Ossip Mandelştam – jertfă a tiraniei

Când Stalin a citit satira scrisă la adresa sa de Mandelştam, l‑a sunat pe Pasternak şi a întrebat cine este autorul. Pasternak a răspuns imediat: „Un maestru”. Gestul lui Pasternak a amânat doar pedeapsa „munteanului de la Kremlin”. Postumitatea sa a fost tulburată mai mulţi ani de zvonuri diverse despre supravieţuirea sa în GULAG. Soţia poetului, Nadejda, a încercat zadarnic să afle împrejurările şi data în care a murit marele poet.

Calvarul său a început în 1933, când a citit unor prieteni satira despre dictatorul Stalin – „Noi trăim, nu simţim nici pământul… dar nici o jumătate de frază nu poate să se lipsească de o laudă adusă munteanului de la Kremlin… are degete ca viermii apucători… are mustăţi precum gândacii… are pieptul larg să ne cuprindă… câte capete n‑au căzut în jurul său”. Mandelştam a fost arestat în mai multe rânduri. Pasternak a reuşit un timp să‑l salveze, fiind în graţiile dictatorului. Gorki se pare că nu a intervenit. Oamenii erau speriaţi de maşinile negre ale NKVD‑ului. Mandelştam a încercat să se sinucidă. Buharin l‑a mai salvat o dată, înainte de a cădea şi el sub gloanţele vigilentei poliţii. Mandelştam a fost trei ani exilat la Voronej, scria în continuare, primea vizite, Anna Ahmatova era o admiratoare, ambii poeţii fiind fondatori ai cercului akmeist, înfiinţat la 1918. Nimeni nu se aştepta ca delicatul Ossip Mandelştam, cu versurile sale diafane şi totodată cizelate, amintind şi de Pasternak, în stilul primelor versuri, va izbucni scriind o satiră atât de muşcătoare.

Atmosfera semăna cu aceea din Roma imperială, în anii decadenţei. Intrigi, denunţuri la care s‑au pretat şi fruntaşi ai breslei scriitoriceşti din URSS, Alexei Tolstoi, Pavlenko ş.a., au dus la condamnarea poetului ca duşman de clasă şi deportarea la Vladivostok, în Extremul Orient. Acolo, Mandelştam citea celor din baraca în care era închis versuri de o rară frumuseţe. A murit de tifos exantematic, care era tratabil, dar deţinuţii politici nu beneficiau de asemenea favoare. Data găsită în arhive despre decesul lui a fost 26 decembrie 1938. Nu se ştie cât de sigură este. Unii cred că a murit în 1940. Familiile celor deţinuţi primeau anunţul morţii acestora fie mult după, fie, cu tot cinismul, chiar mai devreme. Undeva poetul scria „Ce stradă e asta? Strada Mandelştam? Ce nume ciudat, cum îl întorci tot strâmb iese”. „M‑am născut în noaptea dintre doi şi trei ianuarie/ într‑un an de mari speranţe/ iar în jurul meu secolele mă înconjurau cu focul lor”. Nu a apucat Holocaustul, dar l‑a ucis GULAG‑ul. În română a apărut cu mai multe volume, inclusiv în colecţia Cele mai frumoase poezii, traducerea lor fiind semnată de Puiu Brăileanu şi Valeriu Bucuroiu.

În Europa şi în SUA au fost traduse mai multe poeme. În poemul Versuri pentru soldatul necunoscut, Mandelştam scrie despre oceanul fără ferestre în care se simte îngropat. A mai scris şi un excelent Eseu despre Dante. Era un stilist şi un critic literar de mare clasă. Revoluţia din octombrie l‑a îndurerat, dar nu s‑a exprimat direct, invita cititorii să se reculeagă în lumea melosului. În 1972 au apărut în Franţa trei volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam despre soţul ei şi despre creaţia sa. La noi au fost traduse parţial. Opera poetului merită cercetată cu atenţie şi iubire. Simbolist, modernist, Mandelştam şi‑a depăşit epoca. Patru nume se detaşează în prima jumătate a secolului al XX‑lea: Mandelştam, Ahmatova, Ţvetaieva şi Pasternak. Cine ştie câţi maeştri au pierit în blestematul GULAG? Cândva Stalin scria versuri despre primăvară. Ce o fi fost în mintea „tătucului”? Ne amintim şi de „un geniu” din Carpaţi cântat de mulţi „trubaduri” , tribuni” etc. Iată satira ossipiană în traducerea lui Emil Iordache, cel numit de Radu Vancu un fel de Mircea Ivănescu al traducerilor din rusă. Poemul incendiar al lui Mandelştam e un text „scris cu sânge” care avea să‑l coste viaţa:

„Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se‑aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se‑nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi‑i lucesc a năpastă carâmbii.

Are‑o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –
Semioameni slujindu‑l umili –
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:

Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte‑i desfată deplin
Pieptu‑i larg de cumplit osetin.”

Boris Marian