Avertizaţi de subtila imersiune în tehnici textualiste, cititorul va fi introdus în scene în care, sub patronajul tuşei balzaciene, se întrebuinţează tehnica lui Stendhal. Romanul se deschide spre cele două familii: cea a lui Babis Vătăşescu, care trăieşte cu tatăl său, Vasi(le), căruia îi transcrie memoriile de ani buni – un părinte aproape‑orb, în care fiul‑narator nu se‑ncrede defel. Din acest punct de vedere, autorul necreditabil care e Vasi se înscrie într‑o variaţiune din Mario şi vrăjitorul.
Când impostura ia locul adevărului sau când adevărul inoculat cu pseudo‑amintiri şi falsificări biografice erodează încrederea ucenicului. Definitiv. Deşi e o coordonată principală în roman, tema eredităţii n‑are prelungiri abisale, nici nu formulează dezbateri intense. Dimpotrivă. Fiul Babis îşi depăşeşte tatăl luând‑o înaintea memoriei deficitare. Imaginaţia protagoniştilor depăşeşte faptele istorice. Trebuie spus că, în roman, tema paternităţii nu animă oglindirile identitare. Ba, mai mult, le deformează. Din acest punct de vedere, Babis‑nepotul va descoperi în unchiul cu acelaşi nume adevăratul erou al Identităţii (şi al identificării): nu doar propria condiţie de autor‑narator‑personaj, nici portretul unui tată necreditabil ca martor, cât refacerea marelui absent, unchiul Babis, cu sprijinul unor martori ideologici (Leon Negotei), erotici (Mita Ghiuriţan), etnici (Sara) şi de sânge (Vasi).
De cealaltă parte, prin Negotei se reproduce, sub cupola naţional‑socialistă, ca şi cum ar fi încă imaculată, familia aristocratică din interbelic. Într‑un timp al exterminării ei, Ţoiu reface un muzeu uman supravieţuind aparent miraculos. Iar aici scriitorul face destule trimiteri subversive despre foame, frig şi tot felul de privaţiuni, până la derapajele marxismului şi societatea supravegheată, despre dictatură, libertate şi fanatismul supunerii. Elemente care, la fel de curios, lipsesc din toate comentariile critice. Dar Ţoiu nu lasă lucrurile limpezi niciodată. Cum spunea adeseori, la suprafaţă se întrezăreşte mereu aisbergul, nu consistenţa reală. Aşa încât, în chiar centrul micro‑scenei aristocratice din pântecele Bucureştiului scufundat în frig şi interdicţii, aristocraţii au între ei un admirator fanatic al marxismului. Aşa se explică confortul termic şi luxul permis al Negoteilor, contrastând puternic cu frigul şi sărăcia ultimilor Vătăşeşti. De altfel, ca să întreţină ambiguitatea, Leon Negotei va fi mai mult o absenţă decât un personaj activ. Purtătorul unei ideologii care se topeşte în ea însăşi, pentru ca ea, ideologia, să devină suprapersonaj.
Casa familiei Negotei pare desprinsă dintr‑o Belle Époque din care burghezia nu‑şi trădase vocaţia distincţiei. Să fie un spectacol al trecutului într‑un prezent în care este expulzat de facto? Sau
doar un miraj social, în care, dincolo de apele unei trucate normalităţi, toţi joacă prost nişte roluri dispărute? În orice caz, Ţoiu pregăteşte limpede intrarea în scenă a Celuilalt, adversarul ideologic al unchiului Babis, pe Leon Negotei, dar fără nimic din dogma socialistă. Dimpotrivă. Citatele din Pascal, Camus, Sartre, Foucault şi Chesterton arată contradicţiile sau provocările pentru ceilalţi.
Cititorul atent va observa că Leo Negotei este croit după celălalt Leo, mai celebru, Leo Naphta din Muntele vrăjit. Din pricina căruia, ca mai târziu Ţoiu, însuşi Thomas Mann fusese acuzat de trădare şi antisemitism. Dezbaterea aleşilor le reia pe cele celebre din opera scriitorului german şi din romanele lui Dostoievski. Dar într‑o manieră cu totul inedită, pentru că Ţoiu îmbracă ideologia şi dialectica în atâtea straturi narative şi simbolice, încât, de la un punct încolo, ceea ce pare că stă în centrul romanului se dovedeşte un simplu satelit de semnificaţii.
Despărţiţi cu totul ideologic, Leon Negotei şi Babis‑unchiul sunt mai mult legaţi prin evidente fibre culturale decât despărţiţi de ideologie. În relaţia aceasta se iscă prima mare schismă a romanului, secondată de lumea veche, aristocratică, şi cea prezentă, din iarna anului 1984: frăţia spirituală blocată de opoziţiile ideologice. Utopia concordiei intelectuale din secolul trecut.
Mai veche, ideea lui Ţoiu – reluată într‑o măsură ceva mai charismatică în Galeria cu viţă sălbatică – era că o cultură adevărată depăşeşte întotdeauna ideologiile, situându‑se deasupra lor. Ba, mai mult, că istoria înghite totdeauna ideologiile. Asta imprimă şi Căderii în lume, în tandemul cu rădăcini în Muntele vrăjit, dar, mai ales, înclin să cred că un dialog fertil are şi cu Orbirea lui Elias Canetti. Orişicum, mulţi interpreţi au rămas prizonierii relaţiei dintre cei doi oponenţi ideologici, chiar dacă cel puţin Leon rămâne, cum spuneam, o absenţă a cărţii, nicidecum un protagonist de prim rang. Altceva îl preocupă pe adevăratul autor narator. Iar ideile nu sunt defel organizate facil în procesul unui roman labirintic. Dimpotrivă, indiciile merg cu mult în trecutul îndepărtat, când martorii istoriei de altădată participă la finalizarea unui puzzle pe fundamente, de astă dată, faulkneriene.
Problema lui „Geworfenheit”
Între notele scriitorului din 1959 apar şi explicaţiile romanului de mai târziu, Căderea în lume. Nici nu există punct de pornire mai fertil pentru o analiză a cărţii. Sigur e că, punând cap la cap toate datele, reiese că ideea romanului apărut în 1987 mijea de prin 1956‑1957. Nu mă îndoiesc că titlul şi semnificaţia lui erau hotărâte în urma discuţiilor cu prietenul Ion Negoiţescu. Criticul cerchist pornea dezbaterea de la neant, „care curge prin noi”, iar Ţoiu problematizează livresc. Era o evidenţă a epocii.
De fapt, pe prozator îl fascina felul cum ideile îşi au destinul lor imprevizibil, dar care, prin ingenioase apostazii, puteau fermenta în societate, pentru a se întoarce la matca emiţătorului. Nicidecum accidental, în proza lui Constantin Ţoiu apar asemenea personaje‑receptacul. Ca şi cum sensul culturii stă adeseori în asemenea fiinţe capabile să conserve istoria ideilor mai mult decât Istoria însăşi.
Rareori se întâmplă în romanele lui să nu fuzioneze orbitor curiozitatea narcisică a creatorului cu recepţia întoarsă a lumii.
Cum spuneam, în anii cincizeci, pe Ţoiu îl interesa termenul „Geworfenheit”, care vine din „werfen”, însemnând a arunca, stare de cădere în, starea de cădere în lume. Prin urmare, Geworfenheit ilustrează starea de cădere în lume, dar nu oricum, ci aşa cum o dezbate Martin Heidegger. Să recunoaştem azi că, pentru finele deceniului al şaselea, conceptul era cel puţin periculos. Indirect, însă, mai trebuie să adăugăm ceva noţiunii, şi anume termenul „Innigkeit”, desemnând realitatea intimă ce aparţine unei fiinţe care se deosebeşte de altele şi care, în acelaşi timp, „asigură comunitatea interioară cu tot restul lumii” ‑ nota explicativă a scriitorului vine chiar după termenul heideggerian. Iată un prim nivel, esenţial, din construcţia protagoniştilor. Intelectualul îşi sigilează o formă de intimitate pe care, în funcţie de stimuli istorico‑ideologici sau de înrudire spirituală cu un altul, alege să o proiecteze în lume.
Pe ce se sprijină, aşadar, jubilaţia filosofică din centrul romanului? Răspunsul, ceva mai complicat, cred că vine tot de la Heidegger, pentru care fixarea unei dispoziţii înseamnă că nu importă neapărat nici ce vine din afară, nici ce dinăuntru, ci faptul‑de‑a‑fi‑în lume. Cu alte cuvinte, problema Dasein‑ului.
Ţoiu nu elaborează condiţia filosofică a termenului. Nici nu are de ce. Pe el îl interesează strict felul cum se modifică structura fiinţei între aruncarea în lume (ca determinare) şi libertate (felul cum o proiectăm). Revelaţia protagoniştilor vine de pe urma acestei proiecţii, pe care, în avântul lor dedicat‑ideologic, o minimalizează. Pe de o parte, Babis‑unchiul are acces la revelaţia prin înfăptuirea unei ascultări ideologice pe baze creştine, însă la urma căreia pricepe că Dasein‑ul nu se defineşte doar prin faptul‑de‑a‑fi‑în lume, ci de a fi laolaltă‑cu‑altul (noţiunile aparţin, fireşte, lui Heidegger). Astfel cred că trebuie interpretată înfrăţirea spirituală dintre Leon şi Babis, chiar dacă cel dintâi, fidel marxismului, are înţelegerea bruiată de afirmarea unei superiorităţi ideologice. Cel puţin aşa îşi închipuie. Abia la bătrâneţe înţelege că Dasein‑ul lui rămâne, decenii de‑a rândul, suspendat şi incomplet. Nedescoperit.
Din alt punct de vedere, Leon nici nu are şansa unei biografii revelatorii. Căci Babis‑unchiul se naşte alături de un geamăn, care moare la intrarea în viaţă. Toate acţiunile de mai târziu ale lui Babis întâiul se reflectă în infirmitatea de a fi singur născându‑se cu Celălalt. Aici, în acest sistem de raportări cu substrat psihanalitic, Ţoiu exagerează tactic oglinzile întregitoare.
Căderea în lume poate fi citit ca o poveste despre reconstrucţia identităţii prin revelaţia unui Dasein greşit. Sau ca o alegorie a întregirii lui. Babis unchiul îşi proiectează destinul gândind că ideologia ajută compensării absenţei geamănului, dar geamănul abstract – ideologia – nu‑l împlineşte. Sau, dacă o face, e şubredă. Abia întâlnirea cu Leon, adversarul marxist, îi oferă un etaj superior al gândirii. Căci „geamănul” Leon nu pare să împlinească, la prima vedere, vidul unui destin incomplet.
În timp – unul, prin ispăşire – celălalt, au revelaţia primă că Dasein‑ul n‑are nimic de‑a face cu propria situare în lume, iar căderea n‑are sens fără Celălalt. Împreună, chiar şi de la distanţă, admirativ sau tainic, cei doi împlinesc, fiecare în felul lui, Utopia concordiei şi topirea în adevărata libertate.
Din păcate, romanul a fost interpretat exclusiv prin nivelul antagonic al ideologiilor ilustrate de cei doi, pierzându‑se din vedere însăşi esenţa pe care el s‑a construit.
Cred că la nivelul primar al edificiului dialectal din Căderea în lume stă o judecată a lui Gide, de care Ţoiu nu era străin. Francezul opina că nu se poate împăca cu o spiritualitate iraţională (în cazul nostru, Babis‑unchiul), nici cu un materialism excluzând orice spiritualitate (exact ce întrupează Leon). Cum spuneam, cultura îi ridică pe cei doi adversari deasupra ideologiei. Pe unul mai devreme, pe celălalt, târziu, când ajunge captivul propriei neputinţe de‑a recunoaşte limitele socialismului.
Un nivel mai sus în conflictul abstracţiunilor găsim, citind cu atenţie, chiar incompatibilităţile aparente dintre Raţiune şi Intelect. Protagoniştii Căderii în lume, dialecticienii, exclud sentimentul tocmai pentru că le corupe înţelegerea superioară. Şansa lui Babis‑unchiul este chiar marşul penitenţei, la sfârşitul căruia descoperă nu vina, ci îndoiala. Şi ea se formulează din absurdul fanatismului: temeiul nou, cathartic, aparent existenţialist, pe care se aşază revelaţia acestui „Gură de Aur” reconvertit. Din îndoiala revelată, el pricepe că se află dincolo de cei din Mişcare, cu totul inferiori, dar fără a triumfa vanitos; dimpotrivă, el descoperă însăşi libertatea totală. Cum notează Ţoiu undeva în publicistica lui, „purgatoriul marxist” rămâne carcera lui Leo Negotei.
Cum se întâmplă adesea, orgolioşii nu recunosc inutilitatea ideologică, iar cinismul lor rămâne marca unei infirmităţi existenţiale.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Marius Miheţ
