de a nu fi militant sau dependent politic. În ultimul timp, S. Alexandrescu pare a se fi retras, lăsând loc unor sugestii. Cel care în 1995 declara că acţiunea sa în Olanda a fost etică, socială, nu estetică, şi că etic este „impactul social”[2] a ales, se pare, o vreme, tăcerea. În orice biografie, ca şi în istorie, există fireşti (dis)continuităţi.
Volumul Identitate în ruptură, 2000, reflectă şi eticul. Faptul că eticul trece drept estetic şi politic era teza sa din O cultură a interstiţiului, studiu scris în noiembrie 1989 şi apărut în ianuarie 1990 la Paris. Despre adevăr, restauraţie etică şi estetică meditează S. Alexandrescu în Proza română după al Doilea Război Mondial. După 1990, constatând criza unui tip de morală, catastrofa eticii comuniste, pare că îşi doreşte o etică de tip canonic. În (Im)posibile globalizări. 1. Cultura, scriitorul afirmă că „avem o morală în afara unei etici”. Morală se referă la trăire, iar etică la norme. Ştie că G. Lipovetski constată sfârşitul eticii, libertatea şi implicit puterea de voinţă. În Farmecul dublei identităţi, din 1991, arată cum „caracterul se schimbă în funcţie de context”. O etică autoscopică îndreaptă autorul spre românii din exilul de ieri şi diaspora de acum în De ce diaspora? Pentru depăşirea unui (prim?) eşec. „Reflecţia despre sine, iată probabil lucrul cel mai urgent pentru intelectualii din diaspora”, notează el aici. De altfel, se va dedica autoscopiei într‑un serial de revistă.
Note:
[1] Sorin Alexandrescu: „Nevoia de libertate a fost mai puternică decât dorul de casă”, interviu realizat de Romulus Diaconescu, în Ramuri, 7‑8, 2000.
[2] Sorin Alexandrescu: „Exilul a însemnat trecerea de la o estetică a succesului la o etică a luptei cu anonimatul”, interviu realizat de Saviana Stănescu, în Adevărul literar şi artistic, 27 august 1995
Marian Victor Buciu
