Ce îşi doreşte un maestru când se apropie de apusul existenţei sale? Un maestru împlinit, admirat, respectat, care trăieşte în singurătate, într‑o casă alcătuită din două odăi despre care aflăm că sunt săpate, mai exact, „scobite” în pământ. Borgesianul Paracelsus, diferit, evident, de legendarul medic, alchimist şi filosof elveţian care îşi alege acest nume, în primul rând, pentru a se distanţa de numele dăruit de părintele său – Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim – şi, apoi, în iureşul unei porniri orgolioase, pentru a indica prietenilor, admiratorilor şi mai puţin prietenilor că e conştient de valoarea sa (semnificaţia acestui nume este aproape de Celsus – admiratul contemporan al lui Gaius Julius Caesar Octavianus Augustus, spre deosebire de acesta chirurgul, alchimistul, filosoful şi medicul consacrat al Evului Mediu considerând că e nici mai mult, nici mai puţin decât un „Doctor al Divinităţii”, în versiune abreviată: un DD aflat în posesia pietrei filosofale), Paracelsus cel creat de Borges, aşadar, la sfârşitul unei zile solicitante, îi cere lui Dumnezeu un discipol. În textul scurtei povestiri e strecurată o ambiguitate elocventă: rugăciunea e adresată „Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu”.
E atât de obosit, însă, bătrânul maestru, iar orele atât de înaintate, încât îşi uită cât ai clipi dorinţa, în timp ce jocul vesel al flăcărilor din sobă, ce proiectează umbre pe zidurile încăperii în care se află, devine din ce în ce mai stins, iar bătăile discrete în uşă abia de sunt auzite de bătrânul alchimist care urcă scara în formă de melc şi deschide uşa, nebănuind ce surprize îl aşteaptă. Clipa poate aduce cât n‑a adus anul. Un eveniment la suprafaţă lipsit de importanţă sau o dorinţă exprimată din vârful buzelor, devenită brusc realitate, poate da un curs diferit mersului lucrurilor sau te readuce fie în miezul fiinţei, fie în craterul fericit al singurătăţii, pe care începi s‑o vezi altfel: la primul nivel, mai puţin apăsătoare. Căci, în realitate, nu suntem niciodată singuri, solitudinea arătându‑şi, din timp în timp, alte feţe, una dintre acestea putând fi asemuită cu un crater încins în care se iscă, încet‑încet, fiinţa.
Urmează un dialog în contradictoriu între cei doi necunoscuţi. Despre piatra filosofală, despre sensul vieţii, despre ucenicie şi calomniatori, despre arta de a trăi şi arta de a muri, despre credinţă şi
credulitate, despre miracole şi nevoia de a fi tu însuţi etc. Sensurile şi simbolurile ţâşnesc din fiecare rând al acestei povestiri ultracelebre. La o lectură reluată a celebrei proze borgesiene Roza lui Paracelsus, întrebările încep să sară din această scriere controversată precum peştii dimineaţa, la răsăritul soarelui, din adâncurile unui râu montan, cu povârnişuri abrupte. Din ce motive nu se înţeleg cei doi necunoscuţi? Să fie la mijloc exclusiv faptul că aşa‑zisul ucenic, fără să ezite barem o fracţiune de secundă, condiţionează ucenicia sa de un miracol? E adevărat că oaspetele recurge la această obrăznicie după ce aflăm că a făcut un drum de trei zile şi după ce spune răspicat şi ferm că vrea să devină ucenicul lui Paracelsus, oferindu‑i în schimb tot ce are, şi anume „un şuvoi de galbeni” scoşi dintr‑un săculeţ şi aduşi special pentru celebrul alchimist. Care tresare la vederea rozei din mâinile necunoscutului. Roza îl nelinişteşte. Nu banii. Să vii la un înţelept aflat în posesia pietrei filosofale şi să‑i oferi un săculeţ cu bani ar părea la prima vedere o insolenţă sau provocarea unui isteţ mai puţin informat referitor la protagonistul demersului său insolit – diversiune menită, probabil, să‑i muşamalizeze sfiala şi să deschidă sufletul magistrului. Necunoscutul rămas anonim – îi aflăm numele abia la sfârşitul prozei; şi ce nume! – lunecă în doi timpi şi trei mişcări dintr‑o stângăcie în alta: oferindu‑i maestrului bani şi fiind refuzat politicos, îi cere o dovadă a măiestriei, mai exact, un miracol, obiectul acelui miracol fiind taman roza care l‑a scos din matca liniştii pe amfitrionul uimit, pe de o parte, de credulitatea abia venitului, iar pe de altă parte, de lipsa‑i de credinţă. Absenţa credinţei reprezintă, de fapt, ceva înscris în albia firească a lucrurilor, credinţa vie rămânând, în realitate, un pretext de mirare, căci este, vorba lui Fiodor Dostoievski, o floare rară! În ciuda grabei reproşate de unii comentatori, ei înşişi prinşi în vârtejurile pripei, Borges izbuteşte în această scriere să doboare câteva popice esenţiale, păstrând aparenţele înşelătoare ale unui individ care schiţează în treacăt, aproape, două portrete şi lasă cele câteva enigme strecurate abil în text nedezlegate. Astfel, praful şi pulberea se alege din smerenia cuvenită unui individ ahtiat de ucenicie, sfiala‑i călcând dintr‑o capcană în alta şi arătându‑şi reversul. Nici umbră de răbdare; o, Doamne, răbdarea – cheia înţelepciunii, delfinul cunoaşterii! La planete distanţă se află şi admiraţia faţă de alchimistul consacrat. Culmea e că, pentru a‑l cunoaşte, prezumtivul învăţăcel a bătut un drum de trei zile şi, spune el, presupusul ucenic, e gata să‑i ofere întreaga sa viaţă! E ceva contrariant la mijloc: să‑i oferi cuiva – fie el şi un maestru consacrat! – întreaga viaţă cât a‑i clipi în schimbul învăţăturii sale şi să condiţionezi darul cerut al învăţăturii de un miracol, pe care învăţătorul să‑l facă pe loc, fără drept de apel. Cum să nu te simţi tu, maestrul, pus pe foc de un asemenea tupeu?!
Simpatia mea liminară, totuşi, totuşi, e adevărat, una niţel înduioşată şi lipsită de orice aluzie la condescendenţă – de orice extracţie s‑ar arăta aceasta – cursese spre ucenicul poticnit la începutul drumului, căci e un tânăr care vrea totul, oho, aici şi acum. Şi nu oricum! Prins de un vertij al curiozităţii greu de strunit, cel dornic de a se aşeza pe tronul ucenicului îşi doreşte ca maestrul‑vrăjitor aflat în faţa lui să‑i verse potirul magic, în care se găseşte întreaga‑i ştiinţă, acumulată răstimp de o viaţă. Posesorul pietrei filosofale îi explică proaspăt venitului că sensul existenţei stă şi e de regăsit, clipă de clipă, e adevărat, cu un minim efort, în drumul parcurs. Deci, drumul este chiar piatra filosofală, începutul, vârful şi sfârşitul. Ca să accezi la acest adevăr, însă, se cuvine să acumulezi ştiinţă, experienţă, să rezişti încercărilor şi să te menţii în raza harului, rămânând astfel tu însuţi. Cu o condiţie: să‑ţi păstrezi curăţenia şi să nu mişti, să ruminezi lecţiile de viaţă, experienţele de care ai parte, precum şi alte daruri, oricât de inaccesibile, obscure sau întunecate ar apărea la primul nivel, până la un soi de suprasaturaţie aparentă; apoi să te distanţezi de ceea ce ştii că devii şi să reiei firul drumului dintr‑un unghi diferit, lectura, visele, dorinţele, exerciţiile de gândire, exerciţiile spirituale, asceza, exersarea darului de a te lăsa exprimat, călătoria şi alte mijloace fiind instrumente care servesc în dificila, întortocheata şi la suprafaţă atât de limpedea odisee a autoconstrucţiei.
Replicile sunt tăioase. Aerul se încinge. Pare că timpul devine subit shakespearian: îşi iese din ţâţâni. Dovada! Sec şi exact. Fără drept de apel. Ucenicul cere dovada, miracolul adică, dorindu‑şi să fie martorul minunii transformării, reînvierii din cenuşă a rozei arse. E ca şi când un călător însetat, care a mers cale lungă – fără barem să observe o bună parte din aceasta, atât de copleşit e de sete şi de dorinţa de a afla! – şi abia de‑l mai ţine sufletul, în sfârşit, în sfârşit, vede o fântână şi, în loc să procedeze firesc, adică să se apropie de ea, să se aşeze un pic, pentru a‑şi odihni sufletul, abia pe urmă să lase găleata în adâncurile ei, împuns de o ciudată sminteală, în fond inexplicabilă, călătorul se aşază lângă fântână şi aşteaptă ca cineva să‑i aducă dovada că în fântână există apă! Bea, omule, pe săturate, atenţie însă, cu înghiţituri mici, savurând licoarea divină, Apa Cea Vie, invocată de mine de atâtea ori! Ce este, de fapt, Apa Vie invocată de Iisus în dialogul cu samariteanca? Apa Vieţii. Apa vieţii vii.
Ce face, aşadar, falsul – abia acum folosesc acest calificativ bine cântărit – ucenic: vrea dovada că Apa Vieţii există, e acolo, e fermecată, dă viaţă – Vieţii şi e la dispoziţia lui, de fapt, a oricui vrea să se bucure de dulceaţa, unicitatea, vitalitatea şi misterele dezvelite exclusiv iniţiaţilor. Îmi amintesc de un dialog elocvent, în această ordine de idei, inserat în eliadesca Noapte de Sânziene. În timp ce protagonistul admiră cerul cu lumina‑i liniştită, îi explică însoţitoarei sale, cu privirile abătute, că se întâmplă multe miracole, dar, pentru a le privi, pentru a le simţi şi pătrunde, este esenţial să ştii ce sunt acestea şi, mai cu seamă, să fii prezent, conştient până în rărunchii inimii de ceea ce se întâmplă. A privi, a simţi şi a conştientiza miracolele e un dar departe de a fi de la sine înţeles; e necesară, ca să nu zic obligatorie, iniţierea, care se face în trepte, în funcţie de pregătire, de nivelul celui ales pentru a deveni iniţiat, cu răbdare, perspicacitate, luare‑aminte etc. Minunata‑i însoţitoare recunoaşte cu regret că nu e în stare să‑l urmărească, fiindcă îi scapă sensul celor tocmai enunţate şi îşi reiterează ignoranţa, repetând că nu înţelege nimic inclusiv atunci când bărbatul îi aduce la cunoştinţă faptul că exact la miezul nopţii, în noaptea de Sânziene, se deschid cerurile, precizând că cerurile se deschid exclusiv pentru cei dotaţi cu arta de a le privi, de a le simţi şi de a le vedea. Acel îndemn brâncuşian – priveşte până vezi – revine în actualitate. Dar mai e ceva la mijloc, de o importanţă crucială! Şi iniţiaţii ştiu la ce mă refer.
Văzând, ca prinţul Mîşkin, prin oameni şi fiind familiarizat cu limbajul sufletului sau cu nichitiana „îngerească”, eşuată din când în când în vital necesara limbă „lumească”, Paracelsus priveşte în adâncurile sufleteşti ale oaspetelui său şi vede că acesta, abia venit, abia încercat, se poticneşte, calcă în străchini; în plus, e lipsit de stofa unui iniţiat. Drojdia celui venit nu‑i miroase a viitor maestru. Şi e departe de a conţine germenii unei firi alese. Cred că intuiţia acestui adevăr amar îl face pe magistru să fie ca de gheaţă în vreme ce urmăreşte cum arde roza, devenită, în câteva fracţiuni de timp, scrum; ratatul ucenic tot aşteaptă să vadă miracolul şi să audă cuvântul fermecat care îl declanşează. Faptul că, brusc, alchimistul invocă adversarii care susţin că e un impostor, dându‑le în mod surprinzător dreptate, e primul semn că îşi arborează masca incapacităţii de a reface, de a reînvia roza buclucaşă, cântându‑i resemnat prohodul. Ca orice om superior, dintr‑o viclenie salvatoare, Paracelsus recurge la serviciile măştii, de bună seamă, pentru a se ascunde, protejându‑se de intrus. Căci e limpede ca această zi caniculară de iulie în care scriu aceste rânduri: magistrul alchimist are în faţa lui un neavenit. La fel de limpede e că în rugăciunea adresată „Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu” filosoful n‑a precizat ce fel de ucenic îşi doreşte! Făcându‑şi rugăciunea la suprafaţa fiinţei. Deci, deasupra cărţilor firii!
Cuprins de ruşine sau probabil că numai de un acces de luciditate, oaspetele nefericit îngenunchează – crezând eronat că asistă la un fragment de impostură – şi recunoaşte că îi lipsesc fervoarea, puterea caracteristică credincioşilor şi promite că se va întoarce la maestrul venerat, văzându‑l, subit, uimitor, gol pe dinlăuntru. Abia aici, în textul prozei, în locul unde consideră el, oaspetele, că alchimistul e de tot dezgolit şi dincolo de mască vede un nimeni, scriitorul ne spune numele celui venit: Johannes Grisebach, care este exact ce tocmai gândise despre bătrânul, dezamăgitul, obositul şi admiratul maestru. Politicos, amfitrionul îl conduce, ştiind – amândoi se află în posesia acestui adevăr – că cei doi se văd pentru prima şi ultima dată, deşi alchimistul îi comunică faptul că e binevenit oricând. În faţa celor nerăbdători şi grăbiţi uşile miracolelor se închid. Uşile imposibilului rămânând larg deschise exclusiv în faţa celor care ştiu să aştepte. Sufletul e un condor atipic, extrem de viu, care respiră altminteri; anvergura aripilor îi impune o respiraţie adâncă, rarefiată.
Rămas singur, singur cu sine însuşi şi cu ştiinţa sa de o viaţă, laolaltă cu piatra filosofală, alchimistul răstoarnă cenuşa trandafirului în palma sa şi rosteşte un cuvânt „cu glas scăzut” – precizează prozatorul – care‑i redăruieşte viaţa. Unii dintre noi se apropie de Cuvântul acela. Prinşi de vârtejul rilkeenei „pure contradicţii”, unii dintre noi au văzut tot timpul în trandafirul făcut cenuşă – Trandafirul veşnic, una dintre multiplele ipostaze ale acestuia regăsindu‑se în epitaful de pe mormântul poetului de expresie germană, care prin volumul Elegii duineze atinge o culme de neegalat: „Roze – pură contradicţie,/ Somnul nimănui să fii/ sub atâtea pleoape”. Pierduţi de tot în gânduri, ne întrebăm care este Cuvântul acela? Unii dintre noi au şansa vie de a se apropia de răspuns.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
